Singuri pe lume

- Andrei, Andrei mamă, spune, tu ai luat proteza lu' bunică' tu? Zii, măi, Andreiuţ mamă...

Ţaţa Tinca avea dreapta la inimă, iar stânga şi-o sprijinea de stâlpul frumos lucrat al casei cele mari. Andrei, un copil de vreo şase anişori îşi arăta dinţişorii printre buzele subţiri şi roz. Nu zicea nimic. Îşi privea bunica cu ochii ca două scântei gata să dea un răspuns. Nu o făcea, însă. O lăsă pe ţaţa Tinca să-l roage, să audă de la ea că nu o să fie nimic rău dacă va mărturisi, dacă se va mărturisi. Era cu un pas în faţa femeii plinuţe, cu carnea moale şi cu faţa schimonosită de o boală pe care nu o avea, dar la care apela ca truc de fiecare dată când dorea să obţină ceva de la cei din jur.
- Andrei, zii lu' bunica, hai că bunica nu-ţi face nimic. Tu ai luat dinţii lu' bunelu'? Ce ai făcut cu ei? I-ai aruncat?
- Da. Răspunse sec şi scurt copilul, continuând să îşi arate dinţişorii.
- Unde i-ai pus mămăiţă? Hai zi...

Copilul întinse micuţa lui mână către grădină, arătând WC-ul. Îşi duse mâna la nas, îşi sterse imaginar mucii şi lăsă capul în pământ. Privi picioruşele desculţe. Erau negre de praf. Alergase toată ziua. I-ar fi plăcut să simtă iar încălţările de la oraş, dar la ţară, vara, era prea cald să le poată purta. Continua să îşi privească degeţelele, unghiile mici care îşi făceau loc încet prin praf, către pământ. Se trezi brusc la glasul blând al bunicii. O privi, ar fi vrut să-i spună, dar îi era drag cum îi vorbea. Când a plecat de la oraş nu ştia că la ţară va fi aşa de frumos. Curtea bunicilor. A plâns după prietenii săi din oraş, a suspinat, şi încă o mai face. A promis că va urî locul unde se va muta. Dar nu şi casa bunicilor unde a găsit dragoste. Nu mai putea să urască. Îi plăcea acolo. Numai de ar fi putut să stea mereu cu ei, să le aline bătrâneţile.
- Unde, Andrei?

Visa. Mâna lui se ridică, amorţită, purtată de adevăr, şi arătă spre aceeaşi direcţie, WC-ul.
- Spune dacă ai dat-o în WC să meargă bunicu' să o scoată. E în WC, măicuţă?
- Da. Venise scurt şi iute răspunsul. Apoi copilul o zbughise pe poarta mică, albastră, care dădea spre fântâna cu cumpănă. Îi era frică să nu fie pedepsit. Era cu neputinţă însă, bunica Tinca ţinea prea mult la el. Îl iubea ca pe ochii din cap. Trecuse peste durerea că el, cel mai mic, nu era ca ei. Nu era vina lui şi poate va găsi el calea cea dreaptă. Femeia zâmbise uşor şi rămăsese sprijinită de stâlpul casei, uitându-se după copil. Ar fi vrut să-l strige, dar vorbele ei au luat o altă întorsătură.
- Vasile, Vasile, măi Vasile. I-auzi tu, nepotu-tău ţi-o aruncat dinţii în WC, măi n-auzi-tu-măi. Mergi cu o sapă de-i scoate de acolo. Zâmbi uşor, se întoarse pe un picior şi aştepta să vadă mişcările lui badea Vasile. Bădia, om de statură înaltă, voinic, cu părul uşor caier de lână, ar fi vrut să-i zică vreo' două. Tăcu însă, nu avea proteza şi ar fi stricat vorba în zadar. Plecă uşor capul şi mormăi ceva pentru el. S-a urnit spre magazie, de unde s-a întors liniştit cu o sapă. Şi-a scos proteza. A spălat-o bine şi aşa o poartă săracu şi pe lumea aialaltă, unde s-a dus neîmpăcat, cu gândul la sfinţişorul lui.

Andrei fugea spre casă. Era vineri, iar cei din credinţa lui după ora şase se încuiau în casă la rugăciune până duminică dimineaţa. Fugea, paşii lui mici abia dacă lăsau urme în praful gros de pe uliţă. În mintea lui se ducea un război. Să spună sau să tacă. Dacă o să-i zică bunica tatălui. Să-i zică el mai bine? Bunica îl iubea, dar oare... Gândurile i-au fost curmate. A intrat în curte, apoi în casă, pentru el lumea s-a închis, aşa cum se închidea în fiecare vineri seara.

Când Lică a lu' ţaţa Tinca, a lu' bădia Vasile Graur, a venit în sat, femeia a plâns de bucurie. Nu l-a mai văzut de ani buni şi uita cum arată chipul copilului său. Se făcuse un bărbat de toată pomina. Purta mereu cu mândrie obrazul ras şi părul cu cărare pe stânga. Lică semăna la trup cu bădia Vasile, dar chipul era imprimat cu ochii blânzi şi albaştri ai mamei sale, cu buze cărnoase şi moi, ca a celei care i-a dat viaţă. Venise în sat cu soţia şi cei cinci copii. Trei fete şi doi băieţi, cel mai mic fiind Andrei.
- Băiatul mamei, odoraşul mamei, mi-o mai lăsat Dumnezeu zile să-ţi văd lumina ochilor. Lumina ochilor mei, draga mamei. Plângea pe uliţă ţaţa Tinca atunci când şi-a văzut feciorul. Acesta însă a deschis rece braţele şi şi-a îmbrăţişat mama. Ea nu a simţit. Vroia să-şi stingă dorul. Cât staţi, mamă? Nu plecaţi acum, aşa-i?
- Stăm mamă, nu plecăm, stăm. Hai în casă.
- Haideţi, haideţi, că proastă sunt şi parcă sunteţi ciumaţi de vă ţin în drum, parcă nu sunteţi ai mei, da prea m-am împuţinat de spate aşteptându-vă.

Vestea că Lică, băiatul Tincăi lu' Graur s-a întors acasă, a făcut repede înconjurul satului. Dar şi mai iute a mers vorba că îşi va cumpăra casă, oriunde va găsi, fie şi pe pământul ungurenilor. Că lui nu-i ruşine cu oamenii din partea ailaltă de sat. Lumea nu s-a mai arătat interesată de faptul că Lică şi familia lui s-au mutat în casă veche, pe pământ ce nu-i de-al lor, vorba cea mai apăsată şi fierbinte era alta.
- Ce o fi fa, aia, pocăit de ziua a şaptea?
- Ştiu eu, unu' care nu o mai fi prins alte zile din săptămână.
- Da' oare la Biserică merge?
- Ce să meargă, n-auzi că nici cruce nu-şi fac. Lucrează duminica şi stau de vineri noapte până duminică dimineaţă în casă.
- Tu ştii că nici carne de porc nu mănâncă, auzi, fa, cică e spurcat. Ptiu, spurcat o fi el şi cu pocăiţii lui, cine i-o fi adus aici.
- Ş-auzi una, cică umblă vorba că ar mai căta şi alţi nărozi ca dânsul, să-i ia la pocăială...
- Da' ce crezi, că nu s-o găsi un prost or doi?
- Fa, da' Tinca, Tinca ce zice, da' Vasile?

Toate vorbele satului îi rupeau în două inima de mamă a ţaţei Tinca. Bădia Vasile, rece şi distant, hotărâse să rupă legătura cu băiatul lui. Cu greu a cedat lacrimilor soţiei să îşi primească în ogradă nepoţii, dar aceştia nu prea se îngrămădeau să vină, simţeau că nu-s doriţi. Andrei însă şi-a făcut curaj şi călca des pragul celor doi bătrâni. Copilul cu părul drept şi scurt, cu ochii bunicului şi nasul bunicii se cuibărise adânc în inimile bătute de ani ale celor doi. Ţaţa Tinca încă mai spera să îşi aducă copilul pe drumul cel bun. Încerca cu vorbe bune, şi cu lacrimi în rugăciunile pe care le înălţa fierbinte în faţa icoanei Preacuratei. Lică era însă de neclintit.
- Măi mamă, Licuţă, măcar nu mai lucra, măi, duminica, mă faci de râs în sat, puiule, mamă. Ai milă de mine, ai inimă pentru tac'tu. Las-o boalii de treabă şi stai liniştit, că ne-a fugări lumea din sat ca pe nişte câni.
- Bine mamă, o să facem cum zici, dacă tot ţi-e ruşine cu noi.
- Mai, eu vin la voi, doar mă vezi, dar, de, lumea vorbeşte, nu-l mai amărâţi pe tac'tu, că-l vezi tu aşa, da' îl roade boala şi durerea la inimă şi îl macină şi ne pierdem, şi acum şi tu cu...
- Cu ce, mamă, cu ce, că tot nu spui? Cu ce?! Ah, mamă, că nu vrei să ştii ce e cu adevărat credinţa. A voastră? M-am săturat. Vă amărăsc, vă fac de ruşine, de mine vă e ruşine, bucată din voi, de mine vă e ruşine? Cu ce vă e greu, că nu sunt ca voi?...
- Eşti, eşti şi copilul meu, da' aşa te-am făcut eu?
- Aşa cum? Da' ce am? Aşa pocăit? Aşa m-am făcut eu, asta e dreptatea. Iar pe cel mic să nu mai prind că...
- Lasă, mamă, fie pe a ta, dar rogu-te să te gândeşti şi la noi. Tinculiţa plecă uşor capul şi îşi şterse lacrima, să nu o vadă lumea că iese din casa feciorului plângând. A tăcut, să nu audă că vrea să îi răpească şi ultima ei speranţă, ultima inimă tânără pentru bătrâneţea lor. Lică s-a ţinut de cuvânt şi nu mai făcea treabă duminica. Lucra cât să nu-l vadă lumea, dar parcă satul nu ştia. Ce nu ştie satul.

Dealul începuse a se îngălbeni, iar badea Eugel îşi strângea stâna. Lumea îşi lua oile acasă iar femeile se pregăteau de ţăsut şi de tors. Fetele cele mari ale lui Lică, tăcute ca două fecioare, mergeau la apă. Nu salutau, nu erau salutate, ei nu existau. Nici măcar umbra. Însă în acea după amiază, când satul mirosea a lemn de fag şi a iarnă, Lică ieşise în poartă cu Biblia în mână. Începuse a citi, iar vreo doi gură-cască luau aminte la vorbele lui.
- Haideţi, oameni buni, veniţi, veniţi mai aproape. Noi suntem calea şi adevărul. Lăsaţi-vă credinţa şi veniţi cu noi. Vă ajutăm, vă dăm haine, bani, şi mâncare. Fraţii noştri din alte ţări ne ajută. Ne trimit ce avem nevoie dacă suntem în suferinţă, tot ce avem nevoie. Hai, îndrăzniţi. O mână de ajutor pentru vremurile astea. Vă ajutăm, bani, haine... doar să veniţi la noi. Lumea a început a se alege, care au plecat pe la casele lor, care, coate goale şi puturoşi fiind, s-au dus la pomană şi vorba dulce şi plină de miere a lui Lică.
- Ăla a lui Ţugui s-a dus, ăla din sus cu trei copii şi care munceşte cât ar ara o muscă.
- Apoi, pentru nişte boarfe şi o bucată de pâine îţi vinzi sufletul?
- Da' şi nebunu ăla de Gică a lui Tomoaia, şi ăla cică şi-a făcut loc pe acolo.
- Apoi cred că pentru una din drăcoveniile alea mari ale pocăitului. Ai văzut ce ochi au? Îmbrobodite, îmbrobodite, da' sticlă au ochii şi le fuge ca mărgeaua.
- Apoi, din toţi, ăla mic ce mai merge la bunică-sa.
- Da' chiar fa, Tinca şi Vasile ce zic, ce fac?
- Ei...

Fumul gros ieşea pe horn ca un caier de lână albă pe care femeile îl lucrau. Mâinile şi gura munceau în acelaşi timp, ambele lucrau de-ale lumii. Ţaţa Tinca era pe punctul de a pleca la "parlamentări" când în uşă o opri Andrei.
- Buna, ce e aia "cu steaua" sau "urătură"?

Timpul femeii se opri. Lăcrimă şi îşi strânse nepotul la piept. Andrei auzise pe după gard cum copiii din sat, în drum fiind, făceau pregătiri pentru Crăciun şi Anul Nou. Trăgea cu urechea, până când era prins şi fugărit cu bulgări de ceilalţi.
- Uite-l mă, pocăitul!!
- Pe el!
- Pe pocăit, daţi-i!!
- Nu-l lăsaţi.
- Hai!!

Andrei fugea şi încerca să se ferească de bulgării de zăpadă pe care ceilalţi îi aruncau. Cu o precizie clară, câte unul nimerea ţinta. Nu se oprea însă. Ar fi luat o bătaie mai cruntă dacă ar fi încăput pe mâinile copiilor din sat. Ştia asta. A păţit-o când a ajuns în sat şi a încercat să se apropie de un grup de vârsta lui. De frică, unii din ei au luat-o la fugă, cei care au rămas, au dat cu setea vârstei lor în el. L-au lăsat doar după ce o femeie a ţipat la ei, i-a fost milă de sângele care se prelingea din năsucul mic şi cârn al copilului. Atunci a fost prima bătaie, au mai urmat apoi însă şi altele. De fiecare dată minţea acasă şi îşi îngrijea singur rănile. Era pocăit şi pentru el asta era rana care îl durea, de asta copii nu se jucau cu el, de asta îl băteau, de asta nu putea merge la bunici liniştit atunci când dorea. Nu se juca cu restul puştilor de vârsta lui. Avea să stea acasă când va creşte mare, la fel ca fraţii lui, şi o să înveţe cu mama toate tainele pe care ceilalţi copii le descoperă jucându-se în clădirea aceea numită şcoală. El nu va merge acolo, nu va intra şi nu va şti niciodată cum este înăuntru. Fugea şi simţea că îl lasă picioarele, dar nu avea cum să se oprească. Reuşi să intre pe o hudiţă şi să sară gardul în grădină la factor, acolo se ascunse în stogul de paie şi a rămas plângând până când i s-au uscat lacrimile. Acum era în siguranţă în braţele bunicii care îi mângâia creştetul şi părul moale. Ţaţa Tinca uitase de "parlamentul" ei. Îşi înconjurase nepotul cu dragoste şi se ruga la Maica Precista să trăiască, să-l vadă mare şi să fie ca ea, ca tot satul, să fie a lor, să-i lase totul. Să-l ştie om.
- Bunico, ce-i aia "cu steaua" sau "cu urâtul"? Cine e Crăciun, ce-i aia?
- Stai, maică.

Tinculiţa îşi lăsă nepotul pe pat şi se duse spre soba spoită în albastru, deschise portiţa şi jărui focul. Apoi puse încă două lemne groase, tăiate de badea Vasile încă de astă vară. Trase portiţa şi îşi şterse mâinile de pestelca neagră. Se apropie de pat, zâmbi şi luând căpuşorul între palmele ei moi îl sărută pios pe frunte. Se aşeză lângă el şi împreună au părăsit lumea. S-au lăsat duşi pe aripi de colind, purtaţi de urări de Anul Nou şi vorbele calde ale Crăciunului. Lumea lor s-a spart însă de zidul zilei de vineri. Lică l-a strigat la poartă şi nimeni nu a protestat. Badea Vasile lăsă capul în pământ alungându-şi lacrima, iar ţaţa Tinca l-a condus îmbujorată până la poartă. Fulgii de nea l-au dus până acasă. Pentru toţi trei lumea minunată a obiceiurilor de iarnă rămăsese zăvorâtă în rugăciunea de sâmbătă.

În ziua aceea, pe drum mergeau doar săniile trase de boii bine hrăniţi ai gospodarilor din sat. Zăpada moale scârţiia sub lemnul lucios al saniei. Ningea mărunt ca florile de lăcrămioare şi rar fulgii de nea erau purtaţi de pala de vânt rece. Lică ieşise la poartă. Mâinile lui mari ţineau Biblia strâns lângă piept, iar ochii negri îşi căutau drumul. S-a uitat în partea răzeşilor, apoi în stânga spre ungureni. A oftat şi şi-a luat inima în dinţi pornind spre cei din urmă. Avea să meargă acasă la Ţugui, să vadă dacă mai citeşte din cartea lor sfântă. Mergea cu capul în jos, trăgând din când în când căciula neagră de oaie pe urechi. Nu ridica privirea, doar urechile sale auzeau forfota din sat. Femeile se pregăteau de sărbătoare, iar bărbaţii de o iarnă grea. Mirosea a zăpadă proaspătă, a curat şi, pe măsură ce se apropia de Biserică, a tămâie. S-a uitat în sus şi a văzut crucea de pe turla Bisericii. Strălucea printre razele soarelui subţiri şi învăluite de fulgii de nea. A simţit cum mâna dreapta se încordează, iar degetele nu-l mai ascultau, lipindu-se singure unul de altul, legate prin Sfânta Treime. S-a gândit la Andrei. A ridicat mâna şi privirea, a dat să o coboare şi a plecat mai departe spre casa lui Ţugui. S-a aşezat la fereastră ca atunci când era copil şi mergea cu colinda. Andrei nu va şti sentimentul, iar gândul acesta îl făcu să tresară şi să aibă remuşcări. Şi-a aruncat privirea în încăperea mică, sărăcăcioasă, cu focul ce abia pâlpâia în vatră, îngheţat de frigul ce intra pe unde apuca. Îşi aruncă privirea spre masa unde era bărbatul mic de statură, scăldat puternic în soarele de vară şi slab ca Vinerea Mare. Omul era chircit lângă sobă, la o masă mică, cu luleaua în mână, tutunul şi rachiul alăturea, iar în faţă cu Biblia, din care citea sau, mai bine zis, îl citea ea pe el.
- De ăsta îmi eşti tu? Satană!... Pângăreşti Cartea Sfântă. Furios, Lică intră în casă. Nenorocitule. Uite la el...
- Apoi, nu te supăra domn' Lică, se auzi vocea piţigăiată a unei femei subţirică la trup şi trecută de greutăţi, aşa face în fiecare zi. Eu i-am zis să se lase, da' n-ai cu cine...
- Păcătosule, nu meriţi să te ajutăm, să mai ştim de tine, să te mai luăm sub aripa noastră.
- D'apoi, domn' Lică, dacă-i pe aşa, începuse timid bărbatul, să ştii că eu oi mânca şi o bucată de carne de porc, că doar vine Crăciunul.
- Păcătosule! Nu mai ai ce căuta la adunarea noastră, auzi, să mănânci animal spurcat.

Lică întoarse spatele şi ieşi lăsându-l pe Ţugui cu ale lui. Avea mai târziu să aprindă focul cu paginile bibliei de la "domn' Lică", şi la foc să prăjească o bucată de carne de porc. Cu ea căzuse în păcat şi fusese dat afară din Biserică. Ar fi trecut Lică peste fumat şi l-ar fi dezobişnuit, dar de la "mâncarea spurcată" nu era cale de întoarcere. Pierduse primele două suflete.

În cealaltă parte a satului carnea de porc mai făcuse o victimă. Fără ca nimeni să ştie, fără ca nimeni să afle. Ţaţa Tinca stătea la masă cu badea Vasile. Mămăliga era caldă, aburii se înălţau ca rugăciunile spre cer, iar în străchinile smălţuite, pomana porcului era rumenă şi răcorită de varza murată, rozalie ca poama văratecă. Bătrânii îşi făcuseră o cruce îşi înfipseră degetele în bucatele de frupt. Mecanic, Andrei le urma gesturile, bucuros că acum ştie pe dinafară "Steaua sus răsare".

- Pocăitul!!
- Pe el!!
- Nu-l lăsaţi să scape.
- Cu bulgări, faceţi bulgări, să dăm cu bulgări. Scapă...
- Fuge....

Troienele de zăpadă se deschideau în faţa lui Andrei. Nu privea în spate, ar fi vrut să se oprească, să le spună "Steaua sus răsare", să le zică ce gust bun are carnea de porc, să le povestească despre colinde şi Naşterea Domnului... Nu-şi mai simţea picioarele. Nu ştia dacă îi este frig sau dacă îl dor de la alergat... Ar fi vrut să ţipe, să le spună că, că el, să le spună că el,...CĂ EL ESTE CA EI... Îşi pierduse o mănuşă, nu era vreme pentru a o lua, îi va face bunica alta, continua să fugă, ca o vulpe rănită, alergată de ogari... Ar fi vrut să stea de vorbă cu ei, să-l asculte... Nu avea însă timp, trebuia să fugă... Viaţa lui în sat era o fugă.

Din ziua aceea nu a mai avut voie să iasă din afară. Auzea veselia peste sat, dar în casa lor era linişte. Cu lacrimi în ochi şi în genunchi ţaţa Tinca se ruga de băiatul ei să-l lase pe Andrei până la ea. Lică era însă de neclintit în decizia sa.
- Nimeni nu iese din casă. Ce să facă? Să-l smintiţi voi cu ale voastre?
- Nu, mamă, cum să crezi asta, mamă? Lasă-i pe toţi dacă vrei, haideţi şi voi. Lică, e mic, lasă-l mamă că suntem bătrâni şi singuri, mâine poimâine închidem ochii, din toţi măcar unu' de-a veni.
- Nu!

Răspunsul dur şi împietrit îi zdrobi inima lui Andrei. Fugi în magazia cu lemne şi plânse înfundat. Nu avea să vadă cum e să mergi cu "Steaua", nu va şti cum sunt colindele pe la fereastră şi nici cum se joacă ursul sau capra.

Vântul aspru şi rece şuiera împrejurul magaziei. Un fior îl trecu pe Andrei şi un gând. Va fugi la bunica, îi va spune că el vrea să fie cu ei, ca ei şi va sta acolo ferit de toate relele lumii, încălzit de dragoste şi ocrotit cu iubire. Pleoapele îi erau grele, era zi şi nu înţelegea de ce ochii nu-l ascultă. Simţi frigul cum îi sărută obrajii şi îl mângâie uşor pe creştet. Aşteptă. Va fugi când ai lui vor dormi la prânz.

Deschise uşa magaziei. Zăpada spulberată îl lovi în faţă şi îi făcu sângele să năpădească în obraji. Respira. Se simţi în siguranţă după ce a ieşit din curte, acum nu mai era nici un pericol. Putea merge la bunica să-i simtă îmbrăţişarea şi să asculte vocea plină de poveste a bunicului. Urcase la jumătatea dealului care ducea spre cimitir însă se opri, trebuia să facă la stânga spre casa plină de farmec.
- Uite-l, mă, a ieşit ursul din bârlog!!
- Haida noi să-l dăm la loc.

Nu a mai auzit râsul celorlalţi, porni la fugă. Se va duce pe drumul mare spre casa bunicilor. Fugea cu ochii întredeschişi şi visa cu ochii deschişi la focul din vatră. Nu vedea decât chipul bunicilor şi seara promisă de Crăciun. Mai avea atât de puţin şi era atât de aproape. Dar nu a apucat, a făcut la stânga pe podul lui badea Vasile Ducu, peste pârău în jumătatea cealaltă de sat a răzeşilor. Va fugi până la capătul satului şi de acolo se va întoarce pe răzăşie spre casa de Crăciun. Fulgii de nea, vântul, copii, nu mai conteneau să apară. Va ajunge acasă. Ieşise din sat, fugea, iar fuga lui îl apropia de Crăciun. Alunecă, dar nu a avut timp să stea să îşi plângă vânătaia pe care o simţea cum creşte cu fiecare pas.
- Stai Andrei. Andrei!!! STAI!!!!
- Andrei!!
- Stai, nu te îndepărta!!!
- Gata, nu mai facem nimic!!!
- Andrei, stai, stai. STAI!!!

Auzea glasurile copiilor, nu înţelegea nimic. Îi era frică să se oprească. Alunecă încă odată, şi încă odată şi îi era tot mai greu să se ridice.
- Andrei!!! Nu te îndepărta!!
- Nu-ţi facem nimic, vino înapoi!!
- Stai!!! ANDREI!!!

- Măi omule, am crezut că nu mai vii cu apa aia.
- Era lunecuş la fântână. Împeliţaţii iştea di draci de copchii or fi vărsat aiurea găleata cu apă şi nu te poci mişca.
- Ei, se joacă şi ei.
- Până şi-o rupe unu' gâtu'.
- Hai, lasă, dă apa aia. Ei, stai că trec să mestec în mămăligă. Dă o cârpă de colo şi pune găleata pe masă. Badea Vasile lăsă găleata cu apă pe măsuţa de după uşă, la răsărit. Îi întinde ţaţei Tinca o cârpă, apoi ieşi în prag afară. Se uită în zare, peste deal, ninge liniştit. Mai e până la primăvară, dar animalele au ce mânca. Iarna abia a început şi ei, eh, ei tot cu bătrâneţile. Poate mâine se va duce el la Lică, nu ar strica să vorbească cu feciorul lui. 'Poi şi bătrâneţile astea au o limită, iar ei mai au atâta de multă iubire de oferit.
- Hai, măi omule, intră în casă, ce ai rămas aşa? Barem trage uşa aia că îmi sufla vântul în foc.

Bătrânul intră, vântul suflă cu putere, fulgii s-au îndesit, frigul îşi făcu loc înaintea lui în casă. Apucă clanţa, dar o scăpă repede. Îl durea mâna. Uşa se trânti de perete şi viscolul întră cu putere şi nepoftit în casă, suflând în foc. Ţaţa Tinca fugi să prindă uşa purtată de colo colo de vânt. Scârţâia uşor. O apucă şi o împotrivi cu putere vântului. Trase de ea.

Nu-i ieşeau la numărătoare copii. Lipsea unu'. Trase o haină pe el, luă căciula din cui şi ieşi afară. Zăpadă era ca o coală albă de hârtie, nici urmă de paşi. Dădu ocol casei şi se îndreptă spre uşa magaziei ce se lăsa purtată de vânt. Clopotul Bisericii anunţa sărbătoarea. Dangătul lui îi urni mâna din loc şi o lăsă dusă în înaltul cerului, apoi spre pământul roditor. Lică învăţa din nou, singur, să facă şi să cinstească crucea.

Din colţ de la răsărit icoana Precistii cu Pruncul în iesle începu să se clatine. Îi privea zâmbind pe cei doi bătrâni. Bătrâna Tinca întinse disperată mâinile să o prindă. Era prea târziu. Sfinţii s-au dus în apa rece, care i-a cuprins în braţele sale, la început timid, apoi i-a tras în jos cu putere. Nimeni nu se opunea. S-au dus la fund zâmbind, lăsând în urma lor un creştin unit cu ai lui printr-un mormânt.

Andrei întinse mâine ca în icoana cu Hristos pe cruce, care atârna în casa mare a bunicilor la răsărit. Se apucă de marginea crucilor de gheaţă a celor tâlhari. L-a ţinut cel din dreapta, dar ce folos dacă cel din stânga i-a dat drumul. Nu a deschis gura, nu a zis nimic. A zâmbit, a închis ochii şi a rămas să viseze seara de Crăciun.