Rugul miresmelor (XXX)

Rezumatul capitolelor precedente: Filimon e un orfan ciudat. Corpul lui nu are miros şi nici boala, nici jegul nu se prind de el. Trece de la un tutore la altul şi învaţă de la fiecare. De la începutul vieţii îşi descoperă o pasiune pentru mirosuri şi îşi rafinează mereu capacitatea de a le deosebi. Se angajează la spiţeria Jupînului Heilung şi îl uimeşte cu capacitatea de a crea leacuri doar cu ajutorul mirosului şi intuiţiei. Cucerit de mireasma ei, Filimon se îndrăgosteşte de Adnana Kevrosian, fata unui văduv. Spiţeria prosperă, iar Filimon e făcut partener, dar inima sa e rănită de căsătoria Adnanei cu un vînător de zestre pe nume Ianis Saramandru. Izbucneşte ciuma şi Adnana moare. Heilung moare şi el de ciumă. Deşi spiţeria şi o sumă semnificativă de bani îi rămîn ca moştenire, Filimon iese din oraş şi trăieşte singur mai bine de un an, căutînd să se împace cu trupul şi cu mirosul său. Revine apoi în oraş şi intră în slujba vel-pitarului Negreanu. O ceată de haiduci, condusă de Anghel Gealantaru, îl omoară pe Negreanu, iar Filimon fuge în pădure ca să nu fie acuzat de moartea acestuia. E capturat de haiduci, dar evadează după un atac eşuat al acestora. Redeschide spiţeria, devenind vindecătorul săracilor din cartier. Are o aventură de o noapte cu Eufrosina, ibovnica lui Gealantaru, care pleacă apoi să îl găsească pe acesta şi să reorganizeze ceata de haiduci. Ianis Saramandru se dă bine pe lângă Vodă Şuţu şi Alexandru Ipsilanti şi ia de la amîndoi bani pentru a trăda secretele celuilalt. Filimon îl caută, dar fără succes. Se reîntâlneşte cu Gealantaru şi îi dă nişte bani. Se apucă să fabrice parfumuri şi prosperă. Îl vindecă de o rană purulentă pe Iordache Olimpiotul, un prieten al lui Vladimir Iosupov, fost pacient al Jupînului Heilung. Filimon îl cunoaşte pe Simone Balsamo, un agent dublu preocupat şi de felurite elixiruri ciudate. Eufrosina, profitînd de atracţia lui Filimon pentru ea, îl convinge să prepare o otravă cu care să îl doboare pe vodă Alexandru Şuţu. Eufrosina duce otrava lui Ianis Saramandru şi palicarului Iordache Olimpiotul.


În după-amiaza zilei de 15 gerar a anului 1821, o sanie mare, trasă de patru trăpaşi de soi, intră în curtea culei din Goleşti, straşnic întărită, cu ziduri ca de cetate şi-un foişor de pază la poartă. În sanie, încotoşmănaţi în blănuri şi-n pături groase ca să nu le îngheţe trupurile, se aflau trei boieri de frunte ai ţării: marele ban Grigore Brâncoveanu, logofătul Grigore Dimitrie Ghica şi vornicul Barbu Văcărescu. Gazda le ieşi dinainte cu ţuică fiartă şi-i pofti în sala mare unde într-un cămin de cinci stînjeni lăţime ardea un foc straşnic din buturugi de stejar. După ce-şi dezmorţiră mădularele şi-şi veniră în fire, întrebară tustrei cuprinşi de mare nerăbdare:
- Unde-i, a venit, e aici?

Dinicu Golescu încercă să-i liniştească:
- Trebuie să vină, îl ştim toţi că-i un om de cuvînt!
- Şi dacă ne-a atras pe noi aici, ca după aia să ne vîndă lui Şuţu? făcu bănuitor Brâncoveanu.
- Domnia-ta vezi numai comploturi şi trădări în tot locul! zîmbi Ghica.
- Fiindcă n-am chef, nici cît negru sub unghie, să-mi las capul pe butucul gîdelui!

Văcărescu îşi scărpină gînditor barba lungă şi cîrlionţată.
- Dacă se dovedeşte că-i omul Eteriei n-avem ce să ne înţelegem cu el!
- Îl urăşte pe vodă mai abitir decît oricare boier de neam... ştiu asta de la boier Glagoveanu, care avuse cu el o pricină pornită de la arenda moşiei din Cătunu... orice s-ar zice, e moşnean cu stare, de-al nostru, nu un venetic de caţaon!

Deodată în curte se auzi omătul îngheţat trosnind sub copite, tropăit şi nechezat de cai. Gazda îşi luă şuba pe umeri ieşi să cerceteze cine sosise. Se întoarse repede, însoţit de un bărbat înalt de statură, dar bine proporţionat, cu obrazul oval, încadrat de plete rotunjite deasupra cefei, bărbia rotundă dar hotărîtă şi o mustaţa castanie tunsă scurt sub nasul uşor acvilin. În pofida gerului de afară purta numai un mintean scurt, din aba cafenie, cu găitane negre de lînă, cioareci vîrîţi în cizme şi o cuşmă înaltă din miel pe cap, aşa cum poartă pandurii şi vătafii de plai. La brîu îi atîrna o sabie de cavalerie, scurtă şi încovoiată şi un pistol nou-nouţ, de fabricaţie nemţească. Întreaga lui făptură emana dîrzenie şi energie. Îşi scutură neaua de pe veşminte şi rosti limpede, cu un glas tăios:
- Bine v-am găsit, boieri dumneavoastră!
- Bine te-am găsit, slugere Tudor! răspunseră boierii, care mai răspicat, care mai mormăind în barbă. Ca să dea o dovadă de înţelepciune şi de înţelegere, Grigore Ghica se ridică din jeţ şi-i întinse mîna zicînd:
- Mare mulţumire, slugere, că ne-ai dat încredere şi-ai venit pe gerul ăsta!

Se aşezară toţi patru la masă, să tăifăsuiască, iar gazda, după ce porunci slugilor s-aducă mezelicuri şi vin vechi de Drăgăşani, ferecă bine uşa şi se aşeză mai deoparte, să-i asculte.

La urmă, după un ceas-două de taifas, Ghica muie un condei în cerneală şi scrise repede, fără înflorituri, pe o foaie, aşa cum hotărîseră laolaltă o "împuternicire" care suna aşa:
"Noi, cei aflaţi de faţă, care pecetluim această înţelegere, într-un ceas de mare cumpănă, fiindcă este să se facă obştescul folos neamului creştinesc şi patriei noastre, drept aceea ca nişte buni şi credincioşi fraţi creştini toţi şi iubitori ai neamului, pe dumneata sluger Theodor ot Vladimiri te-am ales să ridici norodul în arme şi să urmezi precum eşti povăţuit".

Îşi scriseră numele toţi patru şi-şi puseră pecetea, apoi Dinicu Golescu făcu sul foaia, o vîrî într-o teacă de piele şi o puse într-o tainiţă, ascunsă în zidul de deasupra vetrei.
- Să fie într-un ceas bun, fraţilor. Dumnezeu să ne ajute să scăpăm din robia păgînului! zise el.
- De-acum nădejdea şi scăparea se află în tăria braţelor şi-a armelor noastre, căci fără a ridica cu adevărat tot norodul, de la vlădică la opincă, nimic n-om izbuti, că prea multe suferinţe s-au adunat pe capul lăcuitorilor acestei ţări! spuse slugerul şi se ridică să plece.

În sinea sa, Dinicu Golescu îi dădu dreptate căci el, cu mîna sa, nu altul, scrisese în urmă cu un an:
"O! Se cutremură mintea omului când îşi va aduce aminte că fraţii noştri au fost câte zece aşternuţi pe pământ, cu ochii în soare şi o bârnă mare şi grea pusă pe pânticele lor ca, muşcându-i muştele şi ţânţarii, nici să nu poată a se feri! Aceste nedrepte urmări şi nepomenite peste tot pământul i-au adus pe ticăloşii locuitori întru aşa stare, încât intrând cineva într-acele locuri, unde se numesc sate, nu va vedea nici biserică, nici casă, nici gard împrejurul casei, nici car, nici bou, nici vacă, nici patul cu semănăturile omului pentru hrana familiei ci numai nişte odăi în pământ ce le zic bordeie".

Vornicul Văcărescu, însă, făcu un pas înainte tăindu-i calea şi zise cu arţag:
- Norodul ca norodul, dar nouă, ăstora, boierilor de viţă veche care suntem sarea pămîntului şi ne punem capul în primejdie ni s-ar cuveni cinstea să diriguim ţara şi să îndreptăm prostimea spre izbîndă!

Tudor Vladimirescu tresări, îşi muşcă mustaţa şi spuse scurt, cu asprime:
- Ţara e norodul, nu tagma jefuitorilor, aşa să ştiţi domniile-voastre!

După ce slugerul plecă, marele ban îşi arătă îngrijorarea:
- E un om tare îndărătnic şi iute la mînie... nădăjduiesc că nu ne-am înşelat alegîndu-l să strîngă oastea de ţară!
- L-om povăţui, noi, ce cale-i de urmat, că de aceea l-am ales, spuse Ghica, numai barem să se limpezească o dată apele!

***
În aceeaşi seară, vodă Alexandru Şuţu îi primi în sala mică a sfatului pe Ianis Saramandru şi pe bimbaşa Sava, comandirul garnizoanei Bucureştiului. După ce se ploconi scurt, după moda apuseană, iscoada îi spuse:
- Măria-ta, e primejdie mare, s-a pornit tăvălugul. Vin de la Focşani, unde ispravnicul de plasă mi-a spus că oastea Eteriei se pregăteşte să intre în Iaşi!
- N-o să-i lase turcul, bombăni încruntat vodă, trăgînd din ciubuc. Iară ţarul nu se bagă să nu-l supere pe împăratul austriac!
- Vărul domniei tale, Mihail vodă a trecut de partea eteriştilor!
- Mare prostie a făcut, îl aşteaptă mazilirea iară sultanul n-o să-l ierte. De altfel, Mihalachi a fost întotdeauna un nătărău, se vădea încă din tinereţe că nu-i potrivit pentru domnie şi nu se pricepe deloc la politichia înaltă!

Bimbaşa Sava îi ţinu isonul:
- Aşa-i, stăpîne, nu se pricepe... şi nici n-are sfetnici de taină credincioşi cum are măria-ta!

Vodă făcu un gest de lehamite, ca şi cum ar fi alungat cu mîna o muscă sîcîitoare.
- N-o să aibe niciodată, fiindcă-i un zgîrcit şi-un gogoman... mi-e sete, aduceţi vin!

Deîndată se înfăţişă un cămăraş purtînd un clondir mare cu vin de Malvazia şi trei cupe din aur, fin cizelate.
- Unde-i paharnicul meu, de ce nu toarnă el?

Bimbaşa luă carafa şi se apropie.
- L-a prins o troahnă şi zace în pat cu fierbinţeală mare... dacă îngăduie măria ta, am să iau eu credinţă!

Prinse privirea înnebunită de îngrijorare a lui Saramandru, căruia i se zbătea inima-n piept ca o pasăre în laţul păsărarului, dar turnă fără să-i tremure mîna. Nimeni nu băgase de seamă că-n timp ce lua clondirul de pe tavă presărase într-una din cupe un dram din otrava preparată de Filimon. Şuţu bău cu sete şi-i făcu semn să umple din nou cupa, apoi mormăi:
- Acu, puteţi pleca. Mîine dimineaţă adun Divanul şi-am să hotărăsc ce şi cum!

Cînd ieşiră pe culoar, spre curte, Saramandru cu ochii încă bulbucaţi de spaima morţii şopti:
- Eşti nebun, să rişti totul, aşa, pe-o singură carte... altfel ne-a fost vorba. Dacă otrava nu-l răpune, ne pierdem toţi capetele!

Sava îi răspunse rînjind, cu mîna pe hanger:
- Atunci îl înjunghii în inimă, ce mare scofală! Cine să mă oprească, boierii divaniţi?

Spre dimineaţă, lui vodă i se făcu rău. Avea dureri groaznice în pîntece, vărsă sînge negru şi ceru să vină doftorul, însă acesta era de negăsit. Avuseră grijă complotiştii din timp să-l lege fedeleş şi să-l zvîrle într-o hrubă, la mănăstirea Plumbuita. Bimbaşa Sava îl puse de strajă la uşa iatacului domnesc pe Atanasie Chimariotul, un chirac de-al său, cu poruncă straşnică să nu lase pe nimeni să intre, nici măcar pe doamnă sau pe beizadele. De-abia în 17 gerar deschiseră iatacul şi-i vesti pe cei adunaţi: "Vodă s-a săvîrşit din viaţă... Dumnezeu să-i ierte păcatele şi să-l aşeze la loc cu verdeaţă în dreapta sa spre odihna veşnică!" Muierile se puseră pe plîns, văitîndu-se şi chirăind, apoi veniră bocitoarele şi slujnicele să-i spele trupul şi să-l gătească pentru priveghi. Boierii, dintre care unii nu se sfiau să-şi arate bucuria că scăpaseră de caţaon, se duseră toţi în sala mare a Divanului să se sfătuiască. Fără prea multe ciondăneli şi tîrguieli, aleseră o căimăcănie de trei în care intrau Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghika şi Barbu Văcărescu. O bună parte dintre divaniţi l-ar fi pus pe Ghika pe tron, că era os domnesc, însă acesta le zise că fără firman de la sultan nu primeşte.

Filimon aşteptă cu sufletul la gură, trei zile şi trei nopţi, o veste din partea Eufrosinei. Se învîrti prin Lipscani, atent la toate miresmele care-i ieşeau în cale, apoi se îndreptă spre Curtea domnească nouă din dealul Spirii, încercînd să afle ceva, însă caraulele de la poartă îl alungară cu huiduieli şi batjocuri cînd le spuse că-i spiţer. Neştiind încotro să o apuce şi ce să facă, o luă într-o doară spre casa lui messir Balsamo. Îl găsi mîngîind o salamandră mare, cu trupul negru pătat de cerculeţe aurii. Pe o masă alăturată lucea un echer mare din oţel şi o mistrie, pregătite pentru ritualul tainic al "zidarilor" de rit oriental.
- E una creatura meravigliosa, le feu et la glace, fayer aun ayz, fuoco e ghiaccio!

Încercă să-i spună în ce impas primejdios se afla, iar acesta zîmbi cu înţelepciune:
- Sempre è una donna ci conducono nel peccato!
- Un păcat mai mare decît cel al cărnii apasă asupra mea! oftă Filimon din toţi rărunchii.

Părea că italianul pricepu ce zicea fiindcă repetă:
- Tu doit fuir, mon jeune ami... molto pericoloso, trebuie fugite, afar de Bucaresti!

Se întoarse acasă şi se pregăti de drum, de data aceasta luînd cu el toţi banii pe care-i avea în sertare, aproape zece mii de piaştri, bani gheaţă. Încuie şi cu desaga în spinare dădu să iasă din spiţerie cînd mirosul Eufrosinei îi tăie calea. Ochii ei de culoarea brînduşelor îl priviră galeş:
- Vroiai să pleci, fără mine, Filimoane?
- Nu, te-aşteptam să fugim împreună!

O luă în braţe şi începu să o sărute cu foc dar ea se smulse din îmbrăţişare:
- Să fugim? Nici gînd, ticălosul de Şuţu a băut din otrava ta şi şi-a dat sufletul blestemat... Acum e rîndul nostru să tragem foloasele!

Îi arătă desaga plină cu fişicuri de aur:
- Am destui bani să trăim împreună fericiţi şi fără griji!

Sprîncenele ei frumos încondeiate, ca două arcuri gemene se încruntară:
- De jurămîntul haiduciei ai uitat? Trebuie să-l găsesc pe căpitan şi să-adunăm ceata!

Inima lui înţelese că ea era prinsă în păienjenişul poftei de putere dar nu se împotrivi. Ascunse aurul sub strujacul patului şi plecă în tîrg să cumpere doi cai de soi, buni pentru călărie. Lumea din mahalale, aflînd că murise vodă, ieşise cu mic cu mare pe uliţe, veselindu-se şi cîntînd aşa:

Un cîrciumar de omenie scoase în uliţă trei poloboace cu vin şi le dădu cep, îmbiind trecătorii să închine în "sănătatea Şuţului"!

În timpul acesta, Tudor, însoţit de căpitanul Dimitrie Macedonski, omul lui de legătură cu Eteria şi o ceată de arnăuţi, toţi bărbaţi învăţaţi cu armele, se îndrepta spre Tîrgu-Jiu. Trase la casele prietenului său din tinereţe, Vasile Moangă, şi-i spuse că s-a înţeles cu marii boieri să ridice norodul. Acesta clătină cu amărăciune din cap:
"Tudore, Tudore, în mare primejdie te-ai băgat... teamă mi-e că nu scapi cu viaţă!"
"Ştiu, prietene, dar din ceasul în care m-am născut, eu m-am îmbrăcat cu cămaşa morţii".

Se întoarse apoi spre Macedonski care aştepta în cerdac, cu mîna pe mînerul sabiei, ţeapăn şi marţial, strîns într-un dolman vînăt cu nasturi şi galoane de argint şi adăugă:
"Veţi vedea în curînd, căpitane, pilde de vitejie ale oştenilor mei, demne de Termopile şi de Marathon!"