5.
Pentru prima oară în scurta sa viaţă, Filimon se simţea liber. Putea să facă orice îi trecea prin minte şi s-o apuce încotro dorea, fără ca nimeni să-i pună vreo oprelişte sau să-i poruncească în vreun fel. O vreme, hălădui pe uliţele pline de praf, căscînd gura la trecători şi la atelajele care treceau hurducăind peste podinile din bîrne groase de stejar lungi de patru stînjeni. Încet-încet ajunse în dreptul mănăstirii Mihai vodă şi zări lucind printre sălciile de pe mal o nălucire de forma unui şarpe uriaş şi argintiu. Cînd se apropie, dădu cu ochii de o ordie de spahii împlătoşaţi care treceau călare peste podul Calicilor. În fruntea lor, pe un bidiviu roib, de rasă arăbească, îmbrăcat într-un caftan aurit şi cu un turban negru pe cap, călărea ţanţoş capugi-başa, cel trimis de sultan să-l mazilească pe domn. Printre suliţele şi flamurile spahiilor înşiraţi în spatele lui se înălţa o ţeapă lungă în vîrful căreia se bălăngănea ţeasta schimonosită de moarte a lui vodă Hangerli. Rîse şi bătu din palme ca şi cum ar fi văzut o marionetă în iarmaroc, iar cîteva babe se închinară şi-şi scuipară în sîn. După ce alaiul capugiului se îndepărtă, el rămase în loc inspirînd adînc şi cu nesaţ mirosurile de oţel, de sînge şi de moarte răzbătînd calde prin colbul drumului.
Trecu încet pe podul Calicilor şi-şi privi silueta firavă oglindită în luciul apei. În han se găsea o singură oglindă în iatacul rezervat oaspeţilor de rang înalt. Se privise o dată pe furiş în ea, apoi o zbughise la fugă, încredinţat că avea vedenii, că acel chip palid şi slab, cu ochii apoşi de culoarea frunzelor, nu i-ar aparţine. Cînd dădu să se îndrepte spre celălalt mal îi tăie calea o creatură ciudată şi hidoasă care se tîra ca un crab pe cioatele picioarelor. Din zdrenţele care-i înfăşurau trupul schilodit năvălea o duhoare grea de mortăciune care-l lovi ca dihanie nevăzută.
- Hai cu mine, băiete, zise el, şi-am să te învăţ toate tertipurile milogelii!
Filimon se feri ca de atingerea unei lighioane scîrboase:
- Io nu-s ca tine, nu mă milogesc, io trăiesc din muncă!
Schilodul stărui întinzînd mîna ca o gheară spre el:
- Nu-ţi fie teamă, c-ai să trăieşti bine dacă mi te-arăţi supus şi nu-mi ieşi din vorbă, căci io-s starostele calicilor de la pod, nimenea nu capătă pomană fără învoirea mea!
Băiatul o rupse la fugă înspăimîntat şi nu se opri decît cînd ajunse la o postaţă depărtare de înspăimîntătoarea căpetenie a milogilor. În aerul încropit adia un iz amestecat de tămîie, prescură şi lumînări care-i aminti de ieromonahul Paisie. Atras de acele mirosuri se îndreptă spre poarta mănăstirii Mihai vodă dar, cînd vru să intre pe sub bolţi, un ciomag îl lovi peste spinare.
- Pleacă de aici, calicule, fire-ar al dracului să fii tu de milog! strigă insul care-l altoise, un călugăr pîntecos înţolit într-o sutană nou-nouţă de şiac. Vineri e rînduiala pentru pomeni, de ce vă înghesuiţi toată ziua la poartă!?
- N-am venit să cerşesc, îngăimă el, vreau să-ntreb dacă n-aveţi trebuinţă de o slugă. Fac orice muncă, nu mă dau în lături de la orice trudă pentru un culcuş şi o coajă de pîine.
Călugărul ridică din nou ciomagul:
- Hai, cară-te, că vă ştiu eu pe ăştia ca tine, numai de hoţii şi fărădelegi vă ţineţi!
Cu sufletul zdrobit de ruşine o luă pe firul apei în jos. Se lăsase seara, răsărise şi luna, iar el umbla de ceasuri întregi, fără să se oprească. Îl dureau tălpile şi sufletul atins de ruşine, dar continua să meargă tăindu-şi calea printre bălării şi cioturile arinilor. În nări simţea mireasma răcoroasă a gîrlei, iar deasupra plutind ca uleiul deasupra apei o duhoare mortuară şi dulceagă de carne putrezită. Se înfioră şi o apucă grăbit într-acolo. Fără să-şi dea seama, paşii îl purtau spre triunghiul de pămînt mlăştinos dintre confluenţa Dîmboviţei cu gîrla Colentinei. De ani buni de pîrcălabi şi maimarii breslelor statorniciseră aici locul unde tăbăcarii îşi făceau meşteşugul şi-şi ridicaseră sălaşurile. Cufundat, acum, cu totul în miasma pieilor putrede se opri cînd numai atunci cînd auzi hămăitul unei cîine. Dintr-un bordei de scînduri negeluite, lipite cu lut şi acoperit cu stuf, ieşi un ins scund şi spătos cu un opaiţ în mînă care strigă:
- Care eşti acolo?
Sleit de puteri, abia avu puterea să îngaime cu o voce stinsă:
- Om bun...
Bărbatul încercă să desluşească mogîldeaţa întunecată dintre sălcii:
- Arată-te la faţă!
Tremurînd de slăbiciune, Filimon făcu cîţiva paşi în direcţia luminii. Celălalt ridică opaiţul şi îl examină încruntat:
- Ce vrei, măi ţîcă?
Dinăuntrul barăcii se strecura o aromă de mămăligă, ceapă tăiată şi untură fierbinte. Stomacul îi ghiorăi a gol, mîncase nimic toată ziua şi spuse cu o nestrămutată hotărîre în glas:
- Daţi-mi de lucru... am fost slugă la han, nu mă dau în lături de la orice muncă!
Bărbatului cu opaiţul i se alătură altul, înalt, ciolănos, cu pielea negricioasă.
- Îi cam slăbănog, dar mi-ar trebui un ucenic, că ultimul s-a-mbolnăvit de dalac şi-a crăpat!
Filimon nu ştia ce-i dalacul, cumplita molimă care omora în fiecare an zeci de argăsitori şi inşi care umblau cu stîrvurile vitelor, dar îl rugă:
- Ia-mă ucenic, nene, că n-o să-ţi pară rău. Io nu mă îmbolnăvesc niciodată!
Nu minţea deloc, trupul lui slab şi uscat, cu muşchii noduroşi, părea indestructibil, nu se lipea de el nici murdăria şi nici bolile. Rîseră amîndoi bărbaţii, apoi negriciosul zise:
- Hai să-l luăm, măi Haralamb, că la cărat apă s-o pricepe!
Îi întinse palma sa lată cît o lopată:
- Te luăm... ai aici casă şi masă, iar simbrie trei parale pe lună! Cum îţi zice, băiete?
Îi strînse mîna ameţit de mirosul tot mai puternic al mîncării:
- Numele meu e Asan, dar mi se spune "Brotacul" fiindcă-mi place apa!
Era numele unui negustor pe care-l auzise la han şi-l rostise repede, fără să stea prea mult pe gînduri, de parcă s-ar fi temut ca tăbăcarii să nu-i afle adevărata şi ascunsa sa obîrşie.
Peste o oră se cuibări într-un colţ al barăcii pe o cergă aşternută pe pămîntul gol. Haralamb stinse opaiţul şi-acum sforăia cufundat adînc în mrejele somnului. Luca, celălalt tăbăcar se culcase într-un bordei mai mare cu nevasta şi cei trei copii. De el nu se lipi somnul, deşi era sătul, iar în bordei era cald, fiindcă îl cuprinse un sentiment nou, de fericire, nemaiîncercat pînă atunci.
"Voi învăţa o meserie şi voi cîştiga bani... bani destui ca să fac ce-mi place" îşi spuse pătruns de mulţumire, lumea părîndu-i-se, dintr-o dată, un loc mai bun de trăit. În cele din urmă adormi strîngînd firfiricul în pumn ca pe un talisman.
Haralamb îl trezi cu noaptea în cap aruncîndu-i o pereche de nădragi scorţoşi de jeg şi un şorţ soios de piele:
- Ia astea pe tine şi treci la treabă, c-am primit marfă!
Munca într-o tăbăcărie din acea vreme putea slei de puteri şi altul mai voinic decît el, fiindcă nu era nevoie doar de muşchi puternici dar şi de multă îndemînare şi de o trudnică răbdare. Pieile jupuite ale animalelor sacrificate în zahanale erau azvîrlite întîi în gropi cu var nestins, unde stăteau două-trei săptămîni pentru a fi curăţate de partea cărnoasă a epidermei. Se dezgropau apoi din var, se spălau, se frecau cu sare şi leşie, şi erau atîrnate în cîrlige sub un şopron ca să se zvînte. După ce se uscau, erau aruncate în nişte hîrdaie mari din lemn care conţineau sare, ghindă pisată, coajă de brad şi tărîţe de grîu. Din cînd în cînd erau amestecate cu prăjini lungi care aveau la capăt un pilug găurit de aramă ca să pătrundă mai bine argăseala în pori. Un mijloc mai elaborat, adus de meşteşugarii din Ardeal consta în învîrtirea pieilor puse în argăseală într-un butoi cu ajutorul unei elice rudimentare împănate de cuie şi acţionate printr-o manivelă. Operaţiunea dura cam două săptămîni după care erau din nou zvîntate şi puse la fiert într-o zeamă de coloranţi feluriţi. "Fărburile", în vremurile de care vorbim, erau obţinute din vegetale dar şi din pămînturi colorate, cinabru, cărbune din oase pisate sau funingine. De-abia după vopsit pieile se glănţuiau cu un amestec de seu şi clei de oase şi se livrau altor artizani: cojocari, blănari şi cizmari care le croiau şi le coseau după îndemînarea şi meşteşugul fiecăruia.
Treaba lui Filimon era să care apă din gîrlă cu două cofe grele din doage de brad şi să o verse în hîrdaiele în care pluteau pieile de argăsit. Ca o maşinărie fără suflet, căra sute de găleţi pe zi, fiindcă meşteşugul tăbăcăriei cerea cantităţi uriaşe de apă pentru spălat, fiert, argăsit şi vopsit. Seara, după ce apunea soarele, se prăbuşea sleit de puteri pe podeaua bordeiului, iar uneori de-abia putea să înghită cîteva boţuri de mămăligă rece cu ceapă, atît de istovit era. Cînd nu căra apă, dezgropa pieile din gropile cu var, tăia lemne pentru foc, curăţa coajă de brad şi gogoşi de ristic pentru argăseală. Peste tot locul acela dintre Dîmboviţa şi Colentina, pînă departe la Rîul Morii plutea o miasmă înecăcioasă de leşuri în putrefacţie în care se amestecau mirosurile iuţi de var, leşie şi tanin dar şi cele amărui şi dulcege de lemn ars şi de seu rînced. Filimon se simţea în acest fluviu de odori tari ca peştele în apă. Le adulmeca şi le aşeza în minte, aşa cum aşază culegătorul literele de plumb în tiparniţă ca să formeze cuvinte şi fraze, într-o ordine stabilită instinctivă şi numai de el ştiută. Uimitorul său simţ se ascuţi şi mai mult, încît ajunse să ghicească diferitele feluri de argăseală şi de fărburi după miros, fără ca tăbăcarii să priceapă ce har avea. Ba, mai mult, putea deosebi fiecare ins pe care-l întîlnea, aşa cum amuşină cel mai iscusit copoi urma vînatului, aflînd cu un sfert de oră înainte dacă se apropia careva de el.
Cîştigarea primei simbrii îi aduse o bucurie nestăvilită în suflet, de parcă i s-ar fi deschis porţile unei lumi noi, pînă atunci, neîngăduite.
"Dacă voi cîştiga mulţi-mulţi bani n-o să mai fiu urît nimănui, niciodată" gîndi el în timp ce-şi ascundea paralele într-un săculeţ din piele, legat la gît.
Cu gîndul acesta trudea fără istov, străduindu-se să-i mulţumească pe argăsitorii care-l primiseră între ei. Văzîndu-l harnic şi atît de doritor să înveţe, Luca îi arătă cum se curăţă pieile crude dezgropate din gropile cu var de resturile de carne şi păr. Le aşeza pe un butuc uşor din lemn de tei şi trecea peste suprafaţa lor o unealtă curbată şi tăioasă din fier, cu două mînere, numită copîstău. La rîndu-i, Haralamb începu să-l înveţe cum se netezesc piele argăsite cu o semilună aspră din ardezie şi cum se pregătesc pentru vopsit. Deprinse, de asemenea, învăţătura că pentru opinci şi tovalul ciubotelor se folosesc piei de bou, care se ţin mai mult în saramură ca să fie trainice, în timp ce pentru croitul cojoacelor şi obiectele de marochinărie se folosesc numai piei moi şi subţiri de miel sau de viţel şi fiecare se lucrează în alt fel. După o vreme învăţă şi meşteşugul migălos al boirii pieilor, mai ales că nasul său îl ajuta să deosebească între multele soiuri de fierturi vegetale şi de pigmenţi folosite.
Filimon se dovedi atît de îndemînatic, încît amîndoi meşterii îl lăudară şi găsiră de cuviinţă să-i sporească leafa cu încă trei parale. La drept vorbind, se dovedi un ucenic preţios căci se îmbolnăvi de dalac dar nu muri, chiar dacă niciuna dintre calfe nu credea că va scăpa cu viaţă. Zăcu fără să ştie de el în culcuş, cu sîngele otrăvit de microbul dalacului şi cu fierbinţeală mare, iar nevasta lui Haralamb îl veghe gata să-i aprindă o lumînare la căpătîi pentru odihna sufletului, aşa cum se cuvine între creştini. În cele din urmă, trupul său scund şi chircit sub pielea dură şi lucioasă ca o carapace, birui boala şi, după o săptămînă de zăcut se sculă şi ieşi din bordei. Palid şi încercănat ca un mort, cu obrazul şi cu membrele pline de cicatricile pustulelor încă nevindecate, clipi orbit de razele dimineţii şi le spuse tăbăcarilor cu un glas limpede şi încrezător:
- Vreau să ajung calfă!
Haralamb îl privi pieziş dar Luca izbucni în rîs:
- Iote la el, Brotacu, de-abia că şi-a băgat nasul pe-aici în tăbăcărie şi hopa! vrea să ajungă, nici mai mult, nici mai puţin, decît calfă!
Băiatul îi pironi pe amîndoi cu privirea sa verde şi tulbure ca o apă adîncă:
- Un popă m-a învăţat slovele şi ştiu să-mi scriu numele!
Luă o scîndurică geluită din lemn de mesteacăn şi-un tăciune din vatră şi scrise cu litere mari şi citeţe pe suprafaţa netedă: "A S A N".
Calfă nu ajunse, căci bani ca să mituiască slujbaşii breslelor n-avea destui, dar tăbăcarii începură să-l privească cu alţi ochi, ca pe unul care se descurca cu scrisul şi descîlcea înţelesul slovelor mult mai bine decît ei.
(va urma)