Piki cea cu ochi de azur

De ce când cobor în stradă am senzaţia că în faţa mea se întinde o altfel de viaţă? Poate din cauza cerului care pare că undeva, aproape de mine, coboară atât de mult pe pietrele cubice încât este suficient doar să ajung până la capătul străzii ca să-l ating? Sau poate datorită eclectismului vreunui plan urbanistic de geniu care a ştiut să conserve, în întreaga Genevă, vechiul şi să-l adauge noului într-o tuşă cu totul deosebită faţă de tot ce-am văzut? Nu există măreţia maiestuoasă a imperiului, aşa cum stăpâneşte ea Viena sau Budapesta, nici cea prăfuită, copleşitoare, pudrată cu doruri şi nostalgii pe care nu ştii unde să le localizezi a Parisului, nu există perfecţiunea obsesională, rigurozitatea detaliului întâlnite la Amsterdam, ca şi cum un elev care nu încalcă regulile s-ar fi jucat pe o planşetă, nu, în Geneva imersez ca în braţele unei prietene vechi, de care-mi era foarte, foarte dor. Sau să fie, mai degrabă, din pricina pisicuţei, o mână de om cu ochi de cer înverşunat în veşnică însorire care, de fiecare dată, îmi dă sentimentul că Geneva a fost inventată pentru mine iar scopul vieţii ei este să fie acolo, la-ndemână, pentru tot ce-mi doresc?

M-a luat, într-o dimineaţă de mână, de cum am ajuns în stradă. Uluirea, adăugată plăcerii infinite de a-i ţine degetele împletite între degetele mele, uluirea de a constata că mâna ei de femeie de 30 de ani este o mânuţă de copil cu degeţele subţiri, parcă ţineam o vrăbiuţă pe care riscam să o fărâm. Şi-a strecurat beţişoarele acelea delicate dar ferme în palma mea, le-a împletit cu degetele mele şi m-a strâns scurt, ca o îmbrăţişare de regăsire şi atunci am simţit atât de multă dragoste încât m-am fâstâcit şi nu am ştiut ce să spun. Am mers aşa, mână-n mână, multă vreme, paşii mei orbi îndrumaţi de paşii ei cunoscători, siguranţa mâinii ei micuţe, ca o lăbuţă de pisoi, dându-mi încrederea că totul este în regulă, că oraşul nu mai are, pentru ea, nicio necunoscută, îl bătuse cu piciorul ani de zile, mai ales atunci când, studentă fiind, studentă cu job, ca toţi masteranzii, trebuia să bată străzile pe jos, de la un loc la altul, ca să mai facă un strop de economie la banii şi aşa insuficienţi.

M-a dus pe străzi înguste, pietruite, pe care soarele blând apunea în coturi neaşteptate, lăsând umbre lungindu-se domol pe pavaje frumos finisate şi îngrijite, urcând pe ziduri nu foarte înalte, crescute din alte vremuri, uite, îmi spunea, aici făceam cursul de filozofie, de două ori pe săptămână, acolo, la etajul II, e geamul deschis, vezi?, acum e vacanţă... şi uite, vezi?, acolo, în zare (treceam printr-un parc de o splendoare tăcută, cu copaci bătrâni, silenţioşi, cu frunzişuri sclipind stins în ruginiul soarelui care continua să coboare pe alei în tremurătoare pete aurii), acolo, uite-o, acolo am învăţat un an, este vechea universitate, un mic palat, uite-o cât este de frumoasă, şi mânuţa ei veselă, atât de mică şi atât de fermă în toată delicateţea ei ştia să-mi transfere un fior în care regăseam, poate, neliniştile ei de atunci, de copil plecat singur în lume, vechile ei fericiri mărunte şi visele azi aproape toate împlinite, toată energia şi tenacitatea cu care a urmat, neabătut, paşii pe care şi i-a propus pentru a ajunge, cu o muncă infinită, într-un loc în care omului îi este permis să-şi împlinească visele.

Mergeam ca în transă prin splendoarea cuminte, neostentativă a Genevei, minunându-mă de fiecare clipă pe care pisicuţa ştia să mi-o dăruiască într-un fel pe care nu mi-l putusem imagina vreodată. Când era mică, îi spuneam Piki. De fapt, ea îşi spusese astfel, neputând pronunţa "păpuşa", aşa cum i se spunea în casă. Primul an de viaţă îl trăise acasă la noi, mamă-sa fiind repartizată într-un oraş pierdut al acestei ţări iar eu cu mama făceam cu rândul să avem grijă de ea cât mai bine. Nu era uşor, era pe vremea gerului din apartamente, al scutecelor spălate de mână, era apogeul lipsurilor epocii de aur a comunismului iar pisicuţa, în loc să ne uşureze viaţa, ne-o complica şi mai mult atunci când strângea boticul într-un refuz ferm. Nu voia laptele din biberon iar altceva, la patru luni, ce să dai unui bebeluş? Mama pleca la serviciu cu ea supraînfăşată şi o tot ascundea prin cabinetul medical, eu chiuleam de la ultimă oră, eram clasa a XII-a şi fugeam s-o iau de la mama, era oră de masă iar copilul trebuia să pape, orice-ar fi. Ajunsă acasă, dădeam drumul la toate focurile de la aragaz şi aerul jilav se mai înmuia, încălzeam biberonul iar Piki strângea, invariabil, cu străşnicie din botic. Până într-o zi când, exasperată, i-am dat să pape mâncare de bame. A plescăit din limbuţă precaut, apoi ochii ăia de cer împovărat de albastru i-au sticlit într-un zâmbet de acceptare. Şi copilul a mâncat bame. Pe rupte. Când a venit mama de la serviciu a apucat-o groaza. Se pregătea de ce era mai rău. Piki urma să vomite, să facă diaree vreo trei zile, să se deshidrateze, să ajungă la perfuzie, la spitalul de copii, unde mama lucrase în tinereţe. Piki nu a avut nimic. De-atunci ştia ce e bun pentru ea. Mă gândesc uneori că poate că şi bamele alea, de atunci, de la vârsta de patru luni, or fi avut vreo contribuţie, cât de mică, la succesul ei de mai târziu.

Mi-e dor de ea în fiecare zi. Dacă nu aş fi iubit-o dintotdeauna pe soră-mea, mi-aş fi adjudecat copilul ei minunat, indiferent de războaiele pe care ar fi trebuit să le port. Dar aşa, Piki este a noastră, a tuturor. Căci soră-mea e deşteaptă şi ne-o dă şi nouă, fără teama că am putea iubi-o mai mult decât ea. Căci, la noi, dragostea e ceva fluid, prima hrană pe care mama ne-a dat-o, încă înainte de-a ne fi născut.