10.
În capătul uliţei Marchitanilor, pe partea dreaptă cum priveşti dinspre uliţa Halelor către malurile Dîmboviţei, se ridica o căsoaie cu două caturi şi ferestre mari, vopsită într-un galben ca penetul unui canar. Pe vremuri fusese a lui Hagi Prodan, un bogasier bogat, cu prăvălie şi dever mare în Lipscani. După ce acesta trecuse pe lumea cealaltă, urmaşii săi dăduseră la închiriat cu luna toate odăile, astfel că se oploşiseră în ea tot felul de neisprăviţi, de şnapani şi de aventurieri în căutare de chilipiruri. Aceştia rupseseră draperiile din brocart gros ca să-şi facă ţoale, tăiaseră mobilierul în bucăţi şi scoseseră podelele să le pună pe foc în zilele geroase, astfel că-n scurtă vreme toată agoniseala bogasierului se dusese pe apa Sîmbetei, iar casa ajunse ca vai de ea, cu ferestrele sparte, cu duşumelele desfundate şi cu mormane de gunoaie în toate ungherele. Toată ziua şi toată noapte odăile răsunau de certuri şi de urletele chefliilor şi nu o dată isprăvniceii agiei dăduseră în spatele porţii de cîte un derbedeu stîlcit în bătaie sau împuns de cuţit.
Printre locatari casei se număra şi un fecior de lele, Ianis Saramandru pe numele său, de baştină din ţinuturile Vlahohoriei. Taică-su lepădase toiagul de păstor în munţii Pindului şi trecuse Dunărea ca să se năimească lefegiu în ceata arvaniţilor lui Mavrogheni. Om pătimaş şi plin de voinţă îşi făcuse repede un rost şi se însurase cu o tîrgoveaţă care ţinea o prăvălie de covoare în Lipscani. Aceasta, femeie trecută de prima tinereţe, fusese, pesemne, amăgită de dolmanul negru cu găitane, de statura falnică şi de mustaţa trufaşă cu vîrfurile răsucite ale palicarului, de vreme ce se măritase cu el. Pe copil îl crescuse de mic în puf, răsfăţîndu-l ca pe o beizadea, astfel că, de cum făcuse şaisprezece ani şi-i dădură tuleiele, începuse să se învîrtă pe uliţi ca un cocoşel prin poiată, fercheş nevoie mare în ţoalele lui scumpe de filfizon, aruncînd ocheade drăgăstoase tuturor fetelor şi femeilor care-i ieşeau în cale. Ifoselor şi fandoselilor lui li se adăugă şi faptul că învăţă cu uşurinţă să citească şi să vorbească în greceşte şi-n franţujeşte ca o odraslă de rang înalt. După ce nevastă-sa muri răpusă de rac, palicarul risipi toată agoniseala prăvăliei, aruncînd banii pe curve şi pe jocurile de barbut. Cînd îi slăbiră puterile şi ieşi din trupa arvaniţilor domneşti rămînînd fără simbrie, vru să-l bage pe fiu-su în locul său. Obişnuit cu traiul bun şi fără griji, acesta nici nu voi să audă de îndeletnicirea aspră de ostaş. Un hău de neînţeles se căsca între viaţa lui plăcută de pînă acum şi ceea ce îi hărăzea viitorul. Avînd, însă, destulă şiretenie înnăscută izbuti să-l prostească pe bătrîn să-i dea pe mînă bruma de bani pe care o mai avea ca să se apuce din nou de negoţ. În loc să cumpere scoarţe şi covoare, se însoţi cu o paţachină din Sărindar şi fugi cu ea la Braşov unde cheltui toate paralele. După ce se isprăviră banii şi curva îl părăsi, se întoarse acasă dar nu mai găsi pe nimeni, taică-su se făcuse nevăzut de parcă nici n-ar fi fost vreodată pe lumea asta.
Ianis se văzu dintr-o dată singur şi fără o lescaie dar nu deznădăjdui, fiindcă natura sau bunul Dumnezeu îl înzestrase cu o fire nepăsătoare şi veselă. Îşi găsi hoceag în casa galbenă a bogasierului deşi n-avea sfanţ în pungă şi se apucă de matrapazlîcuri ca să aibă din ce trăi. O vreme se băgă în cîrdăşie cu nişte potlogari care vindeau piele putredă şi prost tăbăcită prostind moşnenii care veneau în tîrg să-şi cumpere hamuri sau opinci. Cum mînăria aceasta nu-i aduse destule parale, se dădu hagiu şi vîndu naivilor şi babelor bisericoase aşchii din crucea Mîntuitorului. De bună seamă că dacă cineva ar fi pus în balanţă toate acele moaşte, lemnul lor ar fi ajuns să măsoare cît o postfaţă mare de pădure.
Poftele sale şi felul în care fusese obişnuit să trăiască nu puteau fi săturate cu firimituri, trebuia să găsească o pradă mai bogată care să-l mulţumească. Vorbind cu babele şi iscodind în stînga şi-n dreapta dădu de urma unei văduve bogate şi fără copii, numai bună de jumulit, căruia bărbatul îi lăsase o moşioară prosperă în Vlaşca. Ca să cucerească mai lesne această cetăţuie, Ianis îşi compuse o figură tragică. Se îmbrăcă în ţoale cernite dar croite din stofă scumpă din Lvov, se împopoţonă cu inele cu herb şi cu medalioane poleite pretinzînd cu multă neruşinare că este singurul urmaş pe linie bărbătească al principilor de Negroponte. Îşi făuri şi o poveste pe măsură, cum că venise în Valahia să-şi caute o nevastă pe potriva rangului său princiar, dar că nu cunoştea pe nimeni şi căuta un sprijin şi o îndrumare în căutările sale. Îl ajuta nu numai înfăţişarea dar şi cele cîteva vorbe în greceşte pe care le învăţase de mic. Văduva îl crezu şi pică în mrejele lui oferindu-i găzduire în conacul ei. În scurtă vreme filfizonul de Saramandru se cuibări la loc călduţ şi începu să se poarte ca un adevărat stăpîn. Poruncea slugilor şi clăcaşilor de pe moşie cum îi era voia şi risipea paralele văduvei, fără ruşine, pe tot felul de cheltuieli de nabab: vinuri şi mîncăruri din cele mai alese, mantale căptuşite cu samur, cai de rasă pentru călărie şi rădvan, o caretă cu herbul său, comandată la meşterii de fiacăre din Viena, nimic nu i se părea prea scump nefericitei muieri pentru a-l mulţumi. Cînd simţi că a ajuns la fundul sacului, Ianis o minţi că trebuie să plece degrabă în Elada pentru o moştenire şi se făcu nevăzut luînd cu el o pungă cu o mie de piaştri drept bani de drum. Femeia îl aşteptă în zadar jumătate de an şi, nici atunci cînd rudele şi cunoscuţii o încredinţară că fusese trasă pe sfoară, nu-şi pierdu speranţa că falsul urmaş al Negroponţilor se va înapoia în braţele ei.
Ianis trăi în huzur pînă se gătară aproape toţi banii, apoi se întoarse în casa bogasierului, pe de o parte fiindcă aici plătea zece parale pe lună chirie, iar pe de alta pentru că se simţea în largul său printre borfaşi şi pehlivani. De la o vreme un gînd îi tot dădea tîrcoale prin minte şi-anume acela că trebuia să-şi găsească repede o fată bogată cu care să se însoare. Deşi nu avea decît douăzeci şi cinci de ani, trupul său începea să resimtă excesele la care-l supunea. Obrazul său frumos conturat, cu pielea albă şi netedă începea să se veştejească, trăsăturile să se îngroaşe, iar ochii săi negri, scăpărători, moşteniţi de la străbunii palicari din munţii Pindului, erau împînziţi de vinişoare sîngerii.
Hotărît să se căpătuiască degrabă porni iarăşi vînătoarea de zestre. Se înţoli ca un tîrgoveţ cu ştiinţă de carte şi se apucă să colinde prin Lipscani şi prin mahalaua Gabrovenilor, intrînd în toate dughenele marchitanilor, bogasierilor şi cojocarilor cu stare care aveau fete de măritat. Plăti babele şi peţitoarele care îi dădeau veşti prielnice şi-şi întinse căutările pînă la Curtea Veche şi-n mahalaua sudiţilor de lîngă biserica Amzei. În pofida strădaniilor sale nu avu niciun spor, toate căutările îi erau în van. Atunci, ca să-şi ostoiască necazul şi fiindcă sîngele îi clocotea în vine, porni iarăşi să colinde tractirurile şi lupanarele însoţindu-se cu tot soiul de paţachine şi de femei uşoare, de parcă ar fi vrut prin destrăbălare să se răzbune pe tot neamul muieresc. Aşa cum era de aşteptat, una dintre curvele cu care împărţea aşternutul îl molipsi de sfrenţie, o boală lumească destul de puţin cunoscută, în vremea aceea, pe la noi. Îngrozit la gîndul că-şi va pierde bărbăţia şi chinuit de usturimi groaznice întrebă în stînga şi-n dreapta pînă cînd un fante, păţit ca şi el, îl îndrumă spre apotheka lui Heilung.
Era după prînz, iar neamţul, dacă nu avea treburi în spiţerie, urca la catul de sus să citească sau să-şi rînduie colecţia de curiozităţi. Acum se dusese să se odihnească un ceas fiindcă în urmă cu o săptămînă îl prinsese o troahnă amarnică din pricina vremii umede şi reci. Ucenicul său se afla la masa de lucru unde pisa nişte rădăcini de obligeană în mojar cînd zornăi clopoţelul atîrnat deasupra uşii. Lăsă pistilul şi se îndreptă spre comptoar ca să-şi întîmpine vizitatorul. Văzu un bărbat tînăr şi fercheş, dar foarte palid şi încercănat, cu mustăcioara unsă cu pomadă şi răsucită cu vîrfurile în sus. Purta o dulamă din brocart liliachiu cu găitane şi bumbi din argint, o pereche de nădragi strîmţi din aba albă, cizmuliţe din safian galben şi era încins cu un brîu din catifea purpurie. Chiar înainte de a deschide gura şi a spune ce vrea, Filimon simţi prin vălul gros, de paciuli şi de mosc care-l împrăştiau straiele necunoscutului, duhoarea dulceag greţoasă a bubelor supurînde şi ghici deîndată ce morb îi rodea carnea.
Acesta îl privi cu dispreţ, în faţa sa se proţăpise un băietan scund şi slăbănog purtînd o bluză din pînză cenuşie pătată de leacurile pe care le prepara, şi spuse pe un ton poruncitor:
- Băiete, cheamă-l îndată pe stăpînul tău, căci am o vorbă grabnică cu dumnealui!
Filimon se duse în capătul scării ce urca la catul de sus şi strigă:
- Meştere te caută un muşteriu!
De sus se auzi hîrîind tusea înfundată a spiţerului, apoi treptele scîrţîiră sub paşi săi grei:
- Ce pofteşte? întrebă el.
- Un leac pentru sfrenţie!
- Außerordentlich! Acum eşti şi medic... de unde ştii?
Ucenicul ridică din umeri ca şi cum ar fi săvîrşit o greşeală:
- Ştiu... i-am simţit duhoarea trupului beteag!
- Bine... acum du-te şi prepară alifia aia cu hydrargir!
Spiţerul trecu în comptoar şi schiţă o reverenţă dinaintea filfizonului:
- Cu ce pot ajuta pe domnia voastră?
Ianis zîmbi făcînd pe indiferentul, deşi se vedea că strîngea din fălci ca să-şi înfrîneze suferinţa trupului:
- O mică meteahnă, spiţerule, nu ştiu cum m-am procopsit cu ea: la maladie francaise!
Heilung se încruntă dar spuse amabil:
- Este o maladie care atinge tinerii şi bărbaţii în putere dar n-aveţi teamă, aţi venit unde trebuie. Am să prepar imediat ein Palliativ după reţeta lui Paracelsus dar nu este befreit, costă trei piastren!
Ianis scoase trei monede de argint dintr-o punguţă de mătase brodată cu perle cît unghia. În timp ce vîra banii în sertar, ochiul priceput al neamţului dibui că erau perle false, nişte bucăţele rotunjite şi şlefuite din sticlă mată, aşa cum calp era şi ghiulul mare cu sigiliu care-i sclipea pe inelarul mîinii drepte..
- Jupîne, te-aş ruga să păstrezi mica mea taină, ştii matale... eu am une repurtation de păstrat şi n-aş vrea să se afle în tîrg că sufăr de o boală ruşinoasă!
- N-aveţi nicio grijă, mein herr, diskretion este cheia profesiunii mele! rînji spiţerul.
Îl zori pe ucenic să prepare pomada cu argint viu şi-şi îmbie clientul să cumpere şi nişte bomboane din lemn dulce pentru împrospătarea respiraţiei.
După ce acesta plecă, intră în încăperea unde ucenicul fierbea un decoct din muguri de brad contra tusei:
- Lasă lucrul şi vino sus, am ceva să-ţi spun!
Băiatul îl ascultă oprind focul sub retortă şi urcă scările în urma lui la catul de sus. Nu se afla pentru prima oară acolo, dar aerul misterios al spiţerului îl miră şi adulmecă sudoarea grea de om bolnav.
- Ce este meştere, eşti suferind?
- Stai jos, am să te întreb ceva sehr wichtig, mult important! mormăi Heilung.
Scoase din dulapul cu vitrină o carte groasă cu cotorul aurit şi o deschise continuînd:
- În această carte a lui Paracelsus am găsit multe din remediile pe care le prepar. Asta este die ilustraten pentru planta care se cheamă Tausendgüldenkraut, pe latineşte Centaurium umbellatum, un remediu pentru febră şi tuse, ai văzut-o vreodată pe cîmp?
Filimon se aplecă şi adulmecă curios pagina pe care era desenată minuţios o plantă firavă cu frunze mici şi înguste, apoi inspiră lung, cu ochii strălucind ca şi cum în nări i-ar fi intrat miresmele unei pajişti pripite de soare.
- Nu, dar dacă-mi spui cum miroase aş putea să o caut!
- Mein gott, ai dreptate nasul tău diabolic va ajuta. Cum miroase? Miroase aşa: puţin ca urzica, pe urmă ca mintzeblatt, foaia de izmă creaţă dar mult mai amar şi peste tot ein kamfor duft... ai înţeles?
- Am înţeles, meştere, mîine plec la drum să o caut! Şi-orice ar fi, am s-o găsesc dacă creşte pe meleagurile noastre! promise ucenicul.
A doua zi, îndată după răsăritul soarelui îşi pregăti o desagă cu merinde şi, cu descrierea spiţerului întipărită în minte plecă să caute buruiana numită ţintaură. Înainte să o apuce pe drumul mare al Braşovului trecu pe lîngă casa lui kir Kervosian. Ca de fiecare dată, inima îi bătea în cuşca pieptului de credea că o va sfărîma, iar nările îi fremătau de nerăbdare să soarbă elixirul trupului ei minunat. Storurile verzi erau însă, ferecate şi nu simţi nimic din efluviile miresmei angelice a Adnanei, doar o odoare slabă de pînzeturi îmbibate de fumul opaiţului. Pesemne că fata nu se ridicase încă din pat sau nu se afla în casă.
(va urma)