Rugul miresmelor (XXXV)

Rezumatul capitolelor precedente: Filimon e un orfan ciudat. De la începutul vieţii îşi descoperă o pasiune pentru mirosuri şi îşi rafinează mereu capacitatea de a le deosebi. Se angajează la spiţeria Jupînului Heilung şi îl uimeşte cu capacitatea de a crea leacuri doar cu ajutorul mirosului şi intuiţiei. Cucerit de mireasma ei, Filimon se îndrăgosteşte de Adnana Kevrosian, fata unui văduv. Spiţeria prosperă, iar Filimon e făcut partener, dar inima sa e rănită de căsătoria Adnanei cu un vînător de zestre pe nume Ianis Saramandru. Adnana şi Heilung se îmbolnăvesc de ciumă şi mor. Filimon părăseşte oraşul şi trăieşte singur mai bine de un an, căutînd să se împace cu puterea şi limitele nasului său. Revine apoi în oraş, dar e făcut prizonier de o ceată de haiduci, condusă de Anghel Gealantaru. Ceata se destramă la un atac nereuşit şi Filimon evadează. Redeschide spiţeria, care îi rămăsese moştenire, devenind vindecătorul săracilor din cartier. Are o aventură de o noapte cu Eufrosina, ibovnica lui Gealantaru, care pleacă apoi să îl găsească pe acesta şi să reorganizeze ceata de haiduci. Ianis Saramandru devine agent dublu pe lângă Vodă Şuţu şi Alexandru Ipsilanti. Filimon îl caută, dar fără succes. Fabrică parfumuri şi prosperă. Îl vindecă de o rană pe palicarul Iordache Olimpiotul, prieten al lui Vladimir Iosupov, fost pacient al Jupînului Heilung. Filimon îl cunoaşte pe Simone Balsamo, agent al masonilor preocupat şi de încetinirea metabolismului cu ajutorul sîngelui de broască. Eufrosina, profitînd de atracţia lui Filimon pentru ea, îl convinge să prepare o otravă cu care să îl doboare pe vodă Alexandru Şuţu. Ea le dă otrava lui Ianis Saramandru şi lui Iordache Olimpiotul, iar aceştia îl asasinează pe vodă. Tudor Vladimirescu primeşte de la boieri misiunea să ridice poporul contra regimului fanariot. Anghel i se alătură lui Tudor Vladimirescu. O prezicătoare îi prevesteşte lui Filimon că Anghel va fi omorît şi că Eufrosina va fi devastată, iar Filimon înţelege că aceasta nu îl iubeşte. Cumpără un pistol şi are o serie de vise despre întîlnirea cu Saramandru. Tudor Vladimirescu pleacă cu oştirea norodului spre Bucureşti, în ciuda voinţei boierilor. Conducerea Bucureştilor e lăsată pe mîna bimbaşei Sava. Alexandru Ipsilanti ajunge la Iaşi, promite sprijin rusesc împotriva turcilor şi porunceşte omorîrea tuturor turcilor din oraş. Otomanii răspund cu ample măceluri ale creştinilor aflaţi pe teritoriul lor, iar ruşii se păstrează departe de conflict. Ca să îl atragă pe Ianis, Filimon inventează Parfumul palicarului, un parfum care garantează succesul la orice femei al celui care îl foloseşte. Primul muşteriu e Iosupov. Prezicătoarea îi vesteşte bimbaşei Sava că va fi decapitat de turci. Filimon îi dă bimbaşei un flacon din Parfumul palicarului. Andrei Gealantaru e prins de Tudor Vladimirescu că a furat un pandativ pentru Eufrosina şi condamnat la spînzurătoare, dar aceasta îl salvează recurgînd la obiceiul pămîntului care permite eliberarea unui condamnat dacă o femeie îl ia de soţ. Iordache Olimpiotul i se alătură şi el lui Tudor. Tudor e primit de bucureşteni cu urale şi numit "Măria ta". Ianis Saramandru interceptează un mesaj al lui Simone Balsamo către şefii masoni. Ipsilanti ajunge la rîndul său în Bucureşti, cu oastea Elefteriei. În mulţimea care îl întîmpină se află şi Filimon, care îi vede pe Iordache Olimpiotul şi pe Ianis Saramandru călărind alături de Ipsilanti. Scoate pistolul să îl împuşte pe Ianis, dar e capturat de arnăuţii care îl păzesc pe Ipsilanti, bătut şi încarcerat.


Îi trebui o jumătate de oră să păşească de la uşa beciului în care stătuse închis, pînă-n locul în care se ridica, precum un braţ uriaş din lemn negeluit, furca spînzurătorii. Avea lanţuri grele de oţel prinse la picioare şi fiecare pas îi provoca dureri cumplite în glezne. O jumătate de ceas lungă cît şapte ani nesfîrşiţi, răstimp în care retrăi, rînd pe rînd, toate întîmplările prin care trecuse. Mai mult decît cătuşele îl durea faptul că nu putea să scoată de pe rafturile amintirii miresmele minunate pe care le culesese. Nu simţea decît duhoarea îngrozitoare a morţii. Totuşi, pe măsură ce înainta şi respira aerul primăvăratic, încet, încet simţi şi odoarea fragedă a ierbii încolţite şi boarea caldă a pămîntului încălzit de razele primăvăratice. Cînd lumina îi lovi pleoapele, clipi orbit, încercînd să desluşească feţele încremenite ale gealaţilor care-l păzeau. Cel care-i comanda, un ceauş cu mustaţa încărunţită, întrebă:
- Da' un popă să-i dea ultima împărtăşanie n-aţi găsit?
- Popii vin numai dacă le plăteşti cinci zloţi, iar eu iau trei de fiecare spînzurat. Hai să ne grăbim, spuse călăul, un ins ţigănos şi mătăhălos, cu falca împinsă înainte, că mai am trei tîlhari de atîrnat în laţ pînă la prînz!

Se apropie şi-l împinse pînă sub braţul spînzurătorii, aburcîndu-l pe un buştean, şi-i puse laţul la grumaz.

Filimon îşi înălţă obrazul spre cer şi şopti:
- Iartă-mă, Doamne, pentru toate păcatele pe care le-am săvîrşit...

Fantasma blîndă a ieromonahului Paisie pluti ca un nour parfumat spre el şi-i puse mîna uşoară pe creştet... simţi un miros dulce de tămîie, busuioc şi ceară de lumînări şi oftă împăcat cu soarta. Pe neaşteptate, în gura beciului se auzi larmă de glasuri, paşi grei de încălţări, zornăit de pinteni, sau de arme şi o voce strigînd:
- Staţi aşa. Să nu îndrăzniţi nimic, căci omul acesta se află sub protecţia înălţimii sale, ţarul Alexandru!

Se răsuci încet şi adulmecă aerul, nodul greu al funiei îi tăia respiraţia, simţind mirosul "parfumului palicarului" îmbibat în straiele polcovnicului Iosupov. Vorbea tare, ameninţător şi îi arăta ceauşului o hîrtie cu pecete:
- Arhonda Ipsilanti vă porunceşte să-i daţi drumul!

Ceea ce pînă atunci fusese un vis urît pieri şi, deodată Filimon respiră neîngrădit simţind cum viaţa îşi reia cursul şi un val de miresme plăcute îi năvăleşte în minte. Iosupov îi puse pe umeri o manta din postav vînăt care mirosea a tabără militară şi-l ajută să încalece.
- Unde mergem? întrebă el, încă ameţit de apropierea morţii.
- La Tîrgovişte, spuse salvatorul său, în aceste zile, Bucureştiul e un loc prea primejdios pentru un om ca dumneata!
- Întîi să ne abatem pe la spiţerie, trebuie să iau cîteva lucruri de care nu mă pot lipsi de acolo!

Rusul îl conduse repede pe uliţe, printre cetele înarmate care umblau de colo-colo, pînă în Lipscani. Intră în casă, dar pierdu vremea fără să aleagă nimic de valoare. Pungile cu aur le ascunse în cuptor, iar în desaga de fugar îngrămădi cîteva cămăşi curate, trei şipuri cu leacuri şi unsori pentru răni şi un alambic mic din cupru.
- A fost o întîmplare norocoasă că te-am găsit, sporovăi vesel Iosupov, privindu-l cum îşi strînge în grabă lucrurile. De fapt, l-am găsit întîi pe duşmanul dumitale, pe kir Xaramandros. Avea o pricină la divanul de judecată, cică socru-su i-ar fi lăsat prin testament o casă... dar ce să vezi, ticălosul a plăsmuit un testament fals, iar Kevrosian acesta era supus al ţarului, şi-aşa a ajuns cazul la legaţia moscovită!

Filimon îşi frecă fruntea încă îngheţată de fiorii morţii:
- Chiar dacă l-ar apăra un regiment întreg de eterişti tot am să-l omor într-o bună zi!
- Nădăjduiesc că dorinţa aceasta ţi se va împlini! răspunse rusul strîngînd chingile şeilor şi pregătind telegarii de drum lung.

***
În timp ce Filimon şi polcovnicul Iosupov treceau de bariera Tîrguşorului şi o luau şleaul mare care ducea spre Tîrgovişte, în capătul podului Mogoşoaiei, la cişmeaua lui Mavrogheni, Tudor se întîlnea cu Ipsilanti. Primul era însoţit de pisarul său, Petrache Poenaru şi de căpitanul căpitan de volintiri gorjeni, Gheorghe Magheru, celălalt, aşezat într-un chioşc umbrit, îi avea alături pe Iordache Olimpiotul şi pe Ianis Farmachis. De cum îl văzu, arhontele Eteriei îi ieşi înainte zicînd cu însufleţire:
- Îmi pare tare bine că ai ascultat glasul înţelepciunii, slugere şi-ai venit! N-are rost să ne învrăjbim între noi, duşmanul amîndorura este păgînul!

Vladimirescu îşi sprijini amîndouă mîinile pe garda săbiei.
- Prinţe, domnia ta voieşti să-ţi eliberezi patria de turci, eu m-am sculat să-mi scap ţara de jecmănitori, oricare ar fi neamul lor!
- Tocmai... mustăci Ipsilanti, de-acum, cu forţele noastre unite îi vom lovi năprasnic pe turci, împingîndu-i dincolo de Dunăre şi de trecătorile Balcanilor!
- Dacă dumneata vrei să lupţi cu turcul te-om ajuta să treci Dunărea, dar nu te-om urma. Noi rămînem acilea, între fruntarii, să ne apărăm ţara!

Iordache făcu un pas înainte clocotind de nerăbdare:
- Frate Tudor, nu aşa ne-a fost învoiala!
- Io nu fac învoieli de capul meu peste vrerea norodului. Norodul m-a ridicat şi numai lui îi dau socoteală!

Farmachis se băgă şi el în vorbă, încercînd să liniştească apele:
- Doi comandanţi iscusiţi de oşti, cum sunt domniile voastre, trebuie să-şi împartă cîmpul de bătaie ca să obţină izbînda... astea-s legile strategiei şi-ale politichiei!

Se lăsară cîteva clipe de tăcere, de se auzea musca, fiecare dintre cei de faţă aruncîndu-şi pe rînd priviri bănuitoare, apoi Vladimirescu zise:
- L-om împărţi, dacă altă cale nu-i! Io mă trag dincolo de Olt, unde am întărit tîrgurile şi mănăstirile cu arme, praf de puşcă şi hrană pentru oameni şi cai!

Ipsilanti dădu din cap:
- Aşa să fie... eu, cu toate forţele ce le am rămîn în loc şi-i aştept pe turci. Să scriem aşadar, înţelegerea noastră!

Poenaru îşi scoase de la brîu condeiul său nemaipomenit, în care cerneala nu se găta cu una cu două, dar Tudor îl opri:
- Ba nu scriem nimic. Cuvîntul dat unuia altuia ne-ajunge!

Capul Eteriei zîmbi cam strîmb:
- Atunci să pecetluim într-un fel învoiala noastră... cum nu pot să-ţi întind mîna, slugere, căci mi-am pierdut-o luptînd împotriva tiranului corsican, să schimbăm barem peceţile!

Îşi scoase de pe mînă inelul cu herbul familiei Ipsilanti, iar Vladimirescu îi întinse inelul de aur cu pecete, primit odată cu medalia rusească a crucii sfîntului Vladimir. Înainte de a se întoarce printre ai săi, mai întrebă:
- Şi Bucureştiul, cine-l apără dacă ordiile sultanului trec Dunărea?

Farmachis îşi umflă pieptul, mulţumit de cum se potriviseră lucrurile:
- În Bucureşti rămîn eu, cu un batalion de voluntari, cu cinci tunuri mari, de asediu, capturate de la osmanlîi şi cu trupele de arvaniţi ale bimbaşei Sava!

După ce pandurii plecară, Ipsilanti izbi înciudat cu pumnul într-o bîrnă a chioşcului:
- N-am deloc încredere în omul ăsta! Simt că ne va trăda, de îndată ce turcii vor veni potop peste noi!

Iordache Olimpiotul atinse mînerul hangerului atîrnat de cingătoare:
- Să n-ai grijă arhonta, am să veghez, pas cu pas, să-şi ţină cuvîntul dat!
- Nu-i destul, spuse Farmachis, ne trebuie o stratagemă să atragem căpitanii pandurilor de partea Eteriei!

În 3 aprilie, eteriştii părăsiră Bucureştiul, îndreptîndu-se spre Tîrgovişte, unde comandatul lor nădăjduia să-şi ducă la capăt planul. Mărşăluiau cu spor, îmbărbătaţi de eroicul imn Thouros compus de Rigas Feraios din Velestini şi erau veseli de credeai că merg la nuntă, nu la război. Oastea pandurilor mai zăbovi o lună de zile, răstimp în care Tudor stărui ca toţi boierii care se mai aflau în oraş, dimpreună cu feţele bisericeşti, să-l urmeze ca pe unul ce de-acuma era poruncitor, nu supus vrerii marelui Divan. Cum aceştia se împotriviră, îi închise în conacul lui Golescu, de lîngă mănăstirea Cotrocenilor.

Mitropolitul Dionisie Lupu crezu că e potrivit să-l măgulească şi-i dădu în numele sfatului ţării o "carte de adeverire", în care scria negru pe alb:
"Pornirea dumnealui slugerului Teodor Vladimirescu nu este rea şi vătămătoare, nici în parte fiecăruia, nici patriei, ci folositoare şi izbăvitoare pentru tot neamul rumânesc"
"Fapte nu vorbe, mormăi acesta citind adeverirea, boieri dumneavoastră că de scorneli şi vorbe meşteşugite ni-s sătui... iar sfatul ţării ia-l de unde nu-i!"

Aflînd că Chehaya-bey pornise din Giurgiu cu douăsprezece de mii de ieniceri şi şase mii de spahii sălbatici din Anatolia conduşi de Derviş-paşa, la care se adăugau încă zece mii de infanterişti cu douăzeci de tunuri de cîmp aduşi de paşa din Silistra, în 15 mai dădu ordin oştirii să pornească spre Piteşti, urmînd să treacă Oltul prin vadul lui Jianu şi să se îndrepte spre locurile întărite, rînduite pentru tabără.