41.
Filimon avu un vis groaznic, atît de aievea şi amănunţit încît, atunci cînd deschise ochii, se întrebă dacă nu cumva fusese adevărat. Se făcea că era legat în lanţuri de un copac gros şi o arătare spăimoasă, înaltă cît o clopotniţă şi însăilată toată din fier se apropia de el. Încerca să strige după ajutor dar zdrăngănitul mădularelor uriaşului îi acoperea glasul. Arătarea se apropia de el şi-l strîngea tare în braţe, apoi deschidea larg gura oţelită, iar din pîntecele ei ca din foalele unui cuptor încins izbucnea o pălălaie care-i cuprindea fiinţa. Simţi o durere cumplită în mădulare care-i urca pînă creieri şi în nări putoarea de carne arsă a propriului său trup. Se trezi, leoarcă de sudoare şi-şi cercetă tot trupul cu luare aminte căutînd să vadă dacă nu-i rămase vreo rană sau urmă de arsură. Nu credea în prevestiri, dar icoana trupului neînsufleţit al Cătălinei îl urmărea neîncetat şi i se părea că stigmatul crimei i se întipărise pentru vecie pe chip. Spre seară, deschise fereastra odăii şi adulmecă aerul încărcat de parfumul dulceag al teilor înfloriţi şi oftă deznădăjduit. Cît de departe erau clipele cînd păşise ca ucenic în apotheka meşterului Heilung, însufleţit de vise şi nerăbdător să adune cît mai mult din marea de miresme în care se scălda! Acum toate strădaniile sale fuseseră zădărnicite de cumplita întîmplare şi degeaba avea adunate într-un sipet atîtea miresme nepreţuite, căci drumul i se împotmolise în moarte şi nemernicie. Îl chinuiau părerile de rău şi îi dădu prin gînd să se dea prins povestind ispravnicilor agiei toate cîte le făcuse, dar pînă şi-această fărîmă de conştiinţă se topi în mlaştina temerilor care nu-i dădeau răgaz. N-avea pe nimeni să-l ajute şi nu ştia cărui dumnezeu să se roage ca să-i fie iertată cumplita faptă scoţîndu-l din impas. Ar fi dat tot aurul strîns pentru o povaţă bună, căci strînse, împreună cu moştenirea ce i-o lăsase Heilung, peste douăzeci de mii de piaştri. Într-o zi, după ce se învîrti fără rost prin officina goală, cu retortele stinse şi şipurile prăfuite, se gîndi să ascundă mai bine bănetul pitit, de-obicei, sub mindir. Scoase o scîndură din podea şi ciocăni în duşumeaua de cărămidă mirîndu-se că suna a gol. Atunci luă o cazma şi scoase cinci-şase cărămizi, săpînd în mortarul umed, atins de mucegai pînă cînd nările prinseră un damf adînc de pămînt. Coborî în groapă şi dădu de o hrubă înaltă cît statul de om, cu pereţii întăriţi cu bîrne de stejar şi cu pietroaie. Ieşirea din tunel era astupată de un maldăr gros de moloz şi murdărie, pesemne că atunci cînd cumpărase casa, Heilung se mulţumise să întărească fundaţia fără să se mai gîndească ce se afla în subsol. I se păru o tainiţă bună atît pentru bănet cît şi o ascunzătoare în cazul că viaţa i-ar fi primejduită. După ce aşeză săculeţii cu aur pe o lespede curată, umplu borta cu cărămizile scoase, puse o bucată de oţel, ca un chepeng, peste zidărie şi bătu podelele la loc.
De frică nu mai ieşi din casă cu zilele. Întotdeauna se mulţumise cu puţin, un codru de pită uscată sau un boţ de mămăligă fuseseră destul să-i potolească foamea dar acum nu mai mînca nimic. Părea pregătit să vieţuiască asemenea schimnicilor indieni care trăiau zeci de ani îngropaţi sub pămînt sau ascunşi în bezna unei grote hrănindu-se cu fluidul văzduhului. Se cuibări în pat, încovrigat, cu genunchii la gură ca un prunc nenăscut aflat în pîntecele mamei şi închise ochii. De-abia mai răsufla cînd se retrase în carapacea trupului său micşorat şi acoperit de pielea netedă, dură şi lipsită de miros, fără să simtă durerea, foamea şi setea, orb şi surd la tot ce-l înconjura. Numai simţul mirosului îi rămase treaz, veghind neîncetat în beznă, ca lumina unei candele magice, arzînd din nimic.
***
Grigorie Ghika asculta fără prea multă luare aminte ce-i înşira vel-vornicul Greceanu din catastif. Privi spre fereastră în grădina curţii spre tufele înmiresmate de trandafiri de Damasc roşii ca purpura şi gîndul îi zbura spre meleagurile îndepărtate unde îşi petrecuse tinereţea, căci vodă era om umblat şi cu multă ştiinţă de carte. Sorbi o gură de cafea şi oftă lung zicînd în sinea lui: "Mai bine eram bey în Samos ca unchiu-miu, că n-aveam atîtea griji... Mă plimbam pe mare, cu corăbiile, făceam negoţ, gustam din dulceaţa şi din parfumurile tărîmurilor necunoscute şi mă bucuram de traiul tihnit, în loc să-mi bat capul cu pricinile şi duşmăniile care rod neîncetat ţara!"
- Ar mai fi o pricină încîlcită tare, măria-ta, că nici nu ştiu cum să ţi-o înfăţişez! îl trezi din visare glasul vornicului.
- Ce pricină? Spune-mi-o pe scurt!
- Unul Xaramandros, ce-a umblat cu eteriştii, îl pîrî pe spiţerul Filimon care ţine apotheca neamţului în Lipscani, de vrăjitorie şi de lucruri necurate!
- Îl ştiu pe Xaramandros ăsta, un făţarnic şi-un ticălos, umbla numai cu uneltiri pe lîngă Ipsilanti... Că veni vorba de nemţi, dumneata, vornice, ai auzit de un neamţ, unul Beethoven, muzicant cu mult har care-a scris o muzică dumnezeiască de ţi se înfioară carnea pe tine cînd o asculţi?
- N-am auzit, doamne, de ce să te mint... şi cred că niciunul dintre boierii ţării n-a auzit de el!
- Vezi peste ce soi de oameni sunt silit să domnesc? Vorbim de boscoane, lucruri necurate şi de vrăji în secolul în care artele, muzica şi călătoriile pe meleaguri îndepărtate deschid mintea omului limpezind-o şi împingînd-o spre lucrări înălţătoare, pe cînd noi, aici, pe petecul acesta de glod ne pierdem vremea cu procese de vrăjitorie! Barem în Franţia, Germania şi Ţările de jos, poporul începe a învăţa carte, dezmeticindu-se şi lepădîndu-se de eresuri şi barbarie!
"Tare îţi mai place să baţi cîmpii!" gîndi Greceanu şi urmă cu voce tare:
- Aşa-i, măria-ta, suntem înguşti la minte, deh! ce să-i faci?!
Ghika îşi trecu degetele prin barba periată şi tunsă îngrijit care începea să-i încărunţească:
- Să ridicăm şcoale, să aducem dascăli şi să luminăm norodul, asta trebuie făcut... poate că de-aş fi mai tînăr de ani m-aş înhăma la asemenea trudnică lucrare!
Oftă încă odată şi alungînd gîndul acesta sîcîitor, cu mîna, ca pe un bărzăun întrebă:
- Pe ucigaşul fetei lui Bălăceanu l-aţi prins?
Vornicul îşi plecă fruntea:
- Nu l-am prins, nevrednicul de mine... dar ne străduim, cu oamenii pe care-i avem...
Domnitorul îi făcu semn că a isprăvit divanul, apoi se întoarse la cartea pe care o frunzărea şi citi.
"Adevărata hrană a oamenilor este organizarea politică - bună cînd este a celor buni, rea cînd aparţine celor răi. Trebuie arătat aici că străbunii noştri au crescut într-o bună organizare a lumii şi de aceea au fost destoinici, aşa cum ne-am străduit să fim şi noi şi cei plecaţi dintre noi. Atunci ca şi acum, acea organizare politică este numită uneori democraţie, alteori după bunul plac al fiecăruia, deşi de fapt este o aristocraţie care are încuviinţarea celor mulţi. Regi am avut tot timpul, întîi de sînge, apoi dintre cei aleşi. Puterea revine însă, aproape în totalitate, celor mulţi, dar ei o încredinţează statornic, dimpreună cu dregătoriile statului, celor care li se pare a fi cei mai vrednici de ele. Nimeni nu este respins din cauza vreunei infirmităţi, a sărăciei sau a originii umile şi nici preamărit din raţiuni contrare acestora, aşa cum se întîmplă în alte cetăţi, iar regula de bază este una singură: conduce cel ce pare a fi înţelept şi bun. Această organizare politică se întemeiază pe faptul că, prin naştere, toţi suntem egali, iar legile care se dau sunt respectate în egală măsură de către toţi locuitorii cetăţii, oricare le-ar fi averea dobîndită sau rangul."
O pală neaşteptată de vînt se învîrteji duşmănos în curte, scuturînd tufele de trandafiri şi spulberînd petalele ofilite pe aleea de prundiş greblat. Ghica închise bucoavna lui Platon şi oftă din nou: "Vremurile acelea de aur ale omenirii nu se mai întorc niciodată!"
Pînă la urmă, în pofida firii sale melancolice, vodă se ţinu de cuvînt deschizînd şcoala de la sfîntul Sava, unde aduse dascăli ardeleni care ştiau limba românească curată, nemînjită de slavonisme şi cuvinte greceşti.
Tot la îndemnul său, Alexandru Golescu şi Ion Ghica cel tînăr înjghebară prima societate filarmonică din ţările române, deşi gurile ziceau că aceea era mai degrabă o lojă masonică decît o adunare a iubitorilor de muzică aleasă ca-n Apus.
***
În mahalaua Lipscanilor, ca de altfel în tot tîrgul, oamenii se întrebau şi ei cine putuse înfăptui groaznicul omor.
"E mîna beizadelei lui vodă, un muieratic fără seamăn care umblă teleleu şi pîngăreşte fără alegere muierile care-i pică cu tronc! Fata i s-a împotrivit şi de aia a omorît-o!" îşi dădu cu părerea un telal de pe uliţa Marchitanilor.
"Nici pomeneală, zise un diacon tinerel, căruia de-abia îi mijiseră tuleiele, de la biserica Batiştei, e vorba de un vrăjitor care i-a luat viaţa şi i-a dat-o plocon Satanei!"
Ispravnicii agiei se făcură c-ar mai căuta o vreme făptaşul, apoi se lăsară păgubaşi căci nimeni nu le plătea osteneala. Bălăceanu dădu sfoară în ţară că-i va plăti cinci mii de groşi aceluia care-l va prinde pe ticălos dar, pe măsură ce treceau zilele, tot mai puţine dovezi se aflau şi, în afara unui cerşetor bătut cu vergile în beciurile armăşiei, adevăratul vinovat nu fusese prins.
Părinţii care aveau copile de măritat le închideau în casă, iar pe uliţe fetele şi femeile nu mai umblau singure pe uliţe, nici ziua în amiaza mare, de frica ucigaşului. Saramandru plecă şi el urechea la zvonurile şi bîrfele mulţimii şi rînji mulţumit zicîndu-şi: "vă găsesc eu făptaşul... e nemernicul de spiţer din mahalaua Lipscanilor, el este adevăratul ucigaş al fetei lui Bălăceanu." De data asta nu se mai duse cu pîra la vornicie, luă asupra lui sarcina dovedirii vinovatului şi începu să-şi ţeasă cu dibăcie pînza intrigilor. Se mută într-o chichineaţă aflată peste drum de spiţerie şi de-acolo iscodea zi-noapte ce se întîmpla în dosul obloanelor. Fără să fie văzut vedea tot ce se petrecea în uliţă, cine intra şi cine ieşea ţinîndu-şi astfel vrăjmaşul aproape. Vînătorul ajunsese să fie vînat şi nici măcar nu aflase lucrul acesta. După o săptămînă în care nu văzu nicio mişcare în spiţerie se hotărî să-l încolţească. Răspîndi zvonuri cum că spiţerul e un blestemat de necromant care răpeşte copile nevinovate şi le scoate sîngele pentru vrăjile sale drăceşti, ba mai mult a hăcuit şi cîţiva prunci de ţîţă, nevinovaţi. Nu se mulţumi cu atît, tocmi nişte mardeiaşi de prin mahalaua zlătarilor pe care-i plăti să ia cu asalt casa. Starostele acestor zurbagii, unul Gherase Chiorul, de a cărui măciucă ghintuită se temeau şi vătaşeii agiei îi spuse de-a dreptul:
"Să n-ai griji, jupîne, pentru zece groşi ţi-l scot şi pe Satana din iad şi ţi-l aduc plocon!"
Într-o dimineaţă de marţi, după ce negura nopţii se ridică repede, ca un văl, dezvăluind uliţele forfotind de lumea obişnuită a tîrgului, tarabagii, precupeţe, telali, slugi, salahori şi tot felul de pierde-vară, Saramandru se hotărî să închidă capcana. Înarmat cu două pistoale şi însoţit de haidamacii lui Gherase ieşi în uliţa Lipscanilor şi începu să strige:
- Cît să mai răbdăm, oameni buni ticăloşia? Nemernicul de spiţer ne hăcuieşte copii, nevestele, surorile, necinstindu-le cu poftele sale scîrboase... l-am văzut cu ochii mei cum i-a tăiat beregata unui prunc de ţîţă şi i-a băut sîngele... iar pe fata stolnicului Bălăceanu tot el a ucis-o!
Lumea se opri să-l asculte şi începu să-i creadă toate scornelile lui fiindcă aşa se întîmplă cu prostimea, dă crezare celui care ştie să mintă cu iscusinţă. Văzînd că se adunaseră cam la o sută-o sută şi ceva de inşi, prinse curaj şi îi îndemnă:
- Haideţi, fraţilor să ne facem singuri dreptate dacă oamenii agiei nu-s în stare. Să-l belim pe vrăjitor! Să-l urcăm în furci, să-i dăm foc să ardă-n casă ca un şobolan!
Mulţimea se însufleţi şi se urni repetîndu-i îndemnurile:
- Să-l belim pe vrăjitor şi să-i dăm foc!
Gloata se îndreptară spre colţul uliţii Lipscanilor cu cea a Cojocarilor purtînd ciomege, torţe aprinse şi topoare în mîini. În nici jumătate de ceas o sută de zurbagii înconjurară clădirea spiţeriei aşteptînd semnalul să asedieze casa.
Închis în carapacea sa de tăcere, cu toată amorţeala în care zăcea, Filimon adulmecă un miros neliniştitor. Întîi simţi fumul înecăcios de păcură al făcliilor, apoi duhoarea acră a trupurilor întărîtate şi-ndată în urechi îi pătrunse larma zecilor de inşi care se apropiau. Un pietroi azvîrlit cu putere din mulţime sparse fereastra mare de la stradă a spiţeriei, iar trei-patru topoare se înfipseră în uşa trainică din blăni de stejar. Se ridică dintr-un salt şi coborî în fugă treptele intrînd în officina. Înşfăcă un clondir mare cu spirt, îl deşertă pe podea şi scăpără un amnar. Adună apoi toate şipurile cu miresme şi le goli în pălălaia care cuprindea cu iuţeală duşumeaua, pereţii şi rafturile. Aruncă şi sipetul în care ţinea ascunse miresmele celor trei femei şi care, acum, în ultimul ceas al vieţii nu-i mai erau de niciun folos. Aromele celor trei trupuri se risipiră în marea de miresme mai repede decît o picătură de apă în pămîntul uscat. Era limpede că un sfîrşit potrivit pentru unul ca el nu putea fi decît în mijlocul unui rug de miresme. Zîmbi unei fantasme cu chipul Mamei Celui născut din Dumnezeu Unicul, potir universal al elixirurilor divine şi rămase în mijlocul flăcările. Aşteptă liniştit să-l cuprindă focul, asemenea primilor creştini arşi în arenele Anticristului, însă fără să se roage pentru ispăşirea tuturor păcatelor sale lumeşti. Limbile fierbinţi ale miresmelor îi cuprinseră gleznele, urcară grăbite spre coapse şi-i îmbrăţişară pîntecul. Se cutremură pătruns de o fericire mai deplină decît atunci cînd bărbăţia lui pătrundea în receptacolul de plăceri al Eufrosinei. Grinzile podelei surpară într-o ploaie de scîntei şi Filimon se prăbuşi în abisul arzător, asemenea unui Lucifer cu aripile arse căzut în infernul patimilor fără ostoire.
Cînd gloata în frunte cu Saramandru pătrunse în spiţerie, dădu piept cu flăcările înalte din care ţîşneau sute de săgeţi ameţitoare, iuţi, dulcege, amare, acre, aspre şi verzi, grele sau de consistenţa pufului, clocotitoare şi fluide, calde sau, dimpotrivă, reci ca gheaţa strîngînd în noianul broboanele lor seva tuturor mirosurilor cunoscute. Cîţiva bătăuşi mai curajoşi se repeziră încercînd să treacă prin zidul de foc şi de miresme arzînde dar trebuiră să se tragă imediat înapoi ameţiţi de tăria fumului. De-abia după jarul se potoli, putură să păşească prin mormanul de cenuşă, scînduri arse şi cioburi de sticlă.
- A pierit neisprăvitul arzînd ca o claie de fîn uscat, îi spuse Gherase Chiorul lui Ianis Saramandru, n-avea cum să iasă din foc şi să scape cu fuga!
- Vreau să-i văd trupul făcut scrum şi să dănţuiesc pe cenuşa lui! strigă Saramandru însufleţit de ura năprasnică, care-i rodea măruntaiele mai abitir decît sfrenţia.
Mai sciorăiră cu o rangă o vreme prin rămăşiţele arse dar nu găsiră nici o urmă a celui ars. Cînd auziră clopotul sacalei care sosea grăbind să stingă pîrjolul, se lăsară păgubaşi şi plecară, ca nu cumva să nu fie învinuiţi c-ar fi pornit focul.
Vornicul de rangul doi, Greceanu primi un scurt răvaş scris de mîna ispravnicului agiei însărcinat cu stingerea incendiilor în mahalale:
"A ars din temelii spiţeria neamţului de pe uliţa Lipscani şi-odată cu casa şi cel care locuia în ea. Despre cine, cum şi de ce a pornit pîrjolul n-am ştiinţă."
Greceanu ridică din umeri şi aşeză hîrtia în rîndul celor care nu aşteptau răspuns, mulţumit că pricina cu care-l cicălea Saramandru se stinsese de la sine. Ba mai mult, în felul acesta şi ucigaşul fetei lui Bălăceanu îşi găsise un sfîrşit pe măsura faptei. Chemă un ceauş şi-l trimise să ducă vestea stolnicului dar acesta se întoarse fără răspuns căci casa era ferecată şi nimeni nu putu să-i spună unde plecase stăpînul ei.
În trei zile fu uitată toată întîmplarea fiindcă asemenea pîrjoluri se întîmplau în fiecare săptămînă, iar casele de lemn din mahalale ardeau ca iasca, fără ca sacagii plătiţi de domnie să poată face mare scofală.
Printre cei care caută şi-n cenuşă urme ale misterelor nedezlegate se afla şi messer Simon Balsamo. Mult mai înţelept decît slujbaşii agiei, el scrise cu vorbele sale întortocheate şi greu de înţeles o epistolă şi o trimise în taină marelui maestru al lojei de Memphis:
"Il nostro uomo di Bucuresci, Phylimores scomparso per la transmutazione di fuoco. Fiducioso a sua forza interiore ci aspettiamo di ritorno fra i nostri discepoli, dopo tutti calcoli magici i geometrici, como l' Arabe Felice dalla propria ceneri di suoi elementi alchemici. Rinascere in pace per la gloria universale di loggia d' il grande Oriente.
(Omul nostru din Bucuresci, Phylimores, a dispărut prin transmutaţia focului. Încrezători în forţa sa interioară ne aşteptăm să revină printre noi după toate calculele magico-geometrice pe care le-am făcut, precum pasărea Phoenix din propria cenuşa a elementelor sale alchimice. Renască în pace, spre gloria universală a lojei Marelui Orient!")
***
Într-o seară, pe la începutul primăverii anului 1848, pe cînd lampagii colindau uliţele cu feştila în vîrf de băţ, în casa lui Dinicu Golescu din Bucureşti (pe locul unde s-a ridicat mai tîrziu hotelul "Belvedere") se strînseră toţi membri de frunte ai "Frăţiei": Nicolae Bălcescu, Christian Tell, C.A. Rosetti, Ioan Ghica, fraţii Radu, Ştefan şi Alexandru Golescu, dar şi simpatizanţi ai mişcării precum Heliade-Rădulescu, Gheorghe Magheru şi Dimitrie Bolintineanu. După ce se aşezară, unii pe sofale, alţii în jeţurile înalte cu herbul Goleştilor sculptat pe spătar, gazda aduse din beci o balercă cu vin vechi de Drăgăşani şi le turnă în pocale mari de cristal licoarea vîrtoasă ca sîngele zicînd:
- Fraţilor, acum dacă am juruit toţi, după statutul pe care l-a tocmit fratele Bălcescu dimpreună cu fratele Heliade, nu ne mai rămîne decît să dăm semn oamenilor noştri de credinţă şi să pornim răzmeriţa!
Într-un colţ al odăii, aplecat peste un catastif legat în piele, un bărbat împuţinat la trup, cu faţa palidă şi părul încărunţit tuşi tare şi îşi atinse obrazul sluţit de o rană umflată şi roşie, ca o arsură. Nu-l băgase nimeni în seamă pînă în clipa aceea şi tresăriră toţi întorcîndu-se să-l privească ca şi cum s-ar fi întrupat din fumul sfeşnicelor. Necunoscutul le înfruntă privirea cu apa neliniştitoare, adîncă a ochilor săi verzi dar nu zise nimic.
- Cine-i dumnealui, întrebă bănuitor Bălcescu, şi de ce asistă la sfatul nostru de taină?
- Să nu fie vreo iscoadă a lui Bibescu, plătită să ne vîndă tiranului! sări şi Tell cu mîna pe mînerul săbiei de cavalerie care-i atîrna la centură.
Alexandru Golescu îi linişti cu vorba sa molcomă:
- Staţi liniştiţi şi nu vă temeţi, că dumnealui e Matyas Milofin, un "zidar" de rang mare al lojei Concordiei şi-i legat prin jurămînt de tăcere asupra tainei noastre!
Acestea fiind zise, se întoarseră la ţelul lor, vorbind tare şi sfădindu-se fiindcă nu picau nicicum la înţelegere. Unii ziceau că trebuia să atragă pe acei ofiţeri tineri şi şcoliţi, în stare să vorbească şi să însufleţească trupele silindu-l astfel pe vodă să treacă de partea căuzaşilor, alţii că, dimpotrivă, era musai ca acesta să fie arestuit şi lipsit cît mai repede de puterile rangului său. Bălcescu se puse şi tocmi o proclamaţie cu toate punctele doleanţelor lor, ca să o înfăţişeze lui Bibescu cînd se va ivi prilejul potrivit. Nici aici nu se înţeleseră fiindcă Heliade zicea că-i suficient un act de abdicare şi-apoi alegerea unui domn luminat din rîndurile căuzaşilor, iar ciondăneala reîncepu. Se făcu tîrziu şi ei tot nu ajunseră la un capăt. Cînd orologiul mare nemţesc din broz bătu miezul nopţii, necunoscutul, care ascultase pînă atunci în tăcere se ridică şi spuse:
- Orice cale aţi lua, Bibescu va face tot ce-i stă în putinţă să-ţi ţină tronul. Va minţi zicînd că semnează proclamaţia şi se alătură cauzei, iar apoi va trăda. Se va spăla pe mîini ca Pilat din Pont şi vă va da pe mîna turcilor, ori pe cea a ruşilor!
- De unde ştii dumneata asta? se miră Rosetti care venise de la Paris ca să sprijine cauza. Poporul se ridică la luptă pentru libertate în Franţa, în Italia, în Germania, în Austria şi-n Ungaria, iar în cîteva luni flacăra revoluţiei va cuprinde toată Europa!
Cel care-şi zicea Matyas Milofin zîmbi şi-ţi atinse nasul borcănat, cu nări largi:
- Nu ştiu, căci nu-s profet şi nimeni nu-şi poate afla destinul dinainte de vreme, dar simt izul împuţit al trădării... aşa s-au petrecut lucrurile şi-n vremea slugerului Tudor din Vladimiri, aşa se vor petrece şi-acum.
La auzul numelui lui Vladimirescu în ochii lui Magheru luciră două lacrimi grele:
- Stă în puterea braţelor noastre să schimbăm un destin nedrept. Dacă rămînem cu mîinile în sîn n-o să sară nici franţujii, nici austriecii şi nici ruşii să ne scape de jug!
- Aşa-i... numai că nici păgînii şi nici pravoslavnicii nu se împăca vreodată cu gîndul ca noi să trăim într-o ţară mare, liberă şi bogată!
Acestea fiind zise, necunoscutul se învălui în mantaua ponosită, căci începuse să ningă, şi plecă fără să-l oprească nimeni. Niciunul dintre cei de faţă nu-l mai văzură vreodată, doar colonelul Radu Golescu îl întîlni în Dealul Spirii cînd intră oastea lui Fuad paşa în Bucureşti. Oblojea răniţii şi încărca puşcoacele ostaşilor din regimentul doi de infanterie îndesînd fultuială şi plumbi pe ţeavă. În acel cumplit vălmăşag, în larma cumplită şi norii deşi de pulbere de puşcă nu apucă să-i vorbească, iar după bătălie acesta se făcu nevăzut în învălmăşeală ca şi cum nici n-ar fi fost vreodată viu, ci doar o nălucă din vremuri demult apuse.
Peste vreo două decenii în casele lui Kogălniceanu, oaspeţii dădeau de un bătrîn nins de ani, cocîrjat, împuţinat la trup şi tare taciturn. Stătea toată ziua într-o odaie mică de sub scară, înconjurat de vrafuri de terfeloage şi trudea fără răgaz, scîrţîind cu condeiul pe hîrtie.
"E unul din secretarii mei, le explica gazda musafirilor săi, îi mai dau de lucru, colea, să copieze manuscrise vechi, căci are mînă bună!"
Ceea ce nu le destăinuia Kogălniceanu curioşilor era faptul de netăgăduit că acel moşneag fusese de faţă cînd domnia-sa păşise sub semnul echerului, al compasului, a mistriei şi-a celor două spade încrucişate în rîndul iluminaţilor "ziditori" ai destinelor naţiilor.
Nu degeaba circula în vremurile acelea vorba de spirit:
"În tinereţe student, apoi francmason, în plinătatea puterilor liberal şi prim-ministru, iar după moarte te calcă toţi în picioare, căci ajungi bulevard".
Bătrînul scrib ieşea din muţenie numai atunci cînd prin preajmă se ivea cîte o cucoană ori vreo duduie dichisită şi parfumată, căci se ştie, conul Mihalache era mare muieratic şi tare-i plăcea să fie înconjurat de femei frumoase. Atunci se însufleţea, îşi ridica capul şi adulmeca îndelung dîrele de parfum care adiau în urma fustelor murmurînd ceva numai de el ştiut despre miresme, flori, arome şi ape plăcut mirositoare.
~ Sfîrşit ~