Rugul miresmelor (XXXVI)

Rezumatul capitolelor precedente: Filimon e un orfan ciudat. De la începutul vieţii îşi descoperă o pasiune pentru mirosuri şi îşi rafinează mereu capacitatea de a le deosebi. Se angajează la spiţeria Jupînului Heilung şi îl uimeşte cu capacitatea de a crea leacuri doar cu ajutorul mirosului şi intuiţiei. Cucerit de mireasma ei, Filimon se îndrăgosteşte de Adnana. Spiţeria prosperă, iar Filimon e făcut partener, dar inima sa e rănită de căsătoria Adnanei cu un vînător de zestre pe nume Ianis Saramandru. Adnana şi Heilung se îmbolnăvesc de ciumă şi mor. Filimon părăseşte oraşul şi trăieşte singur mai bine de un an, căutînd să se împace cu puterea şi limitele nasului său. Revine apoi în oraş, şi intră în slujba vel-pitarului Negreanu. Acesta e ucis de o ceată de haiduci, condusă de Anghel Gealantaru, iar Filimon e luat prizonier. Ceata se destramă la un atac nereuşit şi Filimon evadează. Redeschide spiţeria, care îi rămăsese moştenire, devenind vindecătorul săracilor din cartier. Are o aventură de o noapte cu Eufrosina, ibovnica lui Gealantaru, care pleacă apoi să îl găsească pe acesta şi să reorganizeze ceata de haiduci. Ianis Saramandru devine agent dublu pe lângă Vodă Şuţu şi Alexandru Ipsilanti. Filimon îl caută, dar fără succes. Fabrică parfumuri şi prosperă. Îl vindecă de o rană pe palicarul Iordache Olimpiotul, prieten al lui Vladimir Iosupov, fost pacient al Jupînului Heilung. Filimon îl cunoaşte pe Simone Balsamo, agent al masonilor preocupat şi de încetinirea metabolismului cu ajutorul sîngelui de broască. Eufrosina, profitînd de atracţia lui Filimon pentru ea, îl convinge să prepare o otravă cu care să îl doboare pe vodă Alexandru Şuţu. Ea le dă otrava lui Ianis Saramandru şi lui Iordache Olimpiotul, iar aceştia îl asasinează pe vodă. Tudor Vladimirescu primeşte de la boieri misiunea să ridice poporul contra regimului fanariot. Anghel i se alătură lui Tudor Vladimirescu. O prezicătoare îi prevesteşte lui Filimon că Anghel va fi omorît şi că Eufrosina va fi devastată, iar Filimon înţelege că aceasta nu îl iubeşte. Cumpără un pistol şi are o serie de vise despre întîlnirea cu Saramandru. Tudor Vladimirescu pleacă cu oştirea norodului spre Bucureşti, în ciuda voinţei boierilor. Conducerea Bucureştilor e lăsată pe mîna bimbaşei Sava. Alexandru Ipsilanti ajunge la Iaşi, promite sprijin rusesc împotriva turcilor şi porunceşte omorîrea tuturor turcilor din oraş. Otomanii răspund cu ample măceluri ale creştinilor aflaţi pe teritoriul lor, iar ruşii se păstrează departe de conflict. Ca să îl atragă pe Ianis, Filimon inventează Parfumul palicarului, un parfum care garantează succesul la orice femei al celui care îl foloseşte. Primul muşteriu e Iosupov. Prezicătoarea îi vesteşte bimbaşei Sava că va fi decapitat de turci. Filimon îi dă bimbaşei un flacon din Parfumul palicarului. Andrei Gealantaru e prins de Tudor Vladimirescu că a furat un pandativ pentru Eufrosina şi condamnat la spînzurătoare, dar aceasta îl salvează recurgînd la obiceiul pămîntului care permite eliberarea unui condamnat dacă o femeie îl ia de soţ. Iordache Olimpiotul i se alătură şi el lui Tudor. Tudor e primit de bucureşteni cu urale şi numit "Măria ta". Ianis Saramandru interceptează un mesaj al lui Simone Balsamo către şefii masoni. Ipsilanti ajunge la rîndul său în Bucureşti, cu oastea Elefteriei. În mulţimea care îl întîmpină se află şi Filimon, care îi vede pe Iordache Olimpiotul şi pe Ianis Saramandru călărind alături de Ipsilanti. Scoate pistolul să îl împuşte pe Ianis, dar e capturat de arnăuţii care îl păzesc pe Ipsilanti, bătut şi încarcerat. E salvat de spînzurătoare de Iosupov. Tudor Vladimirescu îi promite lui Ipsilanti că îl va sprijini pe teritoriul ţării în lupta contra turcilor, dar refuză implicarea în afara graniţelor ţării. Ca semn al înţelegerii schimbă între ei inele cu pecete.  Chehaya-bey se pregăteşte să pornească cu oaste împotriva lui Tudor Vladimirescu.


Filimon se afla din nou în afara timpului. Călărea alături de Iosupov dar gîndurile sale se întorceau în vremea cînd colindase cîmpiile şi codrii căutînd buruieni de leac pentru spiţerie. Din nou, dădea de urma unor mirosuri binecunoscute şi le alegea pe cele folositoare: alior, arnică, urzică-moartă, brînca-ursului, coada-şoricelului, izmă, patlagină, pelin, romaniţă, roiniţă, iarba-zimbrului, ţintaură. Polcovnicul se îngrijea de cai şi de locurile de popas, fără să vorbească prea multe între ei. Îl vedea îngîndurat şi se ferea să-l întrebe ceva dar, pe cînd se apropiau de răscrucea cu drumul mare al Ploieştiului, acesta îi destăinui temerile sale:
- Trebuie s-o luăm oblu prin codrii neumblaţi, căci în Tîrgovişte sunt căutat pentru uciderea şi jefuirea vel-pitarului Negreanu... n-am nicio vină în acest omor, aşa cum n-am nicio dovadă că aş fi nevinovat!
- Prea bine, răspunse polcovnicul, vom face cum spui pentru că eu mă-ncred în cuvîntul dumitale şi nu văd ce noimă ar avea să mă minţi după ce te-am scăpat din ştreang!

O luară pe o potecă îngustă, peste cîmpuri şi ajunseră la marginea pădurii. Hăţişurile erau atît de dese încît trebuiră să descalece şi să meargă pe jos, ţinînd caii de hăţuri. Codrul era atît de des că printre trunchiurile groase ale fagilor de-abia răzbăteau cîteva raze răzleţe. Spre seară ajunseră într-un luminiş. Din iarba înaltă şi dintre rădăcinile copacilor se înălţau o sumedenie de arome ameţitoare, încît pînă şi rusul care era un neştiutor în ale miresmelor murmură uimit:
- Boje moi, ce miros fabulos, parcă am intrat în grădina Edenului!

Aprinseră un foc ferit, să nu-i dea de gol fumul şi cinară din desagi. Cînd luceafărul prinse a luci pe cer, Filimon se dezbrăcă la piele şi-i spuse:
- Să nu rîzi de mine, dar în urmă cu mulţi ani, am învăţat un descîntec de la o ţigancă şi-n felul acesta am izbutit să dau de o buruiană miraculoasă, pe care altfel n-aş fi găsit-o niciodată!

Tovarăşul său îşi aprinse o pipă, frumos lucrată din fildeş şi alabastru pictat şi-i zîmbi încurajator:
- Doica mea, o tătăroaică din Riazan se pricepea la asemenea boscoane... fă cum crezi dumneata de cuviinţă, eu n-am să scot o vorbuliţă, ca să nu tulbur cumva puterea vrăjii!

El ocoli de trei ori vatra, de la miazăzi spre miazănoapte boscorodind un descîntec ce-i venise, tam-nesam în cap: "floare nebună, rădăcină de mătrăgună, crescută sub lună, arată-mi calea cea bună, să scap de rele, să-mi văd toate cele, împlinindu-se curat, fără sînge vărsat, făr'de păcat..."

Începu să scotocească cu febrilitate printre buruienile din poiană şi nu doar nările sale amuşinau cu nesaţ aerul ameţitor, ci toată pielea îi absorbea valul de miresme necunoscute din jur. Răsări luna printre crengile noduroase şi încremenite ale copacilor şi poiana fu poleită de o lumină vineţie şi îngheţată. Filimon dîrdîia din tot trupul dar nu se dădu bătut pînă cînd nasul său prinse firicelul de miros aspru, amărui şi iute al mătrăgunei. Se tîrî în patru labe, atent să nu-i scape adierea firavă care se încolăcea printre aromele de pămînt reavăn, ciuperci cărnoase, frunze putrezite şi verde crud, pînă ajunse în dreptul unui fag uriaş. În scorbura căscată în măruntaiele copacului sclipea o scînteie palidă ca lumina unui licurici. Vîrî mîna-n scorbură şi pipăi cu băgare de seamă, simţind un ghem tare de mlădiţe uscate, răsucite în jurul miezului. Rupse acel ghem şi-l duse la nări şi ameţi lovit de damful vîrtos al mătrăgunei. Îi veni să chiuie de bucurie dar se stăpîni şi se întoarse în locul de popas. Focul fumega slab, gata să se stingă, iar polcovnicul dormea dus, cu faţa spre cer şi-un zîmbet senin pe buzele-i întredeschise, visînd, pesemne că-i prunc şi se joacă pe pajiştea moşiei părinteşti. Nu se trezi nici cînd îl zgîlţîi de umăr şi-i strigă în ureche. De-abia atunci cînd luă plosca şi-i stropi obrazul cu apă, făcu ochi şi mormăi:
- Unde te-ai ascuns, Aliona Dimitrevna? Pe legea mea că mă supăr dacă nu te-arăţi la faţă!
- Nu-i nicio Aliona aici, doar eu şi umbrele pădurii! îl lămuri Filimon.

Iosupov se ridică în capul oaselor şi căscă lung:
- Dumneata erai? Ce vis am avut... se făcea că eram tinerel, de-abia isprăvisem şcoala de iuncheri în regimentului imperial de gardă şi-o urmăream printr-un crîng pe fiica vechilului ce grijea de moşia lui taică-meu... minunată fată, am fost îndrăgostit de ea o vară întreagă!

Filimon scoase din traistă alambicul şi o cutie cu coajă de camfor chinezesc. Pisă bine rădăcina de mandragoră, adăugă un pumn de ciuperci pălăria-şarpelui şi tot camforul, apoi umplu anthanorul cu apă de izvor şi-l aşeză pe pirostii. Înteţi focul şi se puse pe aşteptat, adăugînd din cînd în cînd cîţiva stropi de apă dacă fiertura bolborosea prea tare.

Cînd se iviră zorii pe fundul alambicului rămase o apă cafeniu-roşcată, urît mirositoare. O turnă într-un şip din sticlă groasă şi murmură:
- Acum, trebuie să încerc poţiunea asta... dacă-i bună, în cîteva clipe mă voi trezi dincolo de porţile acestei lumi!

Polcovnicul îi luă şipul din mînă şi-i spuse cu blîndeţe:
- Nu, prietene, acum e rîndul meu să-ncerc nevăzutul, dumneata ai simţit de curînd îmbrăţişarea îngerului morţii!

Bău repede şi rîse cu poftă:
- Era bine să am o duşcă de votcă la îndemînă că-i amară ca soarta omului!

După trei clipe lungi, parcă nesfîrşite, pleoapele i se închiseră grele şi se întinse în iarba reavănă de rouă. Filimon se aplecă deasupra lui, îngrijorat ca nu cumva distilatul acela malefic să-l fi răpus. Iosupov respira greu, bolborosi o înjurătură printre dinţi şi începu să povestească:
"Porţile s-au dat la o parte... intru, fără să întrezăresc nimic, ţepenie de om sau jivină... e o ceaţă deasă, s-o tai cu cuţitul... urc un deal şi văd valea de sub picioarele mele, şi-n depărtare un rîu lat, argintiu, să fie oare Donul, Nistrul sau Prutul? Nu, e Oltul recunosc valea aceasta cu vii multe pe coastă, am umblat pe aici, e Drăgăşăniul cel plin de podgorii roditoare... O sumedenie de fluturi negri întunecă cerul... nu, nu-s fluturi, m-am înşelat, sunt corbii blestemaţi ai războiului care ciugulesc ochii oştenilor căzuţi... acum se aud goarnele şi meterhaneaua, iar ienicerii, o mie-două-trei, în platoşe din oţel, cu calpace albe, înalte pe cap, înarmaţi cu sîneţe lungi trec rîul şi se înşiră pe o latură a văii..."

Horcăi, înecat de otrăvuri scuipînd o salivă cenuşie pătate cu firişoare de sînge, dar continuă, tot mai încrîncenat:
"... pămîntul duduie sub tălpile unui regiment de tineri eleni, îmbrăcaţi în anterie negre, brodate cu capul de mort, care coboară dealul... toţi mărşăluiesc umăr lîngă umăr cu un stindard albastru cu o cruce albă în frunte şi cîntă imnul lui Rigas Feraios: Sculaţi copii ai Eladei, vremea gloriei a sosit... se veselesc de parcă merg la nuntă, nu la moarte... sunt cu ochii spre comandantul lor... acesta poartă uniforma unui general moscovit, cu mîneca goală a dolmanului vîrîtă-n centură şi stă ţeapăn în şaua unui cal pur-sînge arăbesc... vîntură în aer o sabie, le vorbeşte, îi îndeamnă, iar ei strigă din sute de piepturi într-un glas "Vivat, Elefteria i Thanatos"... pe cealaltă parte a văii alţi osmalîi împing zece-doisprezece-douăzeci de tunuri grele, de cîmp... văd tuflegii vîrînd pulberea, obuzele şi apropiind feştilele de fitiluri... apoi norişorii albi ivindu-se la gura ţevilor... bubuitul mă asurzeşte, ghiulele cad ca o ploaie de foc, muşcînd din rîndurile mavroforilor dar ei mărşăluiesc mai departe fără să ia seama la tovarăşii lor care se zvîrcolesc însîngeraţi în ţărînă... ajung la o sută de paşi de linia ienicerilor... altă ploaie de plumbi din flintele lungi loveşte năprasnic... cad rînduri-rînduri ca spicele sub coasă... cei rămaşi în picioare se reped cu şpăngile în rîndurile turcilor, se încaieră, zbiară, unii chiar muşcă turbaţi ca nişte fiare... linia împlătoşată se clatină, dă înapoi, cade un stindard verde al profetului, elenii urlă de bucurie, simt că a sosit clipa victoriei şi-i împing înspre rîu... vaiii, e o ambuscadă! De pe coasta dealului, dintre butucii de viţă-de-vie, se ridică alţi turci... sunt spahii şi lefegii călare ce sar în şa, urlă inşallah şi pornesc la galop... îi lovesc dintr-o latură, îi încercuiesc, lovindu-i năprasnic cu lăncile şi iataganele, doamne-dumnezeule ce măcel! În urma şarjei rămîn sute de trupuri însîngerate, spintecate, călcate în copitele cailor..."

Se opri, icnind, cu ochii holbaţi şi cu spume la gură. Filimon îi şterse obrazul de sudoare şi-i dădu să bea. După ce-şi veni în fire, Iosupov îl întrebă:
- A avut efect licoarea? Că eu nu-mi aduc aminte nimic decît că am trecut dincolo de marginile firii!

Îi povesti pe scurt tot ceea ce auzise din gura lui, adăugînd:
- Nu ştiu dacă se va adeveri această grozăvie dar tot ce-mi ziceai era aievea, ca şi cum ai fi fost acolo, de faţă!

Se întoarseră în locul unde priponiseră caii şi îi înşeuară.
- Şi-acum încotro? îşi întrebă Filimon tovarăşul de drum.
- Ştiu şi eu? Avem două căi de urmat... sau ne îndreptăm spre munţi şi de acolo în Ţara Ungurească sau trecem Oltul şi urmăm oastea pandurilor!

Pînă la urmă, călăriră întins spre apus pînă cînd ajunseră într-o luncă joasă şi trebuiră să se oprească. Pica o burniţă rece de parcă era noiembrie nu luna lui florar şi un zid alburie şi gros de ceaţă le închidea drumul. În orice parte ar fi să o apuce, era primejdie să se rătăcească şi să piară înghiţiţi, cai şi călăreţi, de mlaştina înşelătoare. Aprinseră un foc din trestii ca să-şi usuce straiele, iar Filimon privi gînditor şipul cu licoarea miraculoasă.
- Nu, prietene, spuse Iosupov, de data asta trebuie să trecem dincolo fără ajutorul vrăjilor!

***
Ipsilanti şedea într-un jilţ mare, cu braţe în tinda conacului logofătului Mateescu din Tîrgovişte şi se odihnea. Greutăţile marşului sau poate gîndul neliniştitor că nu se va ridica la înălţimea misiei pe care i-o încredinţase Philike Hetairia îl sleiseră de puteri. Un sfeşnic cu nouă lumînări arunca umbre adînci pe obrazul lui surpat. Lui Iordache Olimpiotul care intrase cu paşi grei, zornăindu-şi teaca săbiei, i se năzări că capul prinţului aduce cu o hîrcă de mort.
- L-ai adus, căpitane? întrebă acesta cu glas stins.

Olimpiotul îi făcu semn unui tînăr îmbrăcat în straie de palicar, cu un ilic din postav albastru şi poturi din aba albă, cusuţi cu găitane negre şi strînşi pe picior, să se apropie:
- Dumnealui este kir Ianis Xaramandrys, un bărbat devotat trup şi suflet cauzei noastre!

Arhontele împinse o călimară şi-o foaie mare spre "palicar":
- Stai jos şi scrie... ştii rumâneşte, nu-i aşa?

Ianis făcu o plecăciune exagerat de adîncă:
- E graiul mamei mele, alteţă... Pe lîngă elină, franceză, nemţească şi rusă, cu toate slovele fiecărui grai.

Ipsilanti îşi drese glasul şi privind spre un măr încărcat de fructe necoapte, dictă rar, cumpănindu-şi cu grijă cuvintele:


Isprăvind Saramandru de scris, Ipsilanti luă foaia, o împături bine şi înclină sfeşnicul picurînd trei-patru stropi mari de ceară la colţuri. Îl privi scrutător pe Iordache cre tăcea încruntat şi apăsă ceara cu pecetea inelului lui Vladimirescu zicînd încet:
- Agóna mas eínai polý megáli gia na to apotrépsei éna prodótis! (Cauza noastră e prea măreaţă ca s-o împiedice un trădător)

Cruntul căpitan îşi plecă fruntea a supunere:
- Aşa-i arhonda... cel ce nu-i alăturea de noi, nu-i vrednic de libertatea şi cinstirea naţiei sale!
- Ai grijă ca epistola aceasta, dovadă a trădării sale, scrisă negru pe alb, să fie citită de vornicul Samurcaş, de vistiernicul Vulpe, dar mai ales de toţi căpitanii lui!

Armata Eteriei rămase încă o săptămînă în împrejurimile Tîrgoviştii. În pofida faptului că primiseră vestea că turcii trecuseră Dunărea şi se îndreptau pe trei coloane spre Olt, cu gîndul să cucerească cît mai repede fortificaţiile de pe malul stîng, căpeteniile grecilor benchetuiau şi se veseleau fără grijă, bînd vin vechi de Drăgăşani şi cîntînd imnuri eroice. Beţivul de Caravia risipi toţi banii pe care îi dăduse pe mînă simpatizanţii Eteriei ca să cumpere tunuri, ghiulele şi praf de puşcă, iar trupele, lipsite de comandanţii lor, se moleşeau fără să mai facă instrucţie.

În acest timp, oastea pandurilor trecu gîrla Cârcinovului şi ajunse la Topoloveni. Se porni gîlceava, pe de o parte fiindcă oştenii cîrteau că nu le ajunge hrana, iar unii dintre căpitani ziceau că ar fi trebuit să se alăture oştii eteriste ca să dea piept cu turcii. Tudor, ca să ţină mai bine în frîu oamenii, le porunci căpitanilor să-i să dea în scris că nu vor mai îngădui jafurile şi furtişagurile, iar aceia care vor greşi să fie spînzuraţi. Tînărul Urdăreanu şi Ion Oarcă se împotriviră zicînd că asprimea acesta nu le este pe plac şi că legile războiului cer ca atunci cînd o oaste e lipsită de provizii să şi le ia de unde apucă, fără plată. Vladimirescu nu stătu să se tocmească. La Goleşti îi urcă în ştreang pe Urdăreanu plîns amarnic de toţi ai lui, Oarcă scăpînd cu fuga. Tot acolo fu adus în faţa judecăţii şi Anghel Gealantaru, căpetenia lotrilor de la cerdacul lui Bratu, prins încă o dată că furase bijuterii de preţ. Cu ştreangul la grumaz, privi spre cei adunaţi în jurul spînzurătorii şi zise zîmbind cu nepăsare:
- O singură dată merge şi ulciorul la apă... hai, fîrtaţilor ce mai staţi, daţi-i drumul, c-aşa mi-a fost mie ursita, să mor de mîna alor mei!