Cosmopolitan Softboi

Ajuns la capătul puterilor, ieri am plâns într-o singură repriză de plângere de durată medie (vreo 7 minute) 500 ml de lacrimi. Plângeam cu lacrimi dense, cărnoase și foarte pline, cu forme splendide sferice perfecte, lacrimi care-și croiau drum pe obraji, pe care îi sărau, iar la schimb obrajii le încălzeau ușor până când făceau "tsss" (așa oftează lacrimile când sunt credule și manipulate de obraji). Când m-am prins că o să fie o repriză de plângere productivă (încă de pe la început) am înșfăcat repejor o oală din cele mai mari din bucătărie și mi-am vârât capul deasupra ei (ca la aerosoli) și am început să-mi strâng acolo plânsul. Cu ochii robinet, cu obrajii sărați, mă oglindeam în fundul oalei și mi se părea că arăt hidos și închideam ochii pentru puțin, însă atunci când închideam ochii pentru puțin făceam hodoronc tronc un baraj și nu făceam decât să-mi scurg lacrimile înăuntrul meu, să inund locurile în care ai stat tu. Aveam o frică irațională să nu cumva să fac apă la inimă de la încăpățânarea de a nu plânge, sau poate la plămâni, pentru că una dintre activitățile mele preferate cu tine fusese să respir și cred că eram destul de bun la asta, chiar dacă nu prea puteam pe nas.

După ce m-am potolit (și pentru că apa nu mai trebuia sărată suplimentar) am pus acolo un ou și am pus la fiert oul, pentru că realmente mă consumase repriza de plângere de durată medie de 7 minute. Nu știu zău ce m-aș fi făcut la o repriză ceva mai lungă, probabil aș fi pus două ouă la fiert, dar cert e că acum era rostul de unul singur. Cât oul se fierbea în lacrimi eu mucii îmi trăgeam și încercam să îmi explic de ce, de ce toate astea, de ce, dar era în zadar, așa că cel mai la îndemână lucru a fost să iau o farfurie adâncă și să-mi fac repejor în ea și niște așteptări până e gata oul. Așa am început să modelez câte o așteptare, smulgând din mine grăunțele unui munte de sare de lacrimi și am așteptat să se facă și tot nu se făcea. Când vedeam asemenea paradox eu nu mă supăram, ci în sinea mea eram mândru că așteptările făcute se lăsau așteptate, că practic era un ciclu profetic în care nu m-aș fi împlinit cu puțin niciodată, și totuși asta nu te explică pe tine, dar în fine. Voiam oul moale, l-am scos. L-am tăiat la mijloc. Moale. Perfect. Oul era soft, așa ca mine. M-am tăiat și pe mine la mijloc. Moale. Perfect. Puteam literalmente să fiu chiar eu oul pe care cineva și-l dorește. Atât de soft. Self-made. Bio. Autentic.

Așteptările dospeau, când foarte mari, mari de tot, când inexistente. Viața mea, suma de așteptări de la mine plus toată lumea. Așteptări după autobuz, din an în an de ziua mea așteptarea să fiu notabil mai mare, mereu gândul către anul care urmează, nu către prezent, în fine, deadlineuri, fete, așteptări să termine toată lumea de zis ce are de zis, așteptări de vis, primele zile de școală, așteptatul la cozi, sălile de așteptare, dentistul, să fac și eu ceva grozav în viață, așteptările la fereastră să treacă stele, așteptările tuturor versus așteptările mele, să treacă sor-mea clasa când îi dau temele, așteptările să am o familie, să fac un copil, să clădesc o casă, cât de mult m-am rugat și pentru tine, în fiecare seară și înainte de fiecare masă, să fiu un om bun, platonic, lipsa așteptărilor, nu-mi mai doresc nimic după ce vreau totul și nu mi se întâmplă, aștepți să mori, dar dacă nu te preocupi uiți și nu mai mori, nu simți clipele decât retrospectiv, când poți să le rezumi vag și prost, când poți să le ermetizezi în amintiri, crezi că a fost așa și nu a fost, sau a fost, dar ai fi vrut să fie altfel, ai așteptat la fel să fie altfel. Și oricum, dacă scoți oul moale la timp și îl lași peste timp afară se întărește din ce în ce mai tare. Mănâncă-l acum. Haide. Mănâncă-l acum.

Nom. Nom. Nom. Ce gust bun dau lacrimile mele soft oului soft. Bucătărie internă desăvârșită. M-ai întrebat de ce plâng, mi-am adus aminte că a fost o vreme în care eram un om bun și vremea aia e și acum, doar că acum sunt ceva mai obosit. Așa că sunt de căcat. Nu am răbdare, frământ de la așteptare la așteptare, din ce în ce mai mică, din ce în ce mai mare. Nu am răbdare cu mine trebuie să fac totul.

Scot foehnul din dulap și îl setez pe 100 căldură putere 3 (cea mai mare) și mi-l îndrept către față, apăs butonul cu speranța că o să-mi pună alt chip, că o să mi-l ia pe ăsta de acum, că o să zâmbesc cândva pe fundul celei mai mari oale din casă (sau pe orice fund mă dorește și mă cheamă către el) și n-o să mai am lacrimi să-mi fac micul dejun. Foehnul setat pe 100 căldură putere 3 (cea mai mare) îmi usucă zona mlăștinoasă a ochilor și lasă niște șanțuri uscate crustate pe obraji. Fac pași pe ele cu omuleți făcuți din degețele mângâioase (ale mele) ca-ntr-un spaghetti western și-mi închipui că m-ai mângâia chiar tu. Și dintr-odată 100 căldură nu e cea mai mare, cu tine se poate mai mult întotdeauna s-a putut, dar vezi tu, asta e o așteptare pe care nu o mai pot aștepta. Nu e cinstit.

Citesc abeceul pentru vise al lui Dimov și mi se pare tot mai mult că nu există coincidențe, pe măsură ce mi se tot întâmplă tot mai multe coincidențe. Nu mai pot scrie, mă pregătesc să mă mut cu orașul, departe de orașul în care n-am trăit oricum nimic niciodată, eu singurele lucruri le-am trăit la mine-n inimă și câteodată chiria era de nesuportat și aș fi preferat să dau oricât de mult pe un loc de trăit în afara inimii mele. Mi-aș fi dorit doar să nu fiu așa și să nu mai cred că tot ce mă-ncălzește e iubire. Noi oamenii zicem iubire multor lucruri care n-au nici în clin nici în mânecă, dar absolut deloc, cu iubirea. Așa că e mult mai simplu de codat ce facem în forme și formele-n noțiuni, când realitatea e că nu trebuie să facem absolut nimic. Nimic mai adevărat decât o schemă de nevoi și de așteptări convergente.

Inventasem gesturi mici cu care să pot sta departe și totuși aproape, aveam un codex al meu în care iubeam și totul a fost ruină abia când totul a fost despre tine. Te-am scris în flori. În versuri mediocre te-am mai scris, uneori. Pentru că a trebuit să te cunosc și să nu te cunosc niciodată. Am halucinații ciudate, de câte ori uit de tine văd un banner mare cu numele tău și lumea mi se pare o farsă ieftină din care scăparea e cea mai chinuitoare așteptare. Și toate lucrurile vor să-mi amintească în cel mai cretin sens posibil că ai existat, ca subliminalele din supermarket sau visele nesolicitate cu un fragment al vieții mele trăit în oranj, mic, de pus la inima cuiva drept bandaj. Și rămâi coverul unui album întreg de ballads and love songs pe care le scriu de mână și le rup de ciudă și nu le citesc niciodată nimănui, nici măcar mie, pentru că le știu deja pe dinafară, pentru că mi le-am dictat încă din ziua în care prelungisem chiria de bunăvoie, alegând să locuiesc toată viața în inima mea mare și proastă, cu patru camere decomandate, dar paradoxal inundate de aceeași tu.

Am visat aseară Iluzia Capitalismului, se făcea că eram amândoi într-o cameră luminoasă, dar fără ferestre, cu două microfoane, câte un stativ pentru fiecare și Bogdan îmi interpreta versurile lui și eu îl ascultam, după care venea rândul meu să le interpretez pe-ale mele, iar el n-avea decât să le asculte. La un moment dat am cântat în cor o bucată care era identică (aveam și coregrafie identică pe ea, super himbo) ne-am speriat și ne-am oprit, iar în liniștea aia awkward a intrat pese noi Gojira fluturând niște viniluri uriașe și Dr. Oetker fluturând un bisturiu. Gojira a trântit pe jos vinilurile uriașe, care au sclipit ca niște girofaruri mute și ne-au tras în mijlocul lor. Am devenit pickup-uri umane și părea că avem tot timpul aceeași discuție infinită, tăiată din când în când de bisturiul lui Dr. Oetker la scratch and cut. Doi băieți de lapte încă în stadiul de budincă, Gojira ne lăsase nouă podcastul, era prima oară în viața mea când îl întâlneam pe omul ăsta și nici măcar nu ne întâlnisem. Mi-a întins mâna și mi-a zis "salut, eu sunt Iluzia Capitalismului". Știam cine e. I-am răspuns "Strică Mascara, încântat." Știa cine sunt. Copiii de astăzi și numele lor ciudate! Și atunci am înțeles cum s-a întâmplat să ni se suprapună ce am scris. Locuiam amândoi în inimile noastre și plăteam mult mai scump decât oriunde și scriam de acolo, de unde era din când în când câte o liniște tulbure presărată cu niște vizite neanunțate. Ei numesc asta softboi-ală și n-am crezut până atunci decât că mă alint. Vinilurile ne-au înghițit și am ajuns amândoi, pe niște tobogane unse cu ceară, tocmai la standul Humanitas de la Bookfest. Ne-am rostogolit, ni s-a făcut rău și am vomitat din greșeală la picioarele lui Mircea Cărtărescu. Nu visasem nimic din toate astea, acum îmi era clar. Totul era atât de real. M-a întrebat "de unde pot să iau volumul tău?" Am ridicat un deget în aer și i-am zis "Simți? Ia-te după Connect-R și o să îți sară în față." Așa a fost. Mi l-a înmânat bucuros să-l semnez. I-am zis "O clipă!", clipă în care am rupt pagina despre fostă-mea și am înghițit-o pe nerăsuflate ca să pot să o mut de la mine din inimă în stomac, apoi cu o rușine viscerală mi s-a luat de cartea aia și i-am zis "Hai mai bine să ne luăm și ceva bun, a scos Connect-R Din livada cu nuci!". Bogdan a zis "ochei, dar stai... Connect-R e cumva Cehov?" Aflase. Un băiat absolut perspicace. Într-adevăr, Connect-R era Cehov. "Tu ce budincă ești?" am întrebat Iluzia. "Vanilla." mi-a răspuns. Așa eram și eu. Connect-R cânta pe scena Arca, avea niște pantaloni strâmți de satin cu ciucurei, eu m-am apropiat de Bogdan și i-am șoptit "psst, hei, orice ai face te rog să nu te uiți la p*la lui Connect-R!" Nu știu dacă era încântat mai mult de ceea ce cânta (era vorba despre Lasă-mă să te...) sau de volumul lui de debut, dar cu siguranță era ceva neomenesc în pantalonii lui (și realmente hipnotic).

Mă zgâria pe gât poemul despre fostă-mea pe care îl înghițisem, așa că m-am îndreptat foarte convenabil doi pași lângă standul meu, unde o femeie dădea apă moca la două pehașuri diferite și i-am cerut și eu un pahar să astâmpăr reacția viscerală la bulgărul de celuloză. Copii, literatura nu se consumă așa! Fiți responsabili! Femeia era mai timidă nu prea știa să-și vândă apa, dar ZBUȘ! Dintr-odată apare în laterala mea și mă flanchează o bătrână expertă în pehașul apei, care a scris în mod autodidact Manualul Apei, o incursiune în apă, și era trimisă de cel de sus să mă informeze că doamna de la care tocmai mă adap este o m*istă și nu știe ea cu apa, pentru că adevărul la ea în carte se găsește. Femeia de la stand, cu foarte mult bun simț și prestanță, nu a reacționat nicicum belicos, ci a încasat. În toată vremea asta Connect-R ne spunea să fim dragoste și să împărțim dragoste între piese, iar undeva mai în colț, Iluzia Capitalismului se săruta pasional cu coperta cărții mele, Cartea cu moace, timp în care iubita lui stătea supărată cu spatele la el și-i mai arunca din când în când ocheade mustrătoare. Aviz copiilor de acasă, când vi se zice să iubiți literatura, doar asta este forma corectă de a o face, în public, în văzul tuturor.

Connect-R terminase repertoriul și povestea despre cum s-a lăsat de cocaină și s-a apucat de femei, arătându-ne tuturor poze cu nucile sale (din livadă). Doamne care-l adorau își făceau cruci și scuipau în sân, ce bine că a găsit în cele din urmă calea, eu încă o mai caut pe a mea, nu sunt nici la jumate și tot ce văd acum e o bătrână pe care mă mistuie să o spurc să mă lase în pace cu apa ei corectă. Tipul de la mine de la stand vine și îi spune candid "Marș, fă, f*¥tu-ți Dumnezeii mă-tii, de la asta cu pehașurile că-i faci pagubă la vânzare și nici n-ai plătit, f*¥tute-n gură să te astup!" Bagaboanta parșivă nu pleacă, se pitește după un stand și începe să racoleze tineri să-i ducă Manualul Apei mai aproape de fântâna tinereții a doamnei timorate care nu știe să reacționeze belicos, debordând de bun simț. Dar tipul de la mine de la stand, mărunțel și peltic, foarte simpatic de altfel, îi redirecționează pe toți în stilul propriu. Baba mai face o încercare, moment în care mărunțelul peltic scoate un șiș și îi strigă printre dinți "te tai, te tai să moară fa... stai acolo! Stai! Ptiu de unde ai venit!" Baba nu are reacție, are totuși o vârstă & beaucoup d'experiență de viață, așa că face limbo plutind printre loviturile aeriene de șiș, cu o dexteritate și flexibilitate absolut incredibile & de invidiat. Tipul de la standul meu îmi aruncă atunci și mie un șiș și-mi zice, peltic "ia, să moară baba, să vadă că nu ne face, avem mai multe, dă-i!", dar eu sunt pacifist convins și, doamne iartă-mă, așa m-a învățat și Connect-R, să fiu dragoste, să împart dragoste, așa că zic NU, dar în realitate n-am încotro, pentru că bros before old crazy women writing books about the real water.

Sătul probabil să-mi tot sărute cartea pasional dar fără urmă rewarding de interactivitate, Iluzia Capitalismului a deschis-o random la poemul despre bunică-mea și a băgat și două degete în carte, să țină semn acolo. Aveam nevoie de ajutor cu asasinatul virtual al bătrânei, sau cel puțin al convingerii ei că apa aia e singura corectă de pe lume, dar n-am vrut să-l întrerup. Rar am văzut pe cineva să literalmente iubească literatura atât de intens ca Bogdan, mai ales că nu se sinchisea de prezența iubitei lui lângă, care fumega, profund geloasă pe Cartea cu moace.

Când bateria telefonului pe care Mircea Cărtărescu (care abia ce își ștersese voma noastră de copii căzuți din vis fix la picioarele lui de pe pantofi) se juca Snake 3, plictisit pe scaun la conferința italiană, s-a descărcat complet, luminile de la întreg Bookfestul s-au stins, toți scriitorii s-au dezactivat în așteptarea unui update (chiar și eu, pentru că debutasem acolo, chiar și Connect-R, care era de fapt Cehov). Totul s-a scurtcircuitat, a rămas în picioare doar Bogdan Iluzia Capitalismului, ținându-mi încă (foarte romantic) cartea în palme, Cartea cu moace, iar cartea mea gemea de-a dreptul în mâinile lui de cititor versat și de poet controversat încă nedebutat dar minunat și puteam să simt pe fața lui plăcerea (viscerală) a lecturii.

Așteptările dospeau, când foarte mari, mari de tot, când inexistente. Viața mea, suma de așteptări de la mine plus toată lumea. Așteptări după autobuz, din an în an de ziua mea așteptarea să fiu notabil mai mare, mereu gândul către anul care urmează, nu către prezent, în fine, deadlineuri, fete, așteptări să termine toată lumea de zis ce are de zis, așteptări de vis, primele zile de școală, așteptatul la cozi, sălile de așteptare, dentistul, să fac și eu ceva grozav în viață, așteptările la fereastră să treacă stele, așteptările tuturor versus așteptările mele, să treacă sor-mea clasa când îi dau temele, așteptările să am o familie, să fac un copil, să clădesc o casă, cât de mult m-am rugat și pentru tine, în fiecare seară și înainte de fiecare masă, să fiu un om bun, platonic, lipsa așteptărilor, nu-mi mai doresc nimic după ce vreau totul și nu mi se întâmplă, aștepți să mori, dar dacă nu te preocupi uiți și nu mai mori, nu simți clipele decât retrospectiv, când poți să le rezumi vag și prost, când poți să le ermetizezi în amintiri, crezi că a fost așa și nu a fost, sau a fost, dar ai fi vrut să fie altfel, ai așteptat la fel să fie altfel. Și oricum, dacă scoți oul moale la timp și îl lași peste timp afară se întărește din ce în ce mai tare. Mănâncă-l acum. Haide. Mănâncă-l acum.