Magazinul de muşte

În ultima cameră, cea cu vedere la drum şi brad în faţa ferestrei, acolo era magazinul de muşte. Chiar pe pervaz. Acolo se termina în fiecare duminică vizita părinţilor mei şi bucuria mea. Oricât aş fi amânat momentul sau m-aş fi minţit că mai e mult până trebuie să plece, venea metalic ca o uşă de palier acel moment când tata zicea: gata iubito, noi trebuie să plecăm.

Ai mei veneau la ţară să mă vadă în fiecare sâmbătă după-amiază, spre seară. Clocoteam încă de dimineaţă şi timpul mi se părea că îşi bate joc de mine când o lungea atâta, ca slujba de duminică, şi îşi dubla parcă dimensiunea, o oră părea două ore, două ore păreau patru şi uite aşa, trăiam sâmbetele la dublu, ca şi cum săptămâna avea opt zile, şapte de aşteptare şi una de fericire. Mamaie mă îmbrăca mereu cu haine bune şi mă certa să nu mă murdăresc, că vine mama şi se supără. Eram curată şi la păr şi la unghii, eram dichisită, dar, deşi mă bucuram că vin ai mei, era ziua în care simţeam cele mai înalte tensiuni trecând pe deasupra curţii noastre. Mamaie umbla de colo colo, vântul bătea prăfuit prevestind ceartă, teiul devenea din gălbui cenuşiu, iar eu nu aveam voie să mă joc. Şi în aşteptarea asta, şi jucăriile păleau plictisite, Dragoş tot trăgea iritat de mine să ne dăm în leagăn, să ne urcăm în cais, neînţelegând de ce brusc nu mai era voie. Mama mă găsise odată cu o bluză neasortată cu fusta şi în picioare doar cu sandale, fără şosete. Urmase o ceartă urâtă între ele. Acum eram toţi atenţi să arăt corespunzător.

În sfârşit veneau ai mei. Auzeam maşina încă de când intra pe uliţă, îi cunoşteam motorul. Mă durea cumplit burta de emoţie când Dacia noastră alb 13 se oprea la poartă, tata se dădea jos din maşină şi deschidea porţile. Urlam şi năvăleam la poartă. Mama se dădea jos din maşină, era superbă şi foarte aranjată, Dragoş se uita năuc la ea, apoi la tata. Era un moment în care nu m-aş fi gândit deloc la el, nu m-ar fi interesat, dar mă lovea privirea lui de câine înfometat care vede că peste gard, câinele vecinilor a primit hălci de carne. Dragoş nu avea părinţi şi din colţul terasei unde ne jucam de obicei, se retrăsese şi privea de la distanţă cum ai mei mă pupau şi mă luau în braţe şi tata se juca cu mine şi râdeam şi mă arunca în sus şi mama zicea vezi să n-o scapi. Îl chemau şi pe el, el venea până la jumătatea drumului şi apoi pleca fără să zică la revedere acasă la el.

Ai mei îmi aduceau bunătăţi de la oraş, o jucărie, cărţi, căpşuni din piaţă, când găseau, rar, o ciocolată. Lucruri care nu se găseau la Măgura, deşi tot ei îmi spuneau: aici nu-ţi lipseşte nimic.

Casa se umplea. Mamaie punea pe masă iepurele la tavă şi când veneau ai mei, nu mai sufeream că unul din iepurii casei fusese măcelărit şi parcă nici iepurele, cum stătea culcat pe-o parte în tavă, ca un bolnav pe patul de spital, nu părea chiar trist. Mâncam şi desert. Mama se uita la televizor, mamaie şi bunica spălau vase, tata şi tataie jucau table şi eu pe lângă ei. Seara rămâneam cu toţii în casa mare. Cu puţin noroc, nu se lua nimeni la ceartă. Casa mare învia când erau ai mei acasă. În restul săptămânii nu îmi plăcea să intru acolo, toate camerele îmi spuneau că mama şi tata nu sunt şi mie mi-era foarte dor de ei. Îmi venea să plâng şi nu puteam să plâng, mi-era frică să nu mă vadă mamaie şi să creadă că nu mai vreau să stau la Măgura şi că nu sunt fericită şi dacă nu sunt fericită, o să îi sune pe ai mei şi ei mă vor lua definitiv la Buzău şi eu nu voiam definitiv la Buzău, eu voiam mereu la Măgura, dar să fie şi mama şi tata cu noi. Afară sau în căsuţa de aur durea mai puţin că ei lipseau.

Noaptea, bunica, mamaie şi tataie plecau în căsuţa de aur, eu rămâneam în casa mare să dorm cu mama şi tata. Dormeam între ei şi duminică dimineaţa mă trezeam în aburii cafelei lor şi între cărţile lor deschise ca nişte fluturi. Mama mirosea a creme bune, era pufoasă ca un pămătuf pentru pudră şi cămaşa ei de noapte răspândea aroma oraşului. Amândoi leneveau în pat lângă mine până li se făcea foame. Păsărelele ciripeau în bradul de lângă fereastră, era un colţ al casei unde nu veneam de altfel niciodată dacă nu erau ai mei. Nu ascultam niciodată păsărelele acelea decât atunci. Parcă eram într-o casă străină, într-un hotel. Ziua trecea repede şi ştiam că la finalul zilei ai mei urmau să plece, iar gândul îmi dădea fiori, dar mă tot prefăceam că ziua de-abia a început şi mai e foarte mult, chiar dacă uite, se întunecă. Ca să prevină tristeţea pe care o anticipa, tata avea un ritual, mai ales toamna târziu şi iarna. Mă lua în braţe şi mergeam în ultima cameră a casei noi. Acolo nu se făcea focul şi între cele două rânduri de geamuri vedeam zeci de muşte îngheţate şi prinse acolo când dăduse gerul. Le făceam inventarul. Acela era magazinul de muşte. Vindeam şi cumpăram simbolic muşte, încercând să nu ne gândim la despărţire. Trucul funcţiona puţin. Eu credeam o clipă că ai mei nu mai pleacă, tata credea o clipă că sunt înţelegătoare şi nu mai plâng.

Ajungeam iar în faţa porţii şi mi se părea că timpul din nou îşi bate joc de mine. Clipele se topeau, finalul era o lavă ucigătoare, mama şi tata se urcau în Dacia alb 13 şi plecau lăsându-mă în mijlocul uliţei, cu singurii martori ai suferinţei mele teiul nostru şi nucul lui tanti Rica, de-o parte şi de alta a mea. Nu mai vedeam nimic de lacrimi, deşi soarele cobora cu o ultimă lucire prin spatele bisericii, pâş-pâş să nu-l vadă sfinţii.

După ce udam bluza de atâta plâns, vedeam cum din capătul uliţei venea către mine ca un prinţ cu părul aspru Dragoş, cu hainele colorate, bucuros că ne putem iar juca şi că redevenim la fel, doi copii fără părinţi pe care îi cresc bunicii:
- Fă Anamario, hai cu mine să mulgem vaca. M-a pus mămica să mulg vaca, am oleacă de treabă, da' dup-aia ne jucăm. Şi ia-ţi nişte haine mai ca lumea, că doar nu te duci la biserică.