Rugul miresmelor (XXXVII)

Rezumatul capitolelor precedente: Filimon e un orfan ciudat. De la începutul vieţii îşi descoperă o pasiune pentru mirosuri şi îşi rafinează mereu capacitatea de a le deosebi. Se angajează la spiţeria Jupînului Heilung şi îl uimeşte cu capacitatea de a crea leacuri doar cu ajutorul mirosului şi intuiţiei. Cucerit de mireasma ei, Filimon se îndrăgosteşte de Adnana. Spiţeria prosperă, iar Filimon e făcut partener, dar inima sa e rănită de căsătoria Adnanei cu un vînător de zestre pe nume Ianis Saramandru. Adnana şi Heilung mor de ciumă. Filimon părăseşte oraşul şi trăieşte singur mai bine de un an, căutînd să se împace cu puterea şi limitele nasului său. Revine apoi în oraş, dar e făcut prizonier de o ceată de haiduci, condusă de Anghel Gealantaru. Ceata se destramă la un atac nereuşit şi Filimon evadează. Redeschide spiţeria, care îi rămăsese moştenire, devenind vindecătorul săracilor. Are o aventură de o noapte cu Eufrosina, ibovnica lui Gealantaru, care pleacă apoi să reorganizeze ceata de haiduci. Ianis Saramandru devine agent dublu pe lângă Vodă Şuţu şi Alexandru Ipsilanti. Filimon îl caută, dar fără succes. Fabrică parfumuri şi prosperă. Îl vindecă de o rană pe palicarul Iordache Olimpiotul, prieten al lui Vladimir Iosupov, fost pacient al Jupînului Heilung. Filimon îl cunoaşte pe Simone Balsamo, agent al masonilor preocupat şi de încetinirea metabolismului cu ajutorul sîngelui de broască. Eufrosina, profitînd de atracţia lui Filimon pentru ea, îl convinge să prepare o otravă cu care să îl doboare pe vodă Alexandru Şuţu. Ea le dă otrava lui Ianis Saramandru şi lui Iordache Olimpiotul, iar aceştia îl asasinează pe vodă. Tudor Vladimirescu primeşte de la boieri misiunea să ridice poporul contra regimului fanariot. Anghel i se alătură lui Tudor Vladimirescu. O prezicătoare îi prevesteşte lui Filimon că Anghel va fi omorît şi că Eufrosina va fi devastată, iar Filimon înţelege că aceasta nu îl iubeşte. Cumpără un pistol şi are o serie de vise despre întîlnirea cu Saramandru. Tudor Vladimirescu pleacă cu oştirea norodului spre Bucureşti, în ciuda voinţei boierilor. Conducerea Bucureştilor e lăsată pe mîna bimbaşei Sava. Alexandru Ipsilanti ajunge la Iaşi şi porunceşte omorîrea tuturor turcilor din oraş. Otomanii răspund cu ample măceluri ale creştinilor aflaţi pe teritoriul lor, iar ruşii se păstrează departe de conflict. Ca să îl atragă pe Ianis, Filimon inventează Parfumul palicarului, un parfum care garantează succesul la orice femei al celui care îl foloseşte. Primul muşteriu e Iosupov. Prezicătoarea îi vesteşte bimbaşei Sava că va fi decapitat de turci. Filimon îi dă bimbaşei un flacon din Parfumul palicarului. Andrei Gealantaru e prins de Tudor Vladimirescu că a furat un pandativ pentru Eufrosina şi condamnat la spînzurătoare, dar aceasta îl salvează luându-l de soţ. Iordache Olimpiotul i se alătură lui Tudor, care e primit de bucureşteni cu urale şi numit "Măria ta". Ianis Saramandru interceptează un mesaj al lui Simone Balsamo către şefii masoni. Ipsilanti ajunge la rîndul său în Bucureşti, cu oastea Elefteriei. În mulţimea care îl întîmpină se află şi Filimon, care îi vede pe Iordache Olimpiotul şi pe Ianis Saramandru călărind alături de Ipsilanti. Scoate pistolul să îl împuşte pe Ianis, dar e capturat de arnăuţii care îl păzesc pe Ipsilanti, bătut şi încarcerat. E salvat de spînzurătoare de Iosupov. Tudor Vladimirescu îi promite lui Ipsilanti că îl va sprijini pe teritoriul ţării în lupta contra turcilor, dar refuză implicarea în afara graniţelor ţării. Ca semn al înţelegerii schimbă între ei inele cu pecete. Chehaya-bey se pregăteşte să pornească cu oaste împotriva lui Tudor Vladimirescu. Iosupov are viziunea unei bătălii sîngeroase cu turcii, sub influenţa unei licori pregătite de Filimon. Ipsilanti, cu sprijinul lui Saramandru, pregăteşte o scrisoare falsă ca din partea lui Vladimirescu spre turci şi pune pecetea acestuia. Oastea lui Vladimirescu e înfometată, dar acesta îi spînzură pe toţi cei care fură, inclusiv pe Gealantaru, prins din nou cu nişte bijuterii de preţ. Grecii petrec la Tîrgovişte, fără să dea semne că ar vrea să îl ajute pe Vladimirescu în lupta cu turcii.


Călcau pe o potecă îngustă cît latul de palmă, printre smîrcuri. Lăsaseră caii în urmă luînd cu ei numai desagii, iar Filimon pornise primul înainte, folosindu-şi mai mult nasul decît ochii ca să găsească drumul prin ceaţă. Rusul păşea în urma lui, cu mare băgare de seamă ştiind că oamenii locului obişnuiau să aşeze capcane cu spini otrăviţi şi ţăruşi ascuţiţi împlîntaţi printre trestii în calea păgînilor. Se lăsase noaptea cînd, bîjbîind aşa de trei-patru ceasuri ajunseră pe pămînt tare. Acolo văzură amîndoi căscîndu-se, între răgălii şi trunchiuri groase de salcie, gura unui puţ cu ghizdurile întărite cu cărămizi arse.

Polcovnicul dădu la o parte lăstărişul ce acoperea gura puţului, se aplecă peste margine şi murmură:
- Nu văd pic de apă pe fund... nu-i o fîntînă, poate-i intrarea tainică într-o fortificaţie!

Scoase o frînghie groasă din desagi, o legă de o cioată groasă şi se pregăti să coboare în adînc. Filimon îl întrebă cu nepăsarea celui care nu se pricepea la treburile milităreşti:
- Ce poate să fie dincolo de puţul ăsta?
- O redută sau o culă întărită... prieteni sau duşmani... cine poate să ştie? zise Iosupov potrivindu-şi la brîu un pistol mare.

Cînd ajunse jos îi strigă tovarăşului său:
- E uscat, n-a fost apă în el niciodată, poţi să cobori!

Sprinten şi uşor la trup acesta coborî fără prea mari sforţări pînă cînd atinse fundul. Locul în care ajunse era unul larg de doi stînjeni şi podit cu lespezi mari de piatră. Iosupov aprinse o făclie din tulpini de trestie şi roti lumina pîlpîitoare jur-mprejurul ghizdurilor. Se opri în dreptul unui bolovan mare, săpă cu vîrful săbiei pămîntul în jurul pietrei şi-l împinse cu umărul pînă cînd se piatra se desfăcu lăsînd să se vadă o bortă adîncă.

Rusul îl bătu pe umăr:
- Dacă nu ai curaj să mă urmezi, aşteaptă-mă aici pînă se luminează de ziuă!
- Nu, se împotrivi Filimon, am pornit împreună şi împreună vom merge... şi-apoi, ar fi prea mare primejdia să mergi singur.

Se tîrîră amîndoi pe brînci prin acea deschizătură şi, după zece-doisprezece stînjeni hruba se lărgi şi ajunseră într-un tunel boltit şi sprijinit cu un brîu de cărămizi trainice. Puteau acum să stea în picioare şi să înainteze mai spornic. Filimon trecu iarăşi în faţă, fiindcă torţa se stinse, iar nasul său era mai folositor decît privirea celuilalt. Merseră aşa cale de trei-patru ceasuri, oprindu-se numai ca să bea cîte o înghiţitură de apă, fiindcă aerul din tunel era înăbuşitor şi năduşiseră tare. Lipsa de aer îi făcu să aibă vedenii, auzeau susur de ape răcoroase şi foşnet de copacii dar nu se dădeau bătuţi, înaintau gîfîind, cu mădularele dureroase şi sleiţi de puteri, dar înaintau necontenit. Nu ştiau nici ei bine ce-i îndemna să meargă dar ştiau că n-aveau cale de întors. Deodată Filimon se opri şi-i şopti rusului:
- Cred că suntem aproape de ţintă, fiindcă aerul e mai răcoros şi curat. Pînă acum am simţit numai mirosuri de pămînt, de rădăcini putrede şi de cărămizi afumate, iar acum adie un iz de grajd amestecat cu damful unsuros al cuhniilor, semn că la capătul hrubei au stat cîndva oameni.

Era adevărat, fiindcă există mirosuri care se întipăresc pe veci, nu numai în mintea celor care le-au adulmecat, dar şi în lucruri. Se spune că ţoalele sau hîrtiile adăpostite într-un cufăr din lemn de cedru vor mirosi asemenea cedrului şi-acel miros nu va dispărea nici într-o sută de ani. La fel, o mobilă frecată cu praf de scorţişoară, ulei de nucă şi ceară va înfiora nările celui care o miroase la fel ca în clipa cînd a fost şlefuită.

Iosupov trecu în faţă, scăpără un amnar şi văzură nişte trepte înguste cioplite în piatră, Le urcară şi se treziră într-un beci închis în capăt cu o uşă groasă din blăni de stejar întărite cu fier. Îşi lipi urechea de ea dar nu auzi nimic, însă Filimon zise:
- Sunt oameni dincolo de uşă. Le simt putoarea sudorii acrite, ba chiar şi vinul pe care l-au băut ieri. Simt şi damful prafului de puşcă semn că sunt înarmaţi cu flinte cu cremene şi fitil!

Se opintiră amîndoi cu umărul în uşă dar aceasta era prea trainică şi bine zăvorîtă ca să se deschidă. Cum erau tăbărîţi şi sleiţi de puteri se culcară acolo, pe trepte şi dormiră iepureşte, aşteptînd în orice clipă să audă pe careva umblînd dincolo de bolţi. Nu bănuiau că se aflau în beciurile conacului din Goleşti şi nici de-ar fi ştiut n-ar fi putut să se lămurească în ce fel şi cum de ajunseseră acolo.

***
Iordache Olimpiotul dădu în lături pînza cortului şi zise tare să-l audă cel aflat înăuntru:
- Am venit să te arestuim, slugere Theodor!

Comandirul pandurilor îşi ridică privirea de pe hîrtiile pe care le citea la lumina opaiţului şi bîjbîi după sabia de care tocmai se descinsese dar, ciudat lucru, sabia nu se afla sprijinită de mescioară. Olimpiotul scoase un pistol de la brîu şi-l îndreptă spre pieptul lui.
- Nu te împotrivi, frate, că-i zadarnic, străjile zac legate fedeleş, iar căpitanii tăi ţi-au întors spatele!

Mihail Bairactarul, ciracul său care-l urma ca o umbră, zise şi el aţintindu-l cu un pistol cu ţeava de un cot:
- Dă-te prins, comandire că n-ai scăpare!

Tudor se încruntă aţintindu-i cu privirea sa aspră:
- Voi, să mă arestuiţi pe mine, aici la mine-n ţară? În numele cui şi din ce pricină?

Celălalt scoase, fără să lase pistolul din mînă, un pergament de la chimir:
- În numele Eteriei, al cărui ţel l-ai trădat. Uite-aci dovada trădării, epistola ta către turc, pecetluită cu inelul tău!

Lumina pîlpîitoare a opaiţului aşternu umbra adînci pe obrazul lui Vladimirescu. Lui Iordache i se năzări că seamănă cu o hîrcă de mort, aidoma celui a lui Ipsilanti.
- Vei fi judecat de arhontele nostru fiindcă ţi-ai încălcat jurămintele!

Îi legară mîinile la spate şi ieşiră din cort, împingîndu-l spre locul unde-şi lăsaseră caii şi aşteptau cinci arnăuţi înarmaţi pînă-n dinţi. Un pandur cărunt şi mustăcios le tăie calea cu durda în mînă, însă Ghiţă Cuţui îl trase înapoi:
- Lasă-i să facă după vrerea lor... că şi dumnealui multe nedreptăţi şi silnicii ne-a făcut spînzurîndu-l degeaba pe bietul Urdăreanu!

Pe lîngă scrisorile şi armele găsite în cort, Iordache luă cu el şi trei saci plini cu aur, adunaţi pentru plata lefegiilor sîrbi şi arvaniţi. Banii nu ajunseră, însă, în visteria lui Ipsilanti ci la Cîmpulung, pe mîna neveste-si.

Complotiştii împreună cu cel pe care-l păzeau se opriră pentru o noapte în conacul întărit din Goleşti, iar de acolo, dis-de-dimineaţă se îndreptară spre Tîrgovişte. Printr-o nemiloasă buclă a sorţii, Tudor fu închis chiar în încăperea în care marii boieri divaniţi logofătul Ghika, Văcărescu şi vornicul Brâncoveanu îi încredinţaseră soarta ţării. Pus faţă în faţă cu cei care-l învinuiau, printre care se aflau Dimitrie Macedonski, Hagi-Prodan şi alţi căpitani de panduri, Vladimirescu nu încercă să se apere în van şi zise atît:
"Vreţi să mă omorâţi? Eu nu mă tem de moarte. Eu am înfruntat moartea în mai multe rânduri. Mai înainte de a ridica steagul spre a cere drepturile patriei mele, m-am îmbrăcat în cămaşa morţii. Turcii sunt în ţară, dar nu sunteţi în stare, şi nu veţi fi niciodată, a vă bate cu dânşii cu ispravă... voi, oameni fără căpătâi şi străini cu totul de această ţară!"

Temîndu-se ca poporenii să nu se răscoale şi să-l scape de sub pază, Ipsilanti nu mai pierdu vremea să-l supună unei judecăţi fără de folos şi-l dăduse pe mîna lui Caravia ca să-l schingiuiască. Le scrise lui Samurcaş şi căminarului Sava povestindu-le toată întîmplarea şi potrivind lucrurile astfel încît să pară un judeţ de dreptate în numele răzmeriţei. Capul Eteriei socotea că în acest fel, dîndu-l la o parte pe comandirul lor, ceilalţi panduri se vor alătura, negreşit, oştirii sale.

***
Filimon visă că umbla pe un cîmp uscat şi plin de mărăcini. Deasupra capului se roteau neîncetat stolurile păsărilor de pradă, iar în ţărînă foşgăiau lăcuste mari şi gîngănii cu trupurile unsuroase. Bulgării tari de pămînt îi împungeau tălpile şi mergea încet, şchiopătînd, desculţ ca pe vremea cînd era un băietan sărman, luat din milă ucenic la tăbăcari. Lumina îl înconjura dar nu vedea decît un tunel îngust şi ceţos prin care privirea i se strecura cu greu. Dinaintea lui, un plugar trudea arînd cu o pereche de boi negri şi slabi de li se vedeau coastele împungîndu-le pielea. Din pămîntul răscolit de fierul plugului, în brazdă se iveau bucăţi de oase omeneşti, femururi şi humerusuri sparte, coaste sfărîmate, ba chiar şi cîte o ţeastă întreagă descărnată. Strigă în vis, întrebîndu-l de două-trei ori la rînd pe omul acela încotro ar fi drumul spre Bucureşti dar cînd acesta nu-i răspunse, părea surd de-a binelea. Cînd, în sfîrşit, întoarse capul îl recunoscu pe ticălosul Caravia. Rînjea şi muşca cu poftă dintr-un braţ omenesc, iar sîngele i se scurgea pe bărbie. Alergă cît mai departe ca să nu mai vadă grozăvia aceea şi-n goana lui se lovi de zidurile albe ale unei fîntîni, răsărită din neant în faţa sa. Se aplecă peste ghizdurile transparente şi nu văzu luciul apei, în schimb nările i se umplură de mirosul sărat al sîngelui şi i se năzări că în apă plutea trupul ciopîrţit al unui bărbat. Se ridică dintr-un salt şi-l scutură pe polcovnic sau cel puţin aşa socoti el că ar face fiindcă, trezit de-a binelea, văzu că Iosupov nu se afla lîngă el. Uşa hrubei era larg deschisă şi-n curentul de aer nu adia decît un slab damf de praf şi de crengi înfrunzite. Se repezi în sus pe scări, trecu de sălile pustii şi ajunse în ograda mare a culei. Nici ţipenie de om nu se vedea acolo. Ieşi prin poarta cu foişor ca de cetate la drumul mare. Un stol de ciori se învîrtea croncănind deasupra pomilor rămuroşi şi-o duhoare puternică de hoituri putrezite plutea în aer. O zări îngenuncheată lîngă un tei desfrunzit pe Eufrosina îmbrăţişînd genunchii unuia dintre cei spînzuraţi. Trupul ei nu mai răspîndea aroma cojilor de naramză, mirosea a lacrimi, a oţel rece şi a răzbunare. Cînd se apropie ea nu ridică privirea, îi spuse cu un glas uscat de durere: "Mi l-au omorît, spiţerule, mi l-au omorît pe omul căruia i-am dat sufletul meu!" Înţelese că era moartă de-acum, pierzînd-o şi pe ea, pentru totdeauna, aşa cum o pierduse pe Adnana.

În noaptea de 28 spre 29 mai, Vasile Caravia, Constantin Cavaleropoulos şi Gherasim Orfanos îl duseră pe Tudor pe un maidan din mahalaua sîrbească a Tîrgoviştii. Aici cei trei îl loviră cu suliţele şi săbiile minute în şir, pînă rămase fără suflare. După aceea Caravia, "călăul din Galaţi" puse mîna pe o bardă, îl descăpăţînă hăcuindu-i trupul ca pe-al unei vite şi-l aruncă într-o fîntînă de lîngă mănăstirea Dealu, acolo unde erau îngropate rămăşiţele pămînteşti ale lui Mihai Viteazu. Ipsilanti aflînd că porunca îi fusese împlinită le spuse tovarăşilor săi de arme:
"Bravos, am înlăturat capul năpîrcii care vroia să ne vîndă pe toţi turcului... acum, compatrioţi să mergem înainte spre biruinţă, să dăm piept cu păgînii şi să eliberăm scumpa noastră patrie!"

Oastea eteristă se urni, într-o înşiruire deloc războinică, cu nenumărate poveri şi calabalîc purtat de căruţe, spre dealurile Drăgăşaniului. Numai cei şase sute de mavrofori, "batalionul sacru al Eladei" păşeau umăr lîngă umăr, într-o formaţie compactă. Lor li se alătură o ceată de trei sute de panduri în frunte cu căpitanul Ghiţă Oarcă şi lefegii sîrbi ai lui Hagi-Prodan.

Iscoadele turceşti urmăriră îndeaproape mersul cetelor împrăştiate pe o lungime de zece verste şi-i dădură de veste lui Derviş-beg care se afla cu spahii săi în avangarda oastei lui Chehaya paşa.
"Ghiauri proşti, mormăi acesta în barba sa albă ca fuiorul, în loc să treacă cît mai degrabă Oltul şi să se întărească pe malul celălalt se poartă de parcă ar fi într-o ţară cucerită!"

Ipsilanti nu bănuia că în curînd avea să-şi îngroape speranţele în acel loc. Aşa cum i se arătase polcovnicului Iosupov, în timp ce se afla sub efectul licorii preparate de Filimon, o mare nenorocire pîndea oastea Eteriei.