7.
Un ceauş îl dezlegă, îi scoase juvăţul şi-l mînă spre chioşcul ridicat de vodă Hangerli lîngă eleşteiele Herăstrăului. Acolo îşi aşezase Pazvantoglu cortul de paşă cu trei tuiuri. Îşi petrecu noaptea lîngă un foc mare, între caraulele care moţăiau sprijinite în lăncii, fără să-şi vadă la obraz noul stăpîn. Dimineaţa, un palicar cu mustaţa cît vrabia îl zgîlţîi trezindu-l din somn:
- Haida cu mine, măritul paşă vrea să te vadă!
Oşteanul îl aburcă înainte lui în şa şi porni în trap spre dealul Spirii, unde se înălţa Curtea Nouă. În drum Filimon inspiră aerul puţind acru a carne arsă şi a sînge proaspăt, damful inconfundabil al morţii năprasnice şi silnice. Pe uliţe zări sumedenie de leşuri neîngropate, cîini vagabonzi care lingeau sîngele sau se înfruptau din carnea celor ucişi şi un şir de ţepe ameninţătoare ce parcă aşteptau supliciul celor de rang înalt. Multe case boiereşti arseră pînă la temelii, în altele intraseră calicii şi sărăcimea din mahalale care jefuiau cot la cot cu pazvangii paşei, fără să-i oprească nimeni.
Cînd ajunseră la palatul domnesc, arnăutul descălecă şi-l dădu în grija unui icioglan, un băietan cam de vîrsta lui, firav şi alb ca brînza la obraz. Acesta îi dădu un ilic din stofă roşie, o pereche de nădragi albi, o cămaşă curată şi-l puse să-şi schimbe ţoalele mînjite, apoi îl duse în sala mare a divanului domnesc. Chiar înainte de a intra nările sale răsfrînte prinseră izul de fiară a lui Pazvantoglu. Acesta zăcea tolănit pe o sofa mare din brocart vişiniu şi trăgea alene dintr-un ciubuc din lemn de cireş. Fumul mirosea a tutun dulceag şi a sămînţă de mac. Un gealat cu iataganul scos păzea uşa, ca nimenea să nu-l tulbure pe paşă. La picioarele sale tremurau doi dieci, cu condeiele în mînă, un grecotei mai vîrstnic cu faţa ascuţită şi un tinerel, turc sau un armean de neam, cu nasul strîmb. Îi dădură şi lui o călimară, foi de hîrtie şi condeie şi-l împinseră lîngă ceilalţi scribălăi. În încăpere era o linişte de se auzea musca, iar paşa părea că picoteşte învăluit în aburii parfumaţi de tutun ai narghilelei.
Filimon aspiră aromele vesele de cafea, cerneală şi straie noi, apoi trase cu coada ochiului spre ceilalţi doi dieci care îşi încercau de zor condeiele din pene de gîscă. Deodată, Pazvantoglu oftă şi deschise pleoapele, găvanul gol lucea sîngeros în timp ce ochiul teafăr se răsucea neostoit de ură în orbită.
- Scrieţi aşa, spuse el răspicat: Către preaputernicul padişah, ocrotitor al tuturor dreptcredincioşilor, spaimă a Apusului şi a Răsăritului, sultan al sultanilor, împărat al împăraţilor lumii, Selim al treilea...
Filimon ciuli urechile, înmuie pana în călimară şi scrise cu o mînă sigură, rotunjind slovele ca un grămătic deprins cu toate chichiţele meseriei.
"Prealuminate sultan, urmă chiorul, servul tău preaplecat, Osman ibn Pazvantoglu, paşă al Vidinului, al Rusciukului şi al cetăţii Silistra, beglerbeg al Rumeliei şi singur stăpînitor al părţilor sîrbeşti de la Dunăre şi dincolo de ea, în Kara Iflak, te înştiinţează că haraciul neplătit de infidelul domnitor Sutzos, cu totul cinci sute de mii de piaştri, va fi strîns de-acum într-o lună. Din prada de război, o treime aşa cum se cuvine după obicei, măriei tale fi-va trimisă, fără întîrziere. De asemenea, dintre prinşii de rang mare şi dintre feciorii de boieri luaţi robi în puterea mea, jumătate vor lua drumul spre Istambul spre folosinţa împărătească. Pe ceilalţi servul tău credincios îi va vinde ca robi sau va primi răscumpărarea în bani la preţul pieţii."
O vreme se auziră numai condeiele scîrţîind pe hîrtie, apoi Pazvantoglu continuă:
"Pe fiul biv-vel vornicului Rali nu-l pot trimite în grija domniei tale fiindcă avea gînd să urce pe tronul valah şi i-am frînt pofta de mărire scurtîndu-l de cap! Aşijderea i-am dat pe mîna gîdelui pe marele pîrcălab Drăgoi şi pe spătar de-al doilea Batişte care s-au împotrivit puterii mele! Şi toate le-am făcut în folosul înălţimii tale, căci nu se află alt stăpîn căruia să mă-nchin cu adîncă supuşenie. Inşallah!"
Dat în tîrgul Bucurescilor, la douăzeci mărţişor."
După ce scribii îşi gătară treaba, luă foile, picură doi-trei stropi de ceară roşie şi apăsă inelul său cu sigiliu pe fiecare. Foaia scrisă de Filimon o citi cu atenţie, apoi o împături şi scrise cu mîna lui deasupra: "Spre înştiinţarea hatmanului Ioanichie Dabija, mare pîrcălab şi căpitan al cetăţii Chilia." o puse deoparte într-un sipet mic din lemn de cedru. Socoteala paşei era ca acel răvaş să ajungă pe căi ocolite în mîinile partidei care-l săpa pe domnul moldovean şi să aţîţe în acest fel vrajba dintre austrieci şi muscali.
Scrisorile fură înmînate către un ceauş care se grăbi să le dea olăcarilor. Pazvantoglu făcu semn diecilor să plece şi se ridică păşind spre poarta mare a curţii. Îşi roti ochiul teafăr peste forfota mahalalelor de la poalele dealului Spirii, pînă departe spre cheiurile Dîmboviţei şi rînji mulţumit. "Vreţi domn pămîntean, vă voi da un domn pămîntean!" mormăi el în barbă. Se întoarse spre hadîmbul cu paloş care-l urma ca o umbră: "Trimite să-l caute pe cel mai pocit şi mai mare ticălos din tîrg!"
Filimon îl urmă pe icioglanul cu faţa ca brînza în odăile slugilor. I se puseră dinainte o tipsie cu plăcinte şi trei naramze. Nările lui tresăriră simţind mireasma fructelor şi, după ce isprăvi de mîncat, nu se îndură să arunce cojile parfumate, le puse în sîn. Se trase apoi într-un ungher al săliţei şi, istovit de noaptea albă ce-o petrecuse adormi încovrigat ca un cîine de pripas pe covorul gros. Îl trezi după 3-4 ceasuri o larmă de glasuri şi urlete de bucurie. Ieşi în cerdac şi văzu un spectacol uluitor. O ceată numeroasă de zdrenţăroşi, calici şi potlogari purtau pe umeri o arătare cumplită, un haidamac cu trupul cît trunchiul de copac cu ţeasta turtită ca a unui bou şi ochi holbaţi de nebun. Pocitania era încinsă cu un şorţ de casap, stropit de sîngele vitelor înjunghiate şi purta în mînă un satîr cît palma de lat. Caftangii şi ciohodarii domneşti îl înconjurară şi-l îmbrăcară în straie scumpe din brocart, îl încălţară cu iminei roşii din piele şi-i puseră pe umeri o manta tivită cu blăniţă de samur. Pazvantoglu îi aşeză pe ţeastă cuca domnească cu pene de struţ şi strigă: "Să trăiască măria-sa, Măţău vodă, uns domn pe scaunul ţării prin grija sultanului!" Fiorosul casap se sui pe un cal arăbesc împodobit cu valtrap roşu de catifea şi-şi vîntură satîrul uriaş ca pe un sceptru. Derbedeii şi slugile palatului repetară urarea, apoi se înşirară într-un alai lung cu proaspătul vodă în frunte luînd-o spre podul Mogoşoaiei. Îi urma mehter-başa cu muzicanţii săi suflînd în surle şi-n trîmbiţe şi bătînd în talgere şi-n chimvale, de începură să urle a moarte toţi cîinii din mahalale. Sărbătoarea nebunilor continuă pînă tîrziu în noapte cînd, doborîţi de vinul din pivniţele lui Şuţu, băut cu nesaţ, "dregătorii" şi "domnul" se culcară, care pe unde apucară, prin grădinile palatului. Dimineaţa devreme, paşa porunci să fie izgoniţi toţi calicii şi nemernicii şi chemă la dînsul pe acei boieri divaniţi care nu fugiseră la moşie sau nu-şi aflaseră scăparea fugind peste munţi, în părţile săseşti. Stăteau acum, umăr lîngă umăr Bălăcenii şi Goleştii, alăturea de Ghiculeşti, Bibeşti şi de Floreşti, tremurînd toţi de frica unei căpetenii de bandiţi. Adunarea nu ţinu mult, fiindcă Pazvante le spuse fără ascunzişuri rînjind cu înţeles, şiret ca o fiară:
- Ordia mea va rămîne în Bucureşti pînă cînd domniile voastre veţi strînge haraciul întreg, şapte sute de pungi cu galbeni, nu mai puţin!
După ce boierii ieşiră ofiliţi de griji şi cu averile puse la mezat, medelnicerul făcu semn becerilor şi icioglanilor să aducă prînzul. Filimon înşfăcă şi el o tavă cu fructe şi confeturi şi se încolonă în urma lor masa întinsă. Pazvantoglu de-abia gustă din fiecare fel, în schimb bău tot timpul prînzului, fără să-i pese de Coran, rachiu de anason şi mult vin de Valea Călugărească. Cînd îi veni rîndul să pună tava pe masă, paşa îi făcu semn să plece cerînd din nou narghileaua. Icioglanul cel palid veni cu ciubucul şi felegeanul de cafea. Deodată nările lui Filimon fremătară neliniştite simţind un iz atît de aspru şi de amar încît străbătea ca un stilet valul dulceag amărui a cafelei. Numai fărburile tari din tăbăcărie miroseau asemănător, iar lui i s năzări că în licoarea neagră se aflau destule otrăvuri cît să doboare un taur darmite un bărbat în putere. Se repezi şi îl împinse pe icioglan cît colo, tocmai cînd îi întindea paşei ceaşca.
- Otravă, strigă el, aveţi grijă, este otravă în cafea!
Pazvantoglu sări de pe divan, scoase cu iuţeală hangerul de la brîu şi-i propti vîrful în gîtlejul icioglanului poruncindu-i:
- Bea, bea tot, pînă la fund!
În timp ce băiatul se zvîrcolea pe duşumele cu spume verzui la gură şi cu ochii daţi peste cap, îi aruncă o privire scurtă lui Filimon. În singurul său ochi luci pentru o clipă lumina recunoştinţei dar se stinse repede, o fiară ca el nu putea recunoaşte în faţa prăzii că fusese vreodată vulnerabilă.
Pazvangii rămaseră în Bucureşti două săptămîni, fără ca jafurile, incendierile, omorurile şi violurile să contenească un ceas. Cei cu stare se închideau în case, săracii se ascundeau în biserici şi mănăstiri dar şi de acolo bandiţii îi scoteau cu sila, îi schingiuiau cu sălbăticie sau îi luau în robie. Poate ar fi rămas mai mult, căci Pazvantoglu nu era omul care să-şi ţină cuvîntul în faţa unor ghiauri, dacă două regimente de infanterişti austrieci însoţite de tunuri n-ar fi trecut Oltul dinspre vest, iar la Buzău nu şi-ar fi făcut apariţia sotniile de cazaci ale generalului prinţ Prozorovski. Dis-de-dimineaţă paşa puse trîmbiţaşii să sune adunarea şi, urcat în şa, cu dreapta sprijinită în mînerul sabiei, aruncă o privire spre treptele curţii unde slugile şi slujbaşii domneşti se aţineau buluc, temători şi neştiind ce soartă-i aşteaptă.
- Hai cu mine, băiete, aici n-ai ce să faci! îi strigă lui Filimon.
- Dacă nu ţi-o fi cu supărare, stăpîne, eu rămîn, n-aş putea învăţa niciodată să omor! răspunse băiatul fără să arate că-i tremura inima în piept de teamă.
Pazvante Chiorul ridică din umeri, mormăi a scîrbă, "cum vrei, inşallah", apoi smuci frîul şi plecă în galop spre ordiile care se adunau într-un rîu şerpuitor de trupuri, animale şi bagaje spre bariera Vergului. În urma lor rămînea cenuşa sutelor de case arse şi prădate, miile de morţi neîngropaţi, orfanii, animalele fără stăpîn, uliţele pustiite, tîrgurile goale de marfă şi, mai ales, miasma îngrozitoare a deznădejdii, căci împilările şi cotropirile nu păreau a se opri nicicînd. Aşa cum scria Anton Maria del Chiaro în opul său "Revoluţiile Valahiei":"Biata ţară se zbătea între trei imperii ca o corabie fără catarge prinsă în toiul celei mai cumplite furtuni!"
Asemenea altor oameni de rînd, Filimon nu ştia nici el încotro să se îndrepte şi de ce să se apuce. Bordeiele tăbăcarilor arseseră şi ele, meşterii şi calfele fuseseră ucişi sau luaţi în robie, iar truda lor se dusese pe apa Dîmboviţei. Umblînd printre ruine şi sciorăind în cenuşă găsi nişte piei de viţel argăsite care scăpaseră de pîrjol. Le curăţă bine şi le puse deoparte cu gîndul să le vîndă mai tîrziu unui cizmar din Lipscani.
(va urma)