16.
Ruşii se aflau de cinci ani în ţară şi părea că n-aveau de gînd să plece vreodată. Din cînd în cînd, cătanele lor se adunau încolonate şi înarmate pînă-n dinţi şi plecau să se războiască cu oştirile buzurmanilor, dar se întorceau de fiecare dată în bivuacuri, fiecare pe unde se aciuiase prin mahalalele Bucureştilor. Cînd nu se băteau, muscalii se ţineau lanţ de chefuri şi beţiveală, de dimineaţa pînă seara, încît li se duse buhul de cîte sminteli făceau şi-n scurtă vreme isprăviră nu numai tot rachiul din cîrciumi dar şi toate butoaiele cu vin din podgorii, cale de o sută de versete-mprejur. Marfa se împuţina, iar preţul grînelor şi bucatelor crescu, fiindcă intendenţii mucali plăteau cît li se cerea, fără să se tîrguie. Cînd li se isprăveau arginţii luau din toate cu anasîna dîndu-le păgubaşilor cîte-o bucată de hîrtie cu pecetea împărăţiei, fără nicio acoperire în bani, bună doar să aprinzi feştila opaiţului cu ea. În toamnă hărţuielile cu turcii se opreau pînă cînd se strîngeau destule provizii pentru gurile cătanelor şi destulă pulbere pentru puşti şi tunuri reîncepînd cînd venea vremea bună şi şleaurile se uscau îndestul ca să poată umbla oştirea pe ele, către miazăzi.
Pămîntenii se împăcară în cele din urmă cu asuprirea ţarului, aşa cum o făcuseră cu stăpînirea grecoteilor din Fanar şi cu alte belele care-i loveau în acea vreme. Sărăcia, foametea, samavolniciile şi bolile făceau parte din soarta oamenilor de rînd, iar aceştia se împăcaseră cu ele, numai patima puterii nu se ostoia în minţile înfierbîntate ale celor care unelteau să-i alunge pe muscali şi să le ia locul, fiindcă nici sultanul şi nici beizadelele din Fanar nu se împăcaseră cu acest fapt şi nădăjduiau să-l schimbe. Vestea că Napoleon îi alungase pe englezi din peninsula iberică şi îi biruise pe austrieci la Wagram silindu-i să facă pace, le dădea noi speranţe, iar năzuinţele lor prinseră aripi. Pe de altă parte, prinţul Bagration îi lovea pe turci în Dobrogea luînd apoi Silistra, iar Kutuzov trecea Dunărea şi-l atrăgea într-o capcană la Ruse pe Ahmed paşa silindu-l să capituleze cu toţi cei şaizeci de mii de recruţi din Balcani şi Anatolia. Se grăbeau amîndoi să înfrîngă ordiile sultanului ca să poată ţine, mai tîrziu, piept armatelor uzurpatorului corsican.
În Creta o mînă de munteni se răscula împotriva jugului turcesc, iar peste mări, un boiernaş creol, pe numele său Simon Bolivar, dădea cu tifla puterilor Spaniei şi croia cu tăişul sabiei, ţări noi în care băştinaşii să trăiască în dreptate şi-n deplină libertate. Lumea se schimba şi, odată cu ea, se schimba şi firea poporenilor care tremurau de veacuri de spaima imperiilor.
La sfîrşitul primăverii, generalul Kutuzov semnă tratat de pace cu sultanul. Hîrtiile se pecetluiră în hanul cel nou, ridicat de paharnicul Mârzayan, zis şi Manuc-bey. Despre acesta se povesteşte că făcîndu-se de folos cînd turcilor cînd ruşilor a ajuns să fie cel mai bogat neguţător din partea aceasta de lume şi că şi-ar fi dobîndit marea avere nu atît din neguţătorit cît printr-o întîmplare de poveste. Uns mare dragoman al Porţii şi intrînd pe sub pielea marelui vizir Mustafa-paşa l-a prins răscoala yenicerilor, acolo, în Stambul. Răzvrătiţii au dat foc chioşcului în care se ascunsese acesta, de-a murit cuprins de flăcări ca un şobolan, în vreme ce Manuc-bey a scăpat din pîrjol şi a trecut Bosforul spre Valahia cărînd cu el un cufăr plin cu aur şterpelit din zahnaua turcească.
Oştirile muscăleşti se întoarseră în Moldova, iar în vară pe tronul ţării se sui Ioan vodă Caragea, grec născut în mahalaua Fanarului, ros, ca şi alţii din stirpea lui, de patima înavuţirii. După spusele ambasadorului francez la Stambul el îşi cumpărase domnia pentru trei ani cu opt mii de pungi aur (cam patru milioane de piaştri) şi tare se mai frămînta în ce fel şi cum ar putea să-şi scoată paguba, căci se împrumutase cu dobîndă mare ca să poată plăti, Dormea rău, Caragea, chinuit în fiecare noapte de grijile că n-o să poată vinde destule dregătorii şi că nu va putea strînge destui bani din biruri şi jecmăneli. Semne că n-avea să stea prea mult în domnie se arătau la tot pasul şi-şi începu domnia cu stîngul. Cînd descălecase să se miruiască, după obicei, la sfîntul Spiridon, o ţiglă mare alunecase din turlă şi zdrobise capul unuia dintre ceauşii care-l însoţeau, iar în prima noapte petrecută în Bucureşti arsese curtea cea nouă din dealul Spirii şi vodă trebui să doarmă ca un venetic oarecare într-o odaie obişnuită de han. De-atunci rămase numele acelui loc de "Curtea Arsă." Venise Caragea domn ca unul iscusit în strîngerea arginţilor şi tare lacom de avuţie căci în Istanbul fusese zaraf şi strîngător de biruri luînd camătă de la datornici cu sporit folos, fără să se teamă de legile turceşti. Altfel, se arăta firoscos, iconomikos şi subţire în obiceiuri, dar avea multe ibovnice şi tare muieratic încît i se aprindeau degrabă călcîiele cînd dădea cu ochii de vreo fiică a Evei.
Apotheka lui Heilung prospera. De cînd deschise comerţul cu leacuri nu se mai bucurase de atîţia muşterii. Cei mai mulţi dintre ei erau muscali aduşi de porucicul Iosupov ca să-şi aline beteşugurile şi rănile dobîndite în luptă. După ce plecară ruşii începură să se înghesuie la uşă boiernaşii şi tîrgoveţii bogaţi, atraşi de faima locului, precum moliile de lumina unei lămpi. Filimon de-abia prididea cu treburile în officina, frecînd iruri şi preparînd hapuri, iar meşterul la comptoar, cu greu făcea faţă valului de clienţi care-i treceau pragul. Într-o seară, el îşi chemă ucenicul în odăile de sus şi-i puse dinainte o pungă din piele, mare şi grea:
- Săptămîna asta am cîştigat vierhundertfünfzig, patru sute cincizeci Piaster. Jumătate din bani sunt ai tăi fiindcă de azi înainte nu mai eşti lehring, ucenic de rînd, te numesc gesselle, calfă şi eşti mein Partner!
- Mulţumesc, stăpîne, îţi rămîn îndatorat!
- Nici vorbă, se burzului Heilung, eu sunt cel care s-ar fi prăpădit fără ajutorul tău. De-acum toţi banii ce-i aduce apotheka îi împărţim pe din două!
Pe ucenic îl podidiră lacrimile şi suspină:
- Ce folos meştere... N-ai zis domnia-ta că banii nu pot să-ţi aducă fericirea, adevăratele comorii ale omului fiind învăţătura minţii şi curăţenia sufletului!?
Spiţerul se scărpină sub peruca ţeapănă din păr de cal:
- Wirklich, adevărat, dar în rest poţi face orice doreşti! E vorba de ein Mädchen, nu-i aşa?
Băiatul înclină fruntea biruit de evidenţă. O durere surdă îi urca în capul pieptului şi simţea că-i plesneşte inima de durere.
- Se mărită peste două săptămîni! icni el sugrumat de deznădejde.
A doua zi nu se mai ridică din pat, într-atît de scîrbit era de lumea în care trăia. Neliniştit de starea lui, Heilung se foi în jurul patului, încercînd să-l îmbărbăteze şi să-l întărească dîndu-i să bea tot felul de hapuri şi poţiuni înviorătoare, deşi ştia prea bine că dacă bolile trupului pot fi tămăduite pentru cele ale sufletului nu s-a aflat încă leac.
- Curaj, mein lieber Junge, timpul le vindecă pe toate! şopti el învelindu-i cu o pătură trupul slăbit de i se ghiceau toate oasele.
Filimon zăcu o săptămînă încheiată, fără să mănînce şi fără să bea decît apă. Cînd se puse pe picioare era mai palid decît un perete proaspăt spoit cu var, iar ochii săi verzi se tulburaseră ca o apă mîloasă. Pe obrazul său tras, urmele bubelor de dalac se conturau adîncite şi părea mult mai bătrîn decît anii pe care-i avea. Spiţerul se bucură că-l vede pe picioare şi încercă să-l ocrotească, dar el îşi reluă treburile în officina fără să se plîngă de nimic. Le făcea, însă, toate, vlăguit şi cu o lehamite de parcă altul se furişase în trupul său. Într-o după-amiază de mai, pe cînd se învîrtea fără rost prin comptoar, privind lumea care trecea prin sticla groasă a vitrinei nările îi tresăltară adulmecînd un miros binecunoscut, amestecul dintre parfumul scump de mosc şi damful de sfrenţie al trupului duşmanului său.
Ianis păşi înăuntru cu trufia-i obişnuită şi, fără să se sinchisească de cel dinaintea lui ca şi cum băiatul ar fi fost un dobitoc necuvîntător ori un lucru neviu, zbieră plin de arţag:
- Jupîne spiţer, fă-te încoace!
Heilung coborî cît putu de repede scările şi-i ieşi dinainte.
- Cu ce pot să vă fiu de folos, mein herr? zise el încruntîndu-se
- Să ştii că leacul tău nu mi-a fost de niciun folos... dă-mi altul, cît mai degrabă!
Spiţerul ridică din umeri:
- Entschuldigen, mein herr, uneori şi ştiinţa lui Hipocrat este neputincioasă în faţa bolilor!
Se întoarse spre officina şi-i spuse ucenicului să prepare alifia cu argint viu. Acesta se apucă fără chef de treabă în timp ce Saramandru, fălos nevoie mare, sporovăia vrute şi nevrute, ca unul ce se ştie de-acuma chivernisit, despre negoţul cu mirodenii al viitorului său socru.
În timp ce măsura jumătatea de dram de mercur pe care o picura în alifie, lui Filimon îi tremură mîna şi-un gînd negru îi trecu prin minte: "Ce-ar fi să torn mai mult şi să-l otrăvesc pe nemernic?" Se opri fiindcă din adîncul memoriei auzi din nou vocea ieromonahului Paisie care-l crescuse: "Să nu ucizi, copile, niciodată, aceasta este ce-a de-a şasea poruncă a Domnului!"
Filfizonul plăti irul vindecător şi plecă în treburile lui, fiindcă începuse pregătirile de nuntire, după tipicul vremii. Întîi îşi cumpără un surtuc scump, din stofă livoniană ţesută cu fir de argint şi împodobit cu fireturi şi se duse-n peţit. Fiindcă era bun de gură şi n-avea rude ori prieteni se duse singur. Atîta farmec puse în stăruinţa lui încît Kevrosian puse la bătaie toată agoniseala prăvăliei sale drept zestre, fericit peste poate de ce ginere îşi găsise. După masa de logodnă se făcură strigările în biserică şi se hotărî data cununiei. Ca să nu rămînă mai prejos, armeanul cumpără găteli scumpe, lumînări şi ploconuri pentru naşi şi o rochie de mireasă din horbotă care costaseră toate cinci mii de piaştri. Alaiul nuntaşilor porni spre biserica sfîntului Nicolae din Şelari, cea rezidită după cutremurul de pămînt din urmă cu şapte ani, străbătînd toată mahalaua Lipscanilor, spre desfătarea tîrgoveţilor şi mahalagiilor adunaţi să-i vadă. Primul deschidea alaiul vătaful nunţii, călare pe un armăsar alb cu o ploscă mare de rachiu în mînă, după el veneau vătăşeii şi logofeţii cu ceata călţunăreselor ce cărau aşternuturile de zestre şi plocoanele, iar în urma lor toţi nuntaşii care-i înconjurau pe miri plimbaţi fiecare într-o caleaşcă împodobită cu flori şi beteală. În coadă, un taraf de lăutari ce cînta cu foc din cobze şi scripci cîntecelul ce veselea lumea la toate petrecerile de cununie:
"Taci, mireasă, nu mai plânge,
Căci la mă-ta te vei duce
Cînd o face plopu' pere
Şi răchita vişinele..."
Se adună lumea ca la urs, iar Ianis Saramandru, mîndru ca o beizadea de neam se aplecă peste uşa rădvanului fudulindu-se şi aruncînd mulţimii cofeturi şi bani. Erau ultimele parale pe care ipochimenul le avea în pungă.
Filimon se amestecă şi el în gloata curioşilor, ca orice ins din mahala. Cînd trecu careta în care Adnana, palidă şi înlăcrimată sub vălul ei de mireasă, se sprijinea de umărul tatălui ei, simţi că se înăbuşă şi o pîclă neagră îi acoperă mintea. Simţi doar vălul delicat de miresme răspîndit de trupul neprihănit al fetei, iar cînd deschise gura să-şi strige amarul o panglică albă i se desprinse din găteala rochiei zbură plutind prin aer şi ajunse între palmele lui. O duse la nas şi inspiră adînc aburul deznădejdii sale, mirosul cald al cosiţelor ei amestecat cu parfumul delicat al florilor de lămîiţă.
Ospăţul se ţinu în hanul Gabrovenilor cu mîncare şi băutură cît să îndestuleze două sute de meseni. În timp ce se rupea turta deasupra capetelor mirilor, Ianis murmură plin de sine: "De-acum s-a gătat cu lipsurile şi grijile, a venit ziua să trăiesc după placul inimii!" Niciunul dintre cei aflaţi la masă nu bănuiau ce soi de om era Saramandru: pe dinafară un bărbat cilibiu, plin izmeneli şi de purtări alese, în adîncul sufletului un candriu nestatornic, hrăpăreţ şi lacom de avere.
Filimon se întoarse acasă şi se închise în odăiţa sa plîngîndu-şi amarul pînă în zori. Cînd răsări soarele deschise ferestruica odăii şi, privind casa cu storurile verzi, un gînd nebunesc îi veni în cap. Îşi lipi panglica albă de obraz şi murmură: "Ce-ar fi să încerc să distil mireasma minunată a Adnanei, aşa cum fac cînd scot aburul miresmelor din florile, tulpinile şi rădăcinile plantelor?" Cu gîndul acesta în cap îşi începu ziua şi se duse la spiţerie, hotărît să-şi ducă la capăt nemaiauzita izvodire.
Tainic este izvorul marilor nenorociri care loveşte în răstimpuri omenirea şi prea puţini sunt ce-i care-i dezleagă rostul. În vreme ce în mahalaua Lipscanilor oaspeţii petreceau şi se veseleau la nunta fetei unui negustor armean, un şobolan purtînd cumplit morb al ciumei foşgăia printre paiele din grajdurile unui geambaş nogai din tîrguşorul Varniţa, raionul Bender. Poate că puricii aducători de moarte neagră pripăşiţi în blana lui săriseră din blana altui şobolan, scoborît de pe o corabie genoveză care transporta mătase din Canton sau cine-ştie, veniseră de niciunde, din nemărginirea stepelor asiatice. Nogaiul cumpăra mînji din ceambururile tătăreşti şi-i revindea sotniilor care păzeau graniţa. Cît ai clipi, înspăimîntătoarea molimă seceră întregul regiment căzăcesc, lovi de moarte toată suflarea din urbea Benderului şi se întinse cu o repeziciune înspăimîntătoare pe cuprinsul Bugeacului, lovind din Ismail pînă-n Chilia şi-n Cetatea Albă. Nici puterea braţelor omeneşti şi nici stăruinţa rugăciunilor înălţate în capişti nu izbutea s-o oprească. Trecu purtată de o putere nevăzută şi drăcească Nistrul şi braţele Dunării, pînă-n raiaua dobrogeană, iar de-acum doar un pas mai avea de făcut ca să ajungă în Moldova şi-n Valahia.
(va urma)