Alaskăi,

soarta lumii nu a fost nicicând
în mâinile oamenilor nu
în mâinile mele întotdeauna
în mâinile mele câteodată
în mâinile mele niciodată
și toate
și niciuna
poate
ai fost numai tu

nu oamenii au legile
cu care fac lege-ntre oameni
tot ce e mai presus
tot ce trece-n iubire deja
pe nesimțite
nu poate niciun juriu să constate
cum de fapt nimeni arbitrar nu poate
să spună ce simt simți simțim
să spună ce respirăm / sufocăm
cât ne batem din inimă
secundele ceasului
până la celălalt
nu poate nimeni spune cum merge
cât stăm tăcuți între noi
cu fața la celălalt
privind în ochi
spre sine

și pentru asta oamenii nu pot
și pentru asta oamenii nu ar trebui
pentru că oamenii au cuvânt
cum au și rânduiala lor cu care zâmbind
distrug tot

de aceea propun să fim judecați
când va fi să simțim spre iubire deja
nu de un consiliu uman
ci de unul format din elefănței grăsuni
în tútú
la fel cum eúeú
și tútú
câteodată și eu
totdeauna doar tu
elefănței grăsuni în tútú ziceam
care să vâslească
într-o canoe împărătească
pe un râu de ciocolată albă-curcubeu
cu zmeură și migdală
și-n spatele bărcii poate
într-o cadă de bezele ucigașe
să fim judecați tu și eu

consiliul de elefănței grăsuni în tútú
care acum au și trompete oficiale
cu care cântă un cântec nemaiauzit
ca de nuntă dar totuși
pentru ziua judecății noastre
că am încălcat legile de oameni
trecând prea mult spre iubire
ei bine da consiliul
consiliul ăsta de elefănței grăsuni
în tútú
cu trompetele lor oficiale
din care sună acum amar
cântecul ambiguu-clar de atunci chiar
de la
nunțile rostirii noastre
e singurul consiliu pe care îl recunosc
singurul în fața căruia mă predau
fără gând
pentru că așa și doar așa
mă pot preda și nu lumesc
ci într-un fel pur
îngeresc
în fața iubirii ce-mi ești
în fața iubirii ce-ți sunt

elefănțeii grăsuni în tútú vor fi
singurul consiliu al iubirii
pe care o să îl las vreodată
să ne privească de sus
în timp ce unii din ei cântă la trompete
iar restul mai joși ierarhic
vâslesc în râul de ciocolată albă-curcubeu
cu zmeură și migdală
și da ne pot privi de sus pentru că
așa un râu
curge deasupra mea de când te știu
și chiar de-ai fi regiune înghețată
de două cupe de vanilie bourbon
și câteodată ciocolată
mă satur niciodată
și elefănțeii în tútú se vor opri din vâslit
dar râul amintit tot va curge peste noi
așa ca un duș
antigravitațional
poate mitico-legendar
amintit poate și de versuri și flori
uneori
și nu ne vor privi de sus în chip de oameni
ci doar așa cum intimitățile însele
se știu și se privesc
și vor vedea de sus întâi
.                                     .
două puncte în depărtare
aflate mereu la distanțe egale
eu de tine cum și tu de mine
apoi consiliul va vedea pe dată
un val de apropiere exersată
.                                     .
.                              .
  .                    .
       .         .
          .  .
până când
          ..
așa cum ar dicta legile lumești
că apropierea ar fi
când depărtare nu

dar de aia suntem noi judecați
de un consiliu de elefănței-tútú
ca apropierea cea mai mare
vreodată
a mea de mine
să fii tu
și asta să se și vadă
de sus din canoea împărătească
din care toți s-au oprit să vâslească
cu singurul fel de a privi de sus
într-o accepțiune
elefănțească
(așadar non-omenească):
.       .
.    .
.  .
..
.
și între fiecare depărtare
unul de altul sau de noi înșine
dar oricum între fiecare
să fie poate mări și oceane
poate fuse (și se duse) orare
slalom de oameni dansând
printre ceilalți sau prin
triangulări de situații
în vals shakespearian
sau în ceaikovski-uri
cum mai bine ar fi spus
ceaikovski-iubiri
să aibă și elefănțeii în tútú
de unde coborî
și pe ce dansa
pe pontoane plutitoare
și mie tot acest balet
să mi-l acorzi chiar tú
și să închizi într-un sărut
pe buzele noastre-așteptate
un râu de ciocolată albă curcubeu
cu zmeură și migdală
și cu acum o horă de elefănței tútú
cu goarne de gală
cântând la nunțile rostirii noastre
ca-n tine să mă închizi tot tu
și-n mine să te-nchid doar eu