34.
Pe la jumătatea lui martie, oastea de panduri ajunse la Beneşti şi aşeză tabără pe un islaz larg, deschis către cele patru zări. Se lăsase seara cînd, la lumina focurilor, dinaintea comandirului Tudor din Vladimiri fură aduşi trei bărbaţi desculţi şi legaţi straşnic cu funii groase.
- Dezlegaţi-i, că la judecata mea nu se înfăţişează decît oameni liberi. Care li-i vina? întrebă Vladimirescu.
- Ăştia doi arvaniţi, Iova şi Ienciu s-au dedat la furtişaguri pe moşia lui Oteleşeanu, luînd cu sila cai, vite şi bucate din hambare, iar cînd slugile boiereşti s-au împotrivit le-au bătut şi-au pus foc ca să şteargă urmele jafului! îl lămuri căpitanul Ene Enescu.
- Ne era foame, comandante, am luat cît să ne hrănim! bîigui unul din împricinaţi.
- Şi celălalt, în straie de pandur?
Vinovatul făcu un pas în faţă şi îi înfruntă privirea. Avea o faţă plăcută, bălaie, de ins căruia nu-i pasă de greutăţile vieţii şi nu dă înapoi în faţa primejdiei.
- Anghel Gealantaru e numele meu şi-s căpitan de lotri... am venit cu tovarăşii mei de haiducie să m-alătur domniei tale!
- Ce-ai furat, Anghele?
Gealantaru zîmbi şi scoase din sîn un pandativ mic dar minunat cizelat şi ornat cu nestemate:
- O nimica toată, comandire, un odor să-i duc ibovnicei mele, ca să mă ţină minte!
Tudor strînse mînerul săbiei de i se albiră încheieturile mîinii:
- Suiţi-i pe tustrei în ştreang, să fie pildă pentru oricine se dedă la jaf, siluiri sau furtişaguri!
Se întoarse ridicînd glasul către şirurile de oşteni tăcuţi rînduiţi ca un zid împrejur:
- Că nu de aia ne-am ridicat să prădăm şi să ne facem mendrele ca tîlharii. Destul a îndurat ţara asta de la tagma jefuitorilor ca s-o mai chinuim şi s-o jecmănim şi noi, pe deasupra!
Dintre oşteni îşi făcu loc o femeie tînără, cu ochii ca viorelele şi cu cosiţa roşcată vîrîtă sub o cuşmă din miel astrahan, îmbrăcată şi ea în straie de pandur. Îngenunche dinaintea lui Tudor şi-şi drese glasul înăbuşit în lacrimi:
- Îndurare, mărita-ta! Sunt Eufrosina, fata pîrcălabului Scarlat din Cîmpina... pentru mine a furat, nenorocitul!
Vladimirescu îi cîntări din priviri pe-amîndoi, preţ de două-trei clipe şi-atunci Eufrosina găsi răgazul să zică răspicat:
- După obiceiul pămîntului, sunt gata să-l iau de bărbat ca să-l scap din ştreang!
Comandirul zîmbi cumva în silă, tărăgănînd vorba:
- Dacă-i obiceiul pămîntului... să fie pe voia ta... şi te vrea şi împricinatul...
- Îi cunun eu, c-am fost faţă bisericească şi ştiu tipicul! sări Ioniţă Tunsu.
Tudor zîmbi de data asta larg:
- Nu, creştine. Aduceţi un popă adevărat, din sat, care să-i cunune după lege!
Căpitanul Hagi-Prodan îi trase deoparte pe pandurii Ghiţă Oarcă şi Ioniţă Urdăreanu:
- Aţi văzut? Cînd muierea i-a zis "Măria-ta", s-a muiat şi l-a iertat pe fur... se poartă de pe-acuma de parcă ar fi domnul ţării!
Urdăreanu cel tînăr, îşi mîngîie mustăcioara ca spicul grîului şi rîse:
- Şi ce dacă, bre? Nu-i el, domnul Tudor, ridicat dintre noi şi uns de vrerea norodului?
Din Beneşti, Vladimirescu trimise o epistolă către marele Divan al ţării vestind că va intra cu armia sa în Bucureşti, fără să facă niciun rău locuitorilor, oricare ar fi fost neamul, starea sau religia acestora. Bucureştiul era însă în mîinile bimbaşei Sava, căci boierii fugiseră peste munţi, la Braşov, iar Chehaia-bey şi toţi turcii care se găseau în oraş se pregăteau să plece de teama unei răscoale populare.
Ştiind prea bine ce face şi avînd încuviinţarea lui Ipsilanti, Iordache Olimpiotul adună toţi arnăuţii credincioşi Eteriei, vreo trei-patru sute de bărbaţi căliţi în războaie şi ieşi înaintea oştii adunării norodului la bariera Piteştiului.
"V-am adus întăriri, fraţilor!" strigă el de departe între două suliţe cu năframe albe legate în vîrf.
"Cu adevărat suntem fraţi de arme, îi spuse Vladimirescu cînd se apropie, căci dumneata eşti de-un sînge cu mine, barem că Dunărea şi păgînimea ne despart!
***
După ce primăvara se vestise timpurie şi omătul se topise demult, nori groşi pogorîră dinspre miazăzi, apoi vremea se strică învîrtejindu-se a furtună şi-a viscol şi ninse iarăşi ca-n toiul iernii. "Neaua mieilor" pică cu fulgi mari, deşi şi apoşi, iar cînd se opri se văzu că omătul acela avea culoarea sîngelui proaspăt. Un semn mai rău prevestitor decît acesta, cînd răzmeriţele şi războiul stăteau să înceapă, nu s-ar fi putut găsi. Filimon culese de pe pervazul ferestrei o mînă de nea care i se topi de îndată, lăsîndu-i în palmă o grămăjoară de colb roşcat. Îl adulmecă dar nu mirosea deloc a sînge, ci mai degrabă a nisip şi încă a ceva greu de descris: cărări neumblate, mîl întărit de uscăciune, piatră arsă, fructe şi seminţe de pe tărîmuri îndepărtate şi pîrjolite de soare. Nu bănuia nici el, ca atîţia alţii, că acea putere nevăzută şi cobitoare care colorase omătul mieilor în roşu era praf din pustia egipteană purtat de vînturile calde peste mări şi ţări pînă dincolo de Dunăre. Dacă ar fi ştiut ar fi adunat toată neaua, ar fi topit-o în alambic laolaltă cu seminţe de cardamon, nard, apă de trandafiri şi ulei din rizomi de lotus şi ar fi botezat acel parfum "Neaua Eghipetului". Pînă una alta, gîndindu-se la nevoile viitoare prepara pomezi şi loţiuni pentru vindecarea rănilor de sabie şi de glonţ dar şi această iscusinţă începea să fie zadarnică. În timp ce amesteca un distilat de limba soacrei, roiniţă şi izmă creaţă cu oţet observă cu uimire că apa verzuie şi plăcut mirositoare se tulbură ajungînd lăptoasă şi galbenă ca pucioasa şi începe să pută a mortăciune. Aruncă zeama aceea nefolositoare şi se culcă deşi nu asfinţise. Pe la miezul nopţii îl trezi o larmă mare de glasuri şi împuşcături. Deschise fereastra şi, văzînd o ceată numeroasă de ostaşi, înarmaţi cu flinte şi pistoale care se îndreptau spre uliţa Batiştei, întrebă un salahor tînăr care căsca gura la dînşii:- Ce-i zarva asta, băiete?
- Îs arvaniţii lui Sava, se duc să se bată cu răzvrătiţii!
Pînă dimineaţă se răspîndi zvonul că oastea pandurilor ajunse la bariera Tîrgşorului şi stătea să intre în oraş, însă lefegii bimbaşei Sava se întăriseră în mănăstirile Mihai-Vodă, Radu-Vodă şi-n dealul Mitropoliei de unde potopeau toate mahalalele din jur cu o ploaie de plumbi şi de ghiulele. Alţii ziceau că dimpotrivă, lăcaşurile erau ocupate de başbuzucii lui Chehaia-bey care nu se dădeau scoşi de acolo nici cu tunul.
Filimon se îmbrăcă în straiele sale cele mai bune, ca un destoinic isnaf al breslelor, strecură în buzunare pistolul nemţesc şi o pungă cu o mie de piaştri şi merse şi el să vadă ce se petrece. Întîi zări sumedenie de lume, tîrgoveţi, negustori, oamenii breslelor dar şi clăcaşi şi sărăcimea mahalalelor mărginaşe, adunată sub dealul Mitropoliei şi un şir de călăreţi în sumane cafenii care deschideau drumul. Apoi, se făcu dintr-o dată linişte şi într-o pîclă luminoasă de praf auriu se ivi un bărbat îmbrăcat în straie albe care se ţinea semeţ în şa. Era slugerul Tudor din Vladimiri, îi recunoscu chipul aspru, cu bărbia rotundă dar dîrză, cu mustaţa tunsă scurt şi privirea de om hotărît. Purta un işlic înalt din postav alburiu, o căbăniţă tot albă, tivită cu fir de argint, fără sabie ori pistoale la brîu şi ţinea o pită mare în mîini. În jur se răsfira o boare călduţă în care pluteau miresme de grîu copt, de apă neîncepută şi de coajă crudă de salcie. Mitropolitul Dionisie Lupu, cu odăjdile boţite şi hărtănite cum scăpase din mîinile arnăuţilor păşi încet înainte sa şi ridică crucea zicînd:
"Să ne trăieşti, măria-ta! Dumnezeu să te ocrotească şi să te îndrume spre pace şi înţelegere!"
Mulţimea repetă strigînd "Să ne trăieşti măria-ta în pace şi-nţelegere", iar cîteva muieri azvîrliră la copitele calului cununiţe împletite din flori de lăcrimioare şi ramuri de salcie. Vladimirescu îşi struni calul şi, rotindu-se în şa, ca să cuprindă din priviri toată gloata, iar vorbele sale se auziră răspicate răsunînd pînă departe:
"Bine v-am găsit, oameni buni. Am venit să v-aduc pacea şi belşugul, nu sabia şi împilarea. Aşa să-mi ajute Cel de Sus!"
Filimon se întoarse acasă cu sufletul dintr-o dată spălat de griji şi cu nădejdea, împărtăşită de mulţi poporeni că, după atîţi nori grei de furtună, răsărise, în sfîrşit, soarele libertăţii.
Dacă ar fi trăit Heilung ar fi notat în scrierile lui:
Pe martie douăzeci şi unu, leatul o mie optsute douăzeci şi unu, Tudor din Vladimiri, comandantul armatei pandurilor din Oltenia a ajuns în Bucureşti. Acest bărbat de seamă a neamului său este demn de admirat pentru curajul, spiritul de dreptate şi înţelepciunea sa, fiindcă a evitat un asediu care ar fi provocat pagube locuitorilor săi, intrînd în oraş ca un pacificator nu ca un cuceritor. Multe din năzuinţele şi speranţele poporului îşi găsesc întruchiparea în acest bărbat onest şi bine intenţionat.
Bimbaşa Sava se grozăvi cît era el de neînfricat şi se repezi cu o sută de călăreţi pe urma turcilor care fugeau spre Giurgiu. Tăie cincizeci-şaizeci de capete, printre care şi pe cele ale devlet-capugiului şi a unui agă de ieniceri şi se întoarse fălos cu prada, lăudîndu-se peste tot cum îi nimicise pe buzurmani.
În seara aceleaşi zile, după scăpărat, ca un vampir reîntors la viaţă se ridică Simone Balsamo din coşciugul său macabru. Se spălă de sîngele uscat de broască, înghiţi o cupă mare cu elixir "salamandric" şi-şi schimbă veşmintele, luînd o rasă ca de călugăr sărman din şiac ponosit. Urcă, nevăzut de nimeni de parcă trupul său nu ar fi avut substanţă în turla bisericii sfîntului Gheorghe Nou. Acolo scrise un scurt răvaş codificat marelui maestru al lojii orientale de rit antic: "Nimic nu este statornic în aceste zile. Căpetenia pandurilor a pus mîna pe hăţurile puterii, populaţia pare să-l susţină. Este aşteptat să sosească din Moldavia paladinul elen, care-i peste măsură de orgolios şi, mai mult ca sigur că i se va împotrivi. Din înfruntarea lor se pot trage multe foloase pentru ziditorii noştri, însă este de aşteptat ca riposta fiilor lui Mahomed să fie cumplită."
Pecetlui scrisorica cu un inel gravat cu o salamandră ce-şi muşca coada, o făcu sul şi o prinse de piciorul unui porumbel călător. Urmărind pasărea care se avînta în văzduh, murmură gînditor: "Si avvicina la tempesta... miseria, opresione, sangue versato, disastro... perché Dio o Lucifero hanno fato questo piano del mondo?"
Nimic însă, nu este dinainte făptuit. Cum-necum, hulubul ajunse deasupra mahalalei Colentina şi fu doborît de flinta unui arnăut. Cînd voi să-l pună în frigare văzu inelul prins de piciorul păsării, iar Ianis Saramandru care se afla prin preajmă puse mîna pe răvaş şi i-l arătă lui Farmachis. Acesta nu se miră îndestul căci avea de multă vreme bănuieli că marele maestru al înaltei loje a Orientului îşi băgase coada în tainele Eteriei.
Peste patru zile ajunse şi Ipsilanti în Bucureşti. Oastea pandurilor îşi făcu tabăra lîngă Cotroceni, în timp ce armata Eteriei rămase în Colentina, împărţindu-şi în acest fel Bucureştiul în două. Şi tîrgoveţii erau împărţiţi în păreri, unii ziceau că Tudor Vladimirescu trebuia să fie domn, alţii că, dimpotrivă, grecul, fiind os domnesc, trebuia el să se suie pe tronul ţării. Mitropolitul şi boierii, cîţi mai rămaseră în oraş îi sfătuiră să se împace şi să cadă la înţelegere, căci duşmanul amîndoura era păgînul.
A doua zi Ipsilanti îşi puse oastea să defileze pe podul Mogoşoaiei. În fruntea alaiului mărşăluia batalionul sacru al voluntarilor Eladei, "mavroforii" îmbrăcaţi în caftane negre cu o hîrcă albă cusută pe piept, semn că se înfrăţiseră cu moartea. Era format din tineri greci veniţi din toate colţurile Europei, unii dintre ei studenţi la Paris, Viena sau Iaşi şi purtau în frunte un stindard albastru cu o cruce albă. Toate cucoanele şi duduile Bucureştiului veniseră să-i vadă şi le aruncau buchete de flori şi-i ovaţionau. Urma apoi un regiment de cavalerişti fioroşi înarmaţi cu lăncii purtînd fanioane roşii, iar în mijlocul lor, pe un cal negru pursînge arab, călărea prinţul Alexandru Ipsilanti. Purta uniforma vînătă cu fireturi şi eghileţi auriţi de generalissim rus, semn că se bucura de protecţia ţarului şi un fes negru cu capul de mort pe creştet. Îşi strunea calul cu stînga, căci era ciung, mîneca dreaptă a mundirului fiindu-i prinsă la centură, privind trufaş înainte, peste capetele mulţimii care-l aplauda.
Filimon se amestecă şi el în grupul de curioşi care strigau "Vivat, Elefteria i Thanatos" (Libertate sau moarte). Înghesuit între trupurile asudate, adulmecă pe neaşteptate, un miros urît, de carne putredă atît de binecunoscut lui. Se suci în mulţime, căutînd cu privirea în stînga şi-n dreapta, tot mai neliniştit şi, deodată încremeni. În spatele şirului de călăreţi îl zări pe Iordache Olimpiotul şi-n dreapta lui, înţolit într-un dolman albastru ca cerul, cu un fes roşu cu canaf pe cap şi cioareci de palicar, se fudulea în şa, Ianis Saramandru. Băgă mîna sub dolman pipăind trăgaciul pistolului dar nu izbuti să-l armeze. Cineva din spate îl împinse, căzu pe brînci şi scăpă arma din mînă, iar cei din jur începură să ţipe: "Feriţi, feriţi, e un ucigaş cu simbrie, are un puşcoci!" Doi arnăuţi săriră, îi prinseră braţele la spate, îi căutară prin buzunare şi-l scoaseră din mulţime. Iordache ieşi din convoi îmboldindu-şi bidiviul în lături şi-l luă în pieptul calului zbierînd:
- Cine te-a trimis, ticălosule? Vrei să împuşti pe cel care luptă neînfricat pentru libertatea Eladei?
Nu apucă să-i răspundă că din spate cineva îl plesni cu latul săbiei peste ceafă, iar privirea i se înceţoşă şi se prăbuşi la pămînt cu gustul propriului său sînge în gură.
Nori întunecaţi şi reci se coborau apăsîndu-i pieptul şi învăluindu-l cu o duhoare de mîl şi piatră spălată de ploi. Ţipă, se smuci şi vru să se mişte, dar mădularele nu-l ascultau şi degeaba încercă să străbată negura cu ochii, nu se zărea nimic în beznă. Nu ştia de cît timp zăcea acolo, o zi-două, o săptămînă într-atît de năucite îi erau simţurile. Auzi o uşă din fier scîrţîind, zgomot de paşi grei şi o rază firavă îi lovi pleoapele. Damful greu, stătut de ziduri mucegăite îl lămuri unde se afla. Inspiră lung şi simţi duhoarea celui din faţa sa, o namilă de om cu faţa roşie, asudată şi pumnii cît nişte baroase. Purta un dolman din postav roşu cu bumbi de aur, în care se întipărise pe vecie mirosul de sînge proaspăt amestecat cu izul de sudoare rece a morţii şi un tesac la cingătoare. Era Vasile Caravia, "fiara de la Galaţi" călăul Eteriei care măcelărise cu mîna lui trei sute de turci, le tăiase capetele şi le umpluse cu paie trimiţîndu-le marelui vizir. Scoase un rîgîit animalic ce duhnea tare a rachiu şi-l înşfăcă de piept urlînd:
- Spune, ce misie ai, secătură?
Filimon încercă să-şi limpezească gîndurilor dar namila nu-i dădu răgaz, încolţindu-l cu întrebările:
- Cine te-a trimis şi de ce te-a plătit cu o mie de groşi?
- Nu m-a trimis nimeni, am venit singur să văd oastea greacă!
- Minţi, te-au trimis turcii să unelteşti şi să-l ucizi pe arhontele Eteriei!
Îl lovi cu mînerul tesacului peste gură şi scuipă scîrbit peste cel prăbuşit la picioarele lui:
- Ai răgaz pînă mîine să spui tot... altfel te urc în furci, te ard cu fierul roşu şi-ţi belesc pielea trupului să fie de pildă tuturor trădătorilor!
Se prăbuşi iarăşi în bezna mirosind a paie mucede, a piatră jilavă şi a sînge. Îl durea obrazul lovit dar şi sufletul de atîta nedreptate, însă nu întrezărea nicio scăpare din necaz în care intrase fără voie. Cînd i se limpeziră gîndurile îşi spuse resemnat: "Acesta-i sfîrşitul... nimeni şi nimic nu mă poate scăpa de la moarte!"
(va urma)