Rugul miresmelor (XXV)

Rezumatul capitolelor precedente: Filimon e un orfan ciudat. Corpul lui nu are miros şi nici boala, nici jegul nu se prind de el. Privirea sa neliniştitoare îi face pe unii să îl creadă posedat. Trece de la un tutore la altul şi învaţă să scrie, să citească, să ţină contabilitatea. De la începutul vieţii îşi descoperă o pasiune pentru mirosuri şi îşi rafinează mereu capacitatea de a le deosebi. Se angajează la spiţeria Jupînului Heilung şi îl uimeşte pe acesta cu capacitatea de a crea pomezi doar cu ajutorul mirosului şi intuiţiei. Cucerit de o mireasmă dintr-o casă alăturată, Filimon se îndrăgosteşte de Adnana Kevrosian, fata unui văduv. Spiţeria prosperă, iar Filimon e făcut partener egal în drepturi, dar inima sa e rănită de căsătoria Adnanei cu un vînător de zestre pe nume Ianis Saramandru. Izbucneşte ciuma şi Adnana moare împreună cu tatăl ei. Filimon o îngroapă, păstrînd doar o şuviţă din părul ei. Heilung moare şi el de ciumă. Deşi spiţeria şi o sumă semnificativă de bani îi rămân ca moştenire, Filimon pleacă la drum cu o mică parte din bani. Iese din oraş şi se îndepărtează cît poate de tare de orice aşezare omenească, dornic să trăiască singur, căutînd să se împace cu trupul şi cu mirosul său. Stă singur, în pustietate, timp de mai bine de un an, apoi se alătură unei şatre de ţigani lăutari, pe care îi părăseşte pentru a intra în slujba vel-pitarului Negreanu. O ceată de haiduci, condusă de Anghel Gealantaru, îl jefuieşte şi omoară pe Negreanu. Filimon fuge în pădure ca să nu fie acuzat de moartea acestuia şi e capturat de haiduci, care îl obligă să le devină ucenic. Fuge după ce potera le întinde acestora o cursă, dar în drumul său dă peste Eufrosina, ibovnica lui Gealantaru.


Bine se zice că acela care-i însemnat de soartă nu va izbuti niciodată să se abată de la făgaşul rînduit de ursitoare, oricîte zile i-ar fi hărăzite pe acest pămînt. Menirea lui Filimon era să cerceteze miresmele, să descîlcească ghemul fiecărei odori, oricît de neînsemnate şi străine ar fi fost ele pentru nasul unui muritor de rînd şi să le rînduiască într-o lume nouă, pe potriva năzuinţelor sale. Pînă să ajungă acolo, însă, îi era menit să mai treacă prin multe şi grele încercări.

Acum călărea, scară lîngă scară, cu ibovnica haiducului, iar mireasma dulce-amăruie a trupului ei tînăr îl zăpăcea. Ea îi arunca, din cînd în cînd, cîte o uitătură încruntată şi ochii frumoşi, de culoarea viorelelor îi scăpărau de mînie. În cele din urmă, după ce străbătură codrul des al Vlăsiei o întrebă:
- Căpitanul nostru pe unde o fi? A scăpat oare de poteră!
- Nu ştiu nimic, eu l-am aşteptat la cerdacul lui Bratu dar n-a venit! Ori a scăpat, ori e mort căci viu nu s-a dat el prins de agie!
- Eu cred c-a scăpat, fiindcă ştie munţii ca-n palmă!

În ochii fetei luci o lacrimă lăptoasă ca o perlă:
- Dacă l-au omorît, am să-l răzbun... n-o să scape de mînia mea aga Vromikos, cu tot neamul lui blestemat, chiar dacă s-ar ascunde în gaură de şarpe!

Înainte de a ajunge la bariera Tîrgoviştii, ea îşi întoarse calul spre apus şi-l povăţui:
- De aici mergi unde voieşti. Eu am o rubedenie la mănăstirea Sărindar şi-am să mă ascund între zidurile acelea o vreme!
- Acolo e boleşniţă de nebuni şi de zănatici, ce să cauţi tu în locul acela?! se miră băiatul.
- Ştii un loc mai potrivit pentru o fugară ca mine? Acu, du-te, am să-ţi dau de ştire cînd s-or mai limpezi apele!

Ajunse în zorii zilei pe uliţa Marchitanilor şi revăzu casa cu storuri verzi. Îl săgetă un junghi atît de dureros în inimă încît ameţi şi trebui să descalece. Dinspre zidurile pustii venea un damf neplăcut de mucegai şi de odăi părăsite, fără viaţă. Peste mormîntul Adnanei crescuse o salcie plîngătoare, cine-ştie cine o răsădise acolo, că nu-şi amintea deloc. Poate răsărise singură să facă umbră şi să aducă alean sufletului ei neprihănit. Întoarse calul şi se îndreptă la pas spre Lipscani pînă ajunse dinaintea spiţeriei. Tabla aurită cu şarpele şi toiagul lui Asclepios dispăruse, iar geamul mare din cristal de stîncă era plesnit. Împinse uşa şi intră cuprins de nelinişte. Înăuntrul puţea a scîrnă de şoareci şi a stătut, iar podeaua era plină de cioburi. Deschise toate ferestrele ca să intre aer proaspăt şi se apucă să deretice cu un tîrn, aşa cum făcea în vremurile cînd era ucenic. Anthanorul şi balanţa se aflau la locul lor, pe masa comptoarului, dispăruseră numai ustensile şi flacoanele din argint. Urcă în pod şi coborî toate cărţile ascunse sub grindă, le şterse de praf şi de pînzele de paianjen şi le aşeză pe raftul din odaia în care dormea Heilung. Primeni aşternutul în care zăcuse acesta, năzărindu-i-se că încă păstra mirosul trupului atins de ciumă. Dezgropă punga cu cei cinci mii de piaştri de sub pragul din dos al casei şi puse cam cinci sute de groşi în sertarul comptoarului, iar restul îi piti sub saltea. La urmă aprinse lumînările unui candelabru mare cu cinci braţe şi se trînti în pat, cu braţele încrucişate sub ceafă, mulţumit, că se întorsese acolo unde îi era locul.

În săptămînile care urmară cheltui o parte din bani ca să cumpere tot ceea ce îi era de folos într-o spiţerie: esenţe exotice, laudanum, oxizi şi pulberi minerale, balsamuri şi seu pentru pomezi. Găsi în Lipscani un sticlar italian care-i făcu şipuri, fiole şi borcane potrivite pentru păstrarea leacurilor. O dată pe săptămînă ieşea din oraş şi o lua pe dealuri culegînd toate buruienile vindecătoare care-i ieşeau în cale. Seara mai apuca să răsfoiască cărţile lui Paracelsus şi tratatele de medicină lăsate de Heilung. Muncea toată ziua, uitînd uneori şi să mănînce dar, la începutul toamnei, deschise din nou apotheka care se înfăţişa ca pe vremuri: comptoarul mare din marmură, masa cu terezia şi alambicul, rafturile pline cu şipuri de medicamente, iar la intrare, deasupra uşii te întîmpina toiagul înfăşurat de un şarpe din bronz şi o tablă aurită pe care încondeiase cu litere de-o palmă: "SPIŢERIA NEAMŢULUI".