Despre dinozauri şi ciocolată

Declaraţie de dragoste către teoremă.

Proful meu de mate nu are grijă de sufletul nostru când ne dă tema. Nu are grijă nici când dă teste. E o diferenţă clară de statut, care ne încurajează să nu ne întrebăm nimic despre omul din spate. Singura dată în care am simţit că are grijă de mine cu adevărat a fost săptămâna trecută. Am spus ceva greşit, fiindcă e natural să se întâmple şi aşa. Am spus ceva greşit, dar în care credeam cu adevărat, pentru care eram pregătit să mă cert.

Cred că proful trăieşte pentru momentele astea. La o secundă după, nu a mai existat diferenţa de statut, pentru că nici noi n-am mai existat. S-a întâmplat un lucru incredibil. Ştiu că s-a apropiat de textul teoremei, iar corpul lui a început să se deşire haotic. Reproducea, stângaci, perfecţiunea unei funcţii. Inspira şi expira în acelaşi timp. Nu mai părea preocupat de tonalitate, de faptul că până atunci părea să fie un fel de titan de neclintit. Ne întreba din când în când, formal, dacă vedem, apoi se retrăgea în gesturile mari. Simţeam că se bucură, că explică aşa, ca pentru sine, că e profund îndrăgostit, dar nu de rigoare, de reguli, de semne. Ci îndrăgostit de concept, de rezultat, de proces. Ştiam că simte în fiecare lucru din natură, prin natura lui, fiecare lege, fiecare abstracţiune a analizei matematice. Sigur, toată imaginea asta a încetat după vreo două minute. Două minute în care nu m-a deranjat să nu exist, în care până şi eu am simţit că totul s-a dezintegrat în jur şi că eram privilegiat să văd asta. Evident că am încercat să îl imităm în pauză, dar doar pentru că era neobişnuit. Cumva, toţi ştiau că e neobişnuit, că trebuie să însemne ceva pentru omul de dincolo.

Mă uit la tavan şi mă gândesc la chestii. Mă gândesc la chestii pentru că ele nu se gândesc niciodată la mine. E duminică şi tavanul e gri. E linişte şi becul pâlpâie. Mă simt de parcă visez că trăiesc. Simt că respir cum îmi e dictat să o fac, simt o durere în piept. Am început tema la mate de două ori, de trei ori, pentru că îmi plac începuturile. De fiecare dată am terminat gândindu-mă la ea.

Am pătură cu ursuleţi şi e cald. Moţăi, dar îmi pun alarme din cinci în cinci minute, doar pentru că mi se pare că între două alarme trece o eternitate. Sau că trec cel puţin zece minute. Fiindcă asta e dublu, sau fiindcă simt că pot să-i impun asta timpului meu.

Deschid un carneţel vechi şi găsesc o frântură din altceva. Un început din ceva - v-am zis că îmi plac începuturile.

"Fiecare cuvânt de-al ei mă sărută
Înainte ca privirea ei să mă lovească
Înainte ca lumina..."

Ştiu că am renunţat la versul cu lumina atunci. Şi încă nu înţeleg ce sens ar putea să aibă fragmentul ăsta aici... Adică, nici măcar chestia cu Titanul revoltat nu are loc aici, nu? Asta:

Titanul revoltat are timpul lui, pe care îl petrece în eternităţi de întuneric. Doar pentru că refuză lumina, sau pentru că refuză să se supună. Titanul revoltat ar putea oricând să-şi dărâme interiorul, să renască.

Ştiu că am notat asta în caietul de română, fiindcă mi s-a părut o idee. Şi acum o găsesc aici, ceea ce e cât se poate de tare.

Titanul revoltat nu poate să se concentreze decât pe o singură problemă de proporţii astrale la un anumit timp (al lui). Adică, ori ţine cerul pe umăr, ori soarbe apele etc.

Dacă proful meu de mate e şi el titan, după tot ce s-a întâmplat la oră? M-aş putea obişnui cu gândul.

Cred că semănăm. Sper că semănăm. Fiindcă şi eu mă îndrăgostesc foarte uşor de idei, de concepte. Niciodată de rime, de măsuri. Fiindcă nici pentru mine nu mai există nimic altceva pe lume atunci când scriu. Şi câteodată tavanul dispare. Adică e ba gri, ba alb, ba deloc. Câteodată şi cerul dispare, sau cade. Şi simt, prin natura lucrurilor din jur, că fiecare lucru funcţionează şi după legile funcţiei perfecte, dar şi după ale mele.

Recapitulăm. Dacă îmi pun alarma să sune între eternităţile alea de - câteodată 5, câteodată 10 - minute, dacă renunţ la ideea aia cu lumina, aia care oricum pare mai ok acum decât înainte, dacă îmi fac rău gândindu-mă la chestii când ştiu că ar trebui nu doar să încep o temă la mate de trei ori, ci să o termin şi să scap, dacă... asta mă face şi pe mine un Titan revoltat?

Nu.

Proful de mate joacă tenis.

Am ajuns să mă gândesc la "de ce nu am renunţat la primele două versuri până acum". Adică alea "Fiecare cuvânt de-al ei..." (etc). Poate că e altă parte din mine pe care nu am băgat-o în seamă până acum. Să vorbeşti nu te ajută de fiecare dată. Nici să ştii să vorbeşti. Ce ar fi să mănânci pachetul de biscuiţi de la maică-ta în loc să devorezi clişeele alea de doi bani din cărţile tale. Eşti un geniu, bravo. Fiecare pachet de biscuiţi e alternativa ambalată la câtă bătaie ar fi trebuit să mănânci în timpul ăsta. Eşti un revoltat. Sunt un revoltat. Nu ştiu să tac niciodată. Nici măcar atunci când trebuie. Nu spun niciodată ce, cui, când trebuie.

Nu ştii.

Tot ce îmi umblă prin cap iese cum aş vrea doar în scris. În rest, ar trebui să mă gândesc la ce spun, dar mă gândesc la ce să scriu despre ce am spus (când şi dacă voi spune, evident), pentru că e mai uşor (?).

Mă gândesc la fata asta când dispare tavanul. Mă gândesc la ea când dispare cerul. Sau doar visez asta între alarmele alea de 5 minute. Poate că de asta trece o eternitate. Mă gândesc la cât e de frumoasă. Şi că ar trebui să îi spună toată lumea asta. Mă gândesc că nu e nevoie să îi spună toată lumea asta. Şi mă gândesc la dinozauri şi la ciocolată. Proful de mate joacă tenis. Şi tot nu pot să mi-o scot din cap. Cine e? Cine vreau să fie? De ce mă sărută cuvintele ei şi de ce privirea ei mă loveşte?

un sărut e ca un dinozaur de ciocolată.
e ca şi când nişte pitici şi-ar construi un orăşel la tine în piept.
e ca şi când urmează să plouă şi cineva îţi trage inima de funie, ca să te anunţe.
e ca atunci când te uiţi la tavan şi te gândeşti la chestii. dar şi să o ţii de mână e la fel, pentru că oricum tu te gândeşti la multe chestii.
e ca atunci când proful de mate se deşiră haotic din dragostea lui pentru teoremă.
e ca atunci când ţi-au îngheţat palmele, dar tu plângi şi ai obrajii calzi.
e ca un playlist de trei secunde pe repeat.
e ca atunci când inspiri şi expiri în acelaşi timp.
e un dezastru.
e un sens.
aici.
acum.