La scară istorică, "după ce Napoleon Bonaparte a înfrînt oştile kaiserului şi ale ţarului la Austerlitz, ruşii îl suiră pe tron, cu toată împotrivirea turcilor, pe vodă Costache Ipsilanti care fusese de două ori la rînd domn şi dincolo de Milcov."
14.
Vodă Costache Ipsilanti se preumbla încruntat, cu paşi mari şi apăsaţi prin odaia sfatului mic. Se opri deodată dinaintea lui Michel Gaspari, aşa-zisul conte de Bellaval, sfătuitorul său de taină, şi-l întrebă:
- Oare cînd ne va trimite împăratul Napoleon un răspuns?
Gaspari minţi cu aplombul aventurierului care n-avea nimic de pierdut.
- Împăratul este tare prins cu pregătirile blocadei împotriva perfidului Albion şi ar dori să facă pace cu ruşii, dar epistola a ajuns la omul potrivit, în mîinile ducelui de Talleyrand, care-mi este foarte îndatorat!
Ipsilanti îşi scărpină barba aspră şi aricită, răsfirată ca un măturoi sub obraz, în ciuda faptului că berber-başa i-o tundea şi i-o ungea cu pomezi în fiecare săptămînă:
- Numai să nu mă tragă pe sfoară Talleyrand ăsta, c-am auzit eu că-i mai viclean decît Odiseu!
- Nu-ţi fie teamă, măria-ta, căci şi ţarul şi împăratul ne vor sprijini, iar planul nostru va izbîndi negreşit... În cel mult un an vei domni peste tot vechiul regat al Daciei!
În încăpere intră Alexandru, fiul cel mare al lui vodă. Purta un mintean vînăt cu găitane aurite şi-o sabie de cavalerist la cingătoare. Deşi n-avea decît şaisprezece ani şi de-abia îi dăduseră tuleiele, păşea ţanţoş ca un palicar vestit şi-şi băga mereu nasul în treburile domniei.
- De ce să ne oprim la Dachia, făcu el cu trufie. Dacă-i scoatem pe buzurmani din ţară, calea spre Elada e deschisă şi am redobîndi gloria demult apusă a Bizanţului!
Vodă făcu un gest de nerăbdare, căci sporovăiala beizadelei îi dădu prilej să se teamă:
- Tu taci şi vezi-ţi de caii şi armele tale, nu mai vorbi despre Elada şi despre Bizanţ căci avem duşmani nenumăraţi, iar pereţii au urechi şi dacă se află cumva ce-am pus la cale ne-am putea pierde amîndoi capul!
Ipsilanti era un soi de om ascuns şi tare bănuitor. În tinereţe fusese instruit de raguzanul Raicevich şi de iezuitul Leonardo Panzino, astfel că, pe lîngă ştiinţa de carte şi limbile pe care le învăţase, îşi însuşise toate tertipurile lui Machiavelli, nădăjduind ca într-o bună zi să ajungă un principe bogat şi de temut. Soarta îi fusese prielnică şi ajunse mare dragoman al Porţii, iar din acest înalt rang doar un pas îl mai despărţea de tronul Valahiei ori al Moldovei. Prilejul i s-a arătat cînd ţarul Alexandru I a poruncit mareşalului Michelson să treacă cu oastea sa Nistrul, încălcînd pacea cu turcii. În pofida faptului că-l sprijineau muscalii într-atît de şiret fusese Ipsilanti încît primise firmane de domnie atît pentru Iaşi cît şi pentru Bucureşti.
Ajunse domn prin puterea Moscovei, iar peste un an ruşii îi dădură şi sceptrul Moldovei, spre nemulţumirea turcilor, ca-n acest fel să diriguiască mai cu folos. Din această tocmeală oamenii de rînd n-avură de cîştigat, fiindcă pe lîngă haraciul sultanului, vodă avea de plătit în fiecare lună cîte zece mii de piaştri pentru oastea ţarului. Birurile şi dările de tot felul crescură de trei ori, aşa că cei mai mulţi dintre clăcaşii şi tîrgoveţii, şi-aşa împilaţi şi sărăciţi de jecmăneala grecoteilor, ajunseră la sapă de lemn. Nici boierii pămînteni nu erau scutiţi de zeciuială pe orice venit, iar ispravnicii visteriei tocmiţi de vodă nu lăsau pe nimeni să se fofileze, oricît de mare i-ar fi fost rangul.
Talleyrand primise scrisoarea, împreună cu o pungă cu zece mii guruşi de aur, dar nu mişcase un deget în folosul fanariotului. Ba mai mult, ceea ce nici vodă şi nici Gaspari nici nu bănuiau, el îl înştiinţase pe principele Metternich cam aşa: "El este o creatură a Rusiei... Himera principelui Ipsilanti constă în a fi independent de Poartă şi a moşteni pentru familia sa principatul Valahiei şi cel al Moldovei". Din pricină că juca la două capete şi se aşezase cu curul pe două tronuri nici austriecii nu-l vedeau cu ochi buni.
De planurile lui Ipsilanti află în curînd toată Europa, iar consulul englez la Bucureşti, Francis Summerers scria aşa într-un raport al său:
"Voievodul Ipsilanti este un om extrem de ambiţios care nutreşte un vis măreţ, acela de a uni sub sceptrul său unic şi ereditar întreaga Moldovă (inclusiv raialele basarabene), Ţara Românească şi Serbia, alcătuind astfel un regat al Daciei, considerînd că «moldovenii şi valahii vor forma, uniţi o naţiune foarte respectată»"
În urmă cu jumătate de an, la îndemnul lui Gaspari, vodă îi trimisese o scrisoare sultanului prin care făgăduia că va plăti haraciul numai dacă i se va da firman de domnie pentru şapte ani, nu pentru doi, aşa cum se obişnuia. Cînd marele vizir i-o citi lui Selim al III-lea, acesta lăsă deoparte lăuta la care compunea un duios şarki-gazel şi strigă: "Ar trebui să trimit o oaste în Kara Yflak să-l înveţe minte pe grecoteiul ăsta înfumurat!"
Marele vizir făcuse o temenea: "Nu se poate luminăţia ta, n-avem destui oşteni să pornim acum un război... ruşii au în Moldova o sută de mii de oameni, austriecii au strîns în Ardeal şi ei cam tot pe-atît... cu uşurinţă ne-ar prinde ca într-un cleşte şi ne-ar zdrobi!"
Între curtea domnească şi cancelariile marilor imperii porni un schimb nesfîrşit de epistole încît de-abia pridideau trei secretari să-i ţină rînduială în hîrtii. Pe lîngă asta tocmi pe bani grei spioni care să umble peste tot şi să-i dea de ştire cînd balanţa puterii se înclina de-o parte sau de alta. Un aventurier precum Gaspari îi hrănea pofta de mărire cu tot felul de scorneli, trăgîndu-l pe sfoară şi uşurîndu-l de aur. Nu-i de mirare că, prins în acest păienjeniş al puterilor Ipsilanti se pierdu cu firea. Bănuitor chiar şi cu sfetnicii săi apropiaţi, vedea comploturi şi uneltiri în tot locul, temîndu-şi capul ca unul ce se băgase într-o încercare peste puterile sale. Cînd Napoleon făcu pace cu ţarul la Tilsit, vodă văzu cum toate visurile sale deşarte fură spulberate căci ajunse domn mai mult cu numele şi rămase pe tron numai să le facă moscoviţilor toate poftele. În fitece zi tremura de teamă că va fi scos din domnie căci, aşa cum scria Zilot Românul:
"Ruşilor le venea cu strîmbul, în vreme cînd stăpînia ei ţeara, să domnească grec fanariot orînduit de Poarta turcească".
În astfel de vremuri, ticăloşii, potlogarii şi pehlivanii văzură mai mult ca oricînd prilejul potrivit să-şi împlinească planurile. Ianis Saramandru se învrednici să-şi caute şi el o slujbă grasă, să ajungă ispravnic de plasă, ori barem vătăşel pe lîngă isprăvnicie. Din banii luaţi de la cămătari îşi cumpără încă două rînduri de straie scumpe şi trimise plocon un colier de perle mari cît bobul de mazăre ibovnicii lui divan-effendy, dar nu se alese decît cu făgăduieli deşarte. Atunci, dădu un peşcheş o mie de piaştri vornicului de-al doilea al obştilor şi, fiindcă ştia să scrie şi prinsese oleacă de elinescă, pe unde umblase, primi o slujbă de conţopist la Epitropie. Lucrul acesta i-ar fi putut aduce folos ciugulind fărîmiţele ce picau de la masa rînduitorului de havaeturi, însă lenea sa înnăscută îl făcea să piardă orice prilej, pe care altul în locul s-ar fi arătat mai vrednic de chiverniseală. El se mulţumea în schimb să se fudulească ca un păun în straiele sale scumpe şi sclipitoare de credeai văzîndu-l că-i ditamai dregătorul velit nu un pîrlit de scribălău, cu călimara la gît şi condeiele din pană de gîscă după ureche.
Cînd ajunse la fundul sacului îşi înteţi vizitele în casa lui Kevrosian astfel că nu treceau două zile să nu se înfiinţeze acolo. Într-o seară călduţă de aprilie, la vremea cînd cireşii se scuturau de flori, intră pe nepusă masă în casă. După ce se interesă de sănătate şi de mersul aliş-verişurilor din negoţul cu mirodenii spuse cu un glas plăcut:
- Kir Kevrosian, cred că nu mai este nicio taină că o găsesc pe fiica domniei tale potrivită să-mi fie soaţă!
Scoase din surtuc un inel cu un rubin şlefuit, mare cît oul de porumbel (chipurile o moştenire de familie, în fapt un chilipir cîştigat la barbut) şi i-l puse Adnanei, îmbujorată toată de tulburarea ce-o cuprinse, pe inelar. Armeanul fu în al nouălea cer de bucurie că-şi găsise un ginere atît de chivernisit şi de cilibiu, iar fata, supusă şi ascultătoare, nu se împotrivi defel. Kevrosian, vesel, de credeai că l-a prins pe Dumnezeu de picior, destupă o sticlă de vin vechi să cinstească unirea celor doi logodnici. Vinul era răsuflat şi oţetit dar Ianis îl bău ca pe o ambrozie, lăudîndu-i buchetul şi dulceaţa.
Niciunul dintre ei nu bănuia că, afară, în beznă o umbră firavă îi urmărea. Era Filimon, pitit sub o stivă de saci rupţi. Stătea la pîndă, una cu noaptea, încercînd să afle ce se petrecea dincolo de zidurile casei. De o săptămînă îl chinuiau gînduri negre şi încerca să o revadă pe Adnana dar în zadar, fata nu era niciodată singură în prăvălie, întotdeauna se afla şi taică-su prin preajmă. Îl urmărise plin de nelinişte pe Ianis Saramandru şi îl văzuse intrînd. În curînd, presimţirile rele i se adeveriră căci, prin vălul dulceag al florilor de cireş, se insinua aburul acru al trădării. Începu să tremure ca prins de friguri, iar părul din cap i se arici de furie. Scrîşni din dinţi şi-şi şopti plin de ură împotriva rivalului care-i fura fericirea:
"Am să te ucid dacă îndrăzneşti să mi-o iei!"
Amintirea ieromonahului Paisie cel care-l învăţase cele zece porunci stăruind îndeosebi asupra celei de-a şasea, cea pe care nici oamenii şi nici Dumnezeu n-o iartă vreodată: "să nu ucizi!" pierea în ceaţa uitării.
(va urma)