Val cioplit

Acolo unde valurile se-nţeapă, dar nu se sparg, un singur om mai trăieşte pe fundul unei scorburi de piatră. Deşi singur, îşi mai ţine companie uneori vorbindu-şi sieşi, în timp ce merge prin cercuri pe fundul peşterii. Când se plictiseşte de asta, sapă noi camere sau îşi găseşte companie printre crustacee, deşi nu vorbeşte cu ele fiindcă nu-i seamănă. Îşi prinde părul în scoici, fuge după peşti zburători printre crengi de alge. Când plictiseala îl încarcă prea tare, îi place să îşi smulgă câte un solz de pe picioare. Deşi nu e plăcut, usturimea înlocuieşte plictiseala pentru un timp şi asta e de-ajuns.

De când soarele i-a aruncat umbre-n cap a uitat de sine. Prin păr i-a ieşit o armată de cucuie şi nu mai e în stare nici măcar să vorbească singur. Picioarele crustaceelor nu mai merg, nu mai sunt vii. Peştii cad printre crengi şi-şi zdrobesc branhiile de rădăcini. Se simte singur. Nu mai simte nici durerea solzilor smulşi. Îşi petrece serile uitându-se-ntr-o baltă: o imagine penibilă care scuipă icre. Nu-i vorbeşte când deschide gura, nu-l atinge când îşi întinde mâinile spre ea. De parcă nici nu i-ar fi reflexie.

A început să sape cu unghiile în piatră. După ce şi-a pierdut cheful de somn a început să devină un pasionat al urmelor de unghii de pe peretele peşterii. În primele zile nici nu ştia ce formă trebuiau să capete sau dacă trebuiau să capete o anumită formă. Apoi i-a venit ideea de a crea ceva cu care să poată vorbi. Ceva al lui. Ceva ca el. Poate chiar el ar fi potrivit, un "el" din piatră.

A început să-l modeleze, scărpinând piatra în doi timpi, analizându-se-n al treilea. Spre final ieşea ceva din ce în ce mai asemănător cu figura din baltă. Şi, vrând să iniţieze un prim dialog, a spus el primele cuvinte, urmate de... tăcere. După ce a început să îi dea culoare, gura a început să se deschidă, dar era inundată de zgomote nearticulate. Plângea lângă faţa de piatră, nu atât pentru ea cât pentru restul vieţii lui ce urma să se închidă într-o cuşcă de singurătate.

Pentru câteva zile a renunţat complet la idee. Nu băga în seamă icoana din perete, se refugia într-un colţ în genunchi, aşteptând ceva. Nici el nu ştia ce. Tăcerea dădea importanţă câtorva picături care-şi apăsau zgomotul din nou şi din nou peste baltă. Picături prelinse din ochi bătuţi de el în perete. Pe zi ce trecea, cu cât se asigura că şi-a pierdut scopul principal, imaginea devenea din ce în ce mai nesigură de existenţa ei şi din tremur cutremura tot peretele. El stătea în continuare în genunchi, încercând măcar să nu bage în seamă vibraţiile stâncii. Când pietricele mici au început să-i atingă capul şi-a dat seama de realitate, de timpul atât de scurt pe care-l mai are până i se va prăbuşi lumea. A sărit în picioare şi a început să-şi taie părţi din faţă cu pietrele căzute din tavan. Tăia făşii şi le lipea pe perete. Desenul începea din ce în ce mai mult să semene cu o fiinţă reală. I se simţeau venele cum pulsează pe piatră, cum natura de lângă el prindea viaţă în timp ce el se descompunea încet încet.

La finalul operei sale cutremurul s-a oprit. Lumea îi era în siguranţă. Desenul nu mai era un desen, era o fiinţă vie. I-a aruncat prima privire de ansamblu şi parcă a început să plângă îndrăgostit de ce i-au putut face mâinile. I-a suflat în frunte şi ea a deschis ochii. Aştepta să audă comenzile creatorului. El a încercat să-i spună ceva, dar limba i s-a împrăştiat pierdută-ntr-un corp ce nu-i mai aparţinea. S-a uitat singur la mâinile sale: mâinile cu care a născut o capodoperă acum erau ciuruite, fără unghii şi oase. Apoi s-a uitat în baltă să-şi vadă reflexia.