De sămânţă

Tanti Nastasia ne-a adus farfurioare cu dulceaţă de căpşuni. Kolb Dominic s-a întins pe pat. Eu stau pe un scaun, lângă fereastra largă şi privesc în curte. Tanti Marieta îi dă în cărţi unchiului Dorian, de curând rămas văduv. Tanti Nastasia şi Leana, o vecină de-a ei, asistă.

- Dama de verde! Uite, iar îţi cade, în casă, la drum de seară, cu dar de bani, la aşternut. În casă! - zice tanti Marieta.

- Nu ştiu. Cine să fie dama asta a ta de verde! se miră unchiul Dorian, căutând prin fişiere de memorie.

It’s Only A Paper Moon - cântă Nat King Cole, la radio. Urmează un comunicat al armatei române despre un general de o puritate morală deosebită, care a luptat pentru organizarea activităţii în domeniul militar, până cu o zi în urmă, când a avut nefericirea să moară.

- Ei, i-am făcut mâncare! Piparcă friptă! zice, în curte, Leana cu accentul ei bănăţean.

- Mereu îi face piparcă friptă, mă informează Kolb. Iulia înţelegea în loc de piparcă, libarcă.

- Şi ce e aia piparcă? întreb.

- Ardei. Iar piparca friptă e ardei prăjit.

- Uite, de ziua ta, îmi cumpărai şi eu o pereche de pantofi! Şi a scos din sacoşă o pereche de pantofi. Frumoşi, de lac! îşi pârăşte Leana bărbatul.

- Bată-l Dumnezeu să-l bată! se închină tanti Marieta.

- Şi, aş mai vrea şi eu, dar pe el l-au găsit bisericile! Când îl cauţi, e la biserică. Bărbat e ăsta?

- Bată-l Dumnezeu să-l bată, îşi repetă tanti Marieta uimirea, împărţind cărţile.

Kolb Dominic răsfoieşte hârtiile pe care le-a scos dintr-o servietă veche.

Liliacul din curte a înflorit a doua oară. Numai ramurile din vârf, iar ciorchinii sunt micuţi.

O mâţă tărcată mănâncă imortele. <
Din corcoduşul din faţa casei atârnă doi dovlecei lungi, pe care tanti Nastasia i-a oprit de sămânţă.

La aparatul de radio, Horia-Roman Patapievici cere demisia vicepreşedintelui CNSAS. Există o singură soluţie: fie demisia, fie demiterea! afirmă distinsul eseist, în direct, la Europa FM.

Îmi amintesc de Francesca şi de noaptea aceea petrecută în iarbă, la marginea pădurii de pini, când mă lăsase să număr eu stelele, în timp ce ea număra luna. Eram îndrăgostit, nu sesizam vreo strâmbătate a lucrurilor - sau mă lăsam în voia lor, nu-mi păsa că-s strâmbe, aşa cum nu mi se părea nimic anormal în afirmaţia ei că vinul roşu şi parfumat făcut din strugurii din grădina bunicului, nu poţi să-l bei decât cu iubita.

- E bun vinul ăsta, dar e urât! zicea bunicul.

- Cum urât? ne miram noi, într-un glas.

- E urât, pentru că e puţin.

Pe Patapievici oare cine l-a învăţat să numere? îmi zic, în gând.

Ascultă Ştirile Europa FM de la ora 18 şi află ce a însemnat această zi pentru tine! repetă o voce de bărbat entuziasmat.

Pe pervazul ferestrei sunt mere şi Studiile despre iubire ale lui Ortega Y Gasset.

- Meşterul are îndatorirea de a-l învăţa pe ucenic meşteşugul, ca să ajungă lucrător bun şi destoinic. Părintele ucenicului trebuie să dea meşterului, ca plată, două duble de bucate: una de grâu şi una de porumb - pe lună, una dublă fasole şi cinci kilograme de untură - pe an, îmi citeşte Dominic.

- Ce e asta? îl întreb

- O învoială de ucenicie din 1927.

- Şi tu ce cauţi în hârtiile alea?

- Nimic special. Ai văzut cumva aseară emisiunea de pe Prima TV cu Liiceanu, Mioara Avram şi domnul acela venerabil, moderaţi de Nistorescu şi Dumitru Tinu?

- Nu. Deloc n-am văzut.

- Discutau despre legea Pruteanu, o aberaţie la care se împotriveau, nuanţat, e drept, cu toţii. Liiceanu a lansat o teorie conform căreia însăşi structura limbii române este, de ceva vreme, atacată. Şi a dezvăluit şi un an care ar constitui punctul de pornire: 1980. Ceauşescu a dat atunci o dispoziţie să nu mai rămână corijenţi şi profii îi treceau pe toţi. Şi uite aşa, au promovat clasa şi cei care nu vorbeau bine româneşte, care apoi au crescut şi s-au făcut ei înşişi profesori şi au predat această limbă română, gramatical greşită!

- Ce e ăsta? Film de science-fiction? râd, căci nu mă pot opri.

- Nu e film, e o teorie cât se poate de bine susţinută. Legea Pruteanu este binevenită, pentru că i-a oferit domnului Liiceanu prilejul să arunce această teorie în spaţiul public. De altfel, domnul Liiceanu, e printre puţinii români care mai vorbesc o limbă română corectă, structural. A folosit chiar, despre sine, în acest context, termenul: fosilizat.

- Dar elevii care vorbeau corect limba? Ei cum au ajuns să o pocească? Şi cum de-au ajuns profesori tocmai corijenţii, celorlalţi elevi nu le-a surâs ideea? Noi vorbim neo-româna asta?

- Sigur. Dacă spui cartea care am citit-o în loc de cartea pe care am citit-o, vorbeşti într-o limbă română de altă structură.

- Dar noi nu spunem: cartea care am citit-o!

- Sigur că nu spunem, continuă Kolb. Ştii ce i-a zis domnul acela venerabil lui Liiceanu? Vorbeşti excesiv de corect şi suspect de abstract!

- Şi nu ştii cine era, bătrânul?

- Nu ştiu. Speram că ai să mă lămureşti tu. E o caracterizare potrivită. Liiceanu a deconspirat şi titlul următorului roman al lui Cărtărescu: Brusli. Am mai reţinut că Pleşu, Cărtărescu, Liiceanu sunt cei care contribuie la progresul limbii române, precum, la vremea lui, Eminescu.

- Asta nu-i rău deloc, zic, cam plictisit. Mi se pare chiar o datorie de onoare, pentru ultimii români vorbitori de limbă română cu latinitatea intactă, să o renoveze cu pricepere.

Privesc zâmbind spre cei doi dovlecei ce atârnă din corcoduş. Par oarecum fosilizaţi, dar, probabil, ascund în ei seminţele unor spectaculoase creşteri.

Soarele a dispărut. Burniţează în curtea cenuşie şi, deodată, tristă. Nici nu băgasem de seamă câte frunze zac pe jos!

Deschid la întâmplare Studiile lui Y Gasset. Viaţa e mereu îmbietoare, şi zece existenţe diferite nu ne-ar îngădui să renunţăm fără nostalgie la cea de-a unsprezecea, citesc.

Musafirii se pregătesc de plecare. Unchiul Dorian e supărat pe regele Mihai, ţine o scurtă lecţie de istorie despre Carol I şi Ferdinand, cu care nu are nimic de împărţit, îl înjură pe Carol al II-lea, n-o uită nici pe Lupeasca. Dar cel mai supărat e pe Carol al III-lea: el a fugit cu bogăţiile, cu aurul poporului!

E atât de pornit, de implicat în discuţie, încât nu observă dovleacul care atârnă din copac. Îl loveşte cu capul. Tace, surprins de impact şi-n liniştea care se lasă, tanti Nastasia îşi întreabă vecina:

- Leano, tu nu mai stai? Intrăm în casă, te tratez cu un sirop...

- Sirop? Ce-mi trebuie mie sirop, că nu sunt bolnavă?! Îmi vine să sar, să joc! La un pahar de vin, poate că aş mai fi stat...

- Auzi, da’ ştii că mă doare? zice unchiul Dorian, frecându-şi ţeasta cheală cu palma, în timp ce toţi se îndreaptă spre poartă. Când m-am lovit, mi-a sunat apa’n cap!

Privesc spre Kolb Dominic. Pare că a adormit. În cameră e întuneric. Aproape întuneric e şi afară.

- Păi ce, Doriane, tu ai apă în cap? se arată surprinsă, tanti Marieta.

Trupurile şi glasurile li se pierd, poteca a cotit, dincolo de meri, lângă tufele de zmeură, către poartă.

E timpul să plec şi eu. La şase aş vrea să fiu acasă; la Ştirile Europei FM, vor spune ce a însemnat această zi pentru mine.