Dincolo de ceea ce am văzut în India - obiective turistice, orașe nebune și colorate, peisaje delicioase - am rămas în mod cert în suflet cu ideea că în primul rând mi-au plăcut oamenii. Nu a fost o călătorie pe cont propriu, în care să merg cu rucsacul în spate prin sate și să iau contact cu numeroase persoane, care mai de care mai fistichii dar chiar și în acest program clar de vizitare, am avut răgazul și ocazia să descopăr, fie și pentru câteva minute, partea frumoasă a acestui popor.
Indienii transmit sentimentul că în ciuda sărăciei care răzbate în multe locuri prin care treci, viața este, pentru ei, un lucru care depășește latura materială. Sigur că muncesc mult pentru a câștiga, deseori, extrem de puțin. Dar nu banul contează neapărat, chiar dacă unii ar face orice ca să-l câștige - am mai spus despre nebănuitele mijloace prin care reușesc să-și atragă bacșișul și chiar dacă senzația este, pe alocuri, că încearcă să ți se vândă ceva cu orice preț și că, oricum, vei fi înșelat. Dar indienii au o bucurie a vieții pe care o intuiești instant. Uneori, ea nu înseamnă mai mult decât un gest banal. Alteori, e o manifestare în masă. Am rămas surprins să văd, de pildă, bucuria cu care un indian vrea să facă o fotografie cu un turist.
Toți au telefoane mobile, majoritatea smartphone-uri (cred că există deja un cult al mobilului) iar lucrul pe care-l apreciază cel mai mult la un telefon se pare că e camera foto. În diverse locuri, localnicii ne rugau să facem poze cu ei. Apoi ți le arată, cu un zâmbet larg și, dacă le ceri, sunt în stare să ți-o trimită pe email. Au fost momente în care, plecând de la un selfie în doi, am ajuns să ne pozăm cu grupuri întregi de copii sau adolescenți veniți să viziteze diverse locuri. Băieții se bucură în mod special dacă reușesc să se pozeze cu o femeie iar dacă aceasta e blondă, par că au ajuns în Nirvana. Pesemne consideră că gestul le aduce noroc sau pur și simplu văd blonde atât de rar încât ajung să dezavueze bancurile făcute pe seama lor.
Nu vă imaginați că e o bucurie continuă pe străzile din India (nu vorbim, totuși, de Bhutan) iar grijile și nevoile localnicilor se citesc de multe ori pe chipurile acestora. Dar sufletele lor par deschise și trebuie să te adaptezi cumva la ei și la modul lor de viață. Nichita Stănescu spunea că "oamenii sunt păsări cu aripile crescute înlăuntru". Cred că indienii le au pe dinafară dar fiind atât de mulți și înghesuiți, relativ puțini reușesc să se ridice și să zboare.
Indienii au multe obiceiuri și apucături care pot părea bizare pentru europeni. Voi mai vorbi despre asta, momentan amintesc despre faptul că un indian urăște să audă cuvântul NU. Dacă nu vrei să cumperi un suvenir cu care ești bombardat permanent, nu spune nu. Pentru că respectivul va insista până ți-l prinde de gât. Dacă un indian e nevoit să răspundă la o întrebare cu "nu", va deveni brusc vag și va evita negația pe față. Așa că va trebui să înțelegi sensul corect al unor fraze precum "voi încerca" sau "mai târziu".
Haoticul Jaipur
După nebunia cu ricșa prin Old Delhi, "misiunea" în capitala Indiei pare încheiată iar la orizont se arată unul dintre cele mai fascinante orașe ale țării: Jaipur. Aflat la circa 260 km de New Delhi, Jaipur este capitala statului Rajasthan, oraș istoric și poartă către, probabil, cea mai interesantă regiune a Indiei. Jaipur a fost fondat la 18 noiembrie 1727 de către maharajahul Sawai Jai Singh II, conducătorul Amerului.
Jaipur a fost supranumit "orașul roz" datorită culorii materialului de construcție din care sunt făcute aproape toate structurile. Culoarea roz are, de fapt, propria ei istorie: în anul 1876, Prințul Albert de Wales și Regina Victoria au făcut o vizită în India. Și pentru că rozul e o culoare ce simbolizează ospitalitatea în tradiția indiană, maharajahul Ram Singh al Jaipurului, a pictat întregul oraș în roz, pentru a întâmpina cum se cuvine oaspeții. Tradiția s-a menținut iar în prezent rezidenții sunt obligați prin lege să mențină culoarea roz pe zidurile caselor lor. Bine, nu vă imaginați că e vorba de rozul clasic și că Jaipur e un fel de "hello Kitty" al Indiei, doar că în loc de "kitty" umblă elefanți. E plin de elefanți, ei înșiși sunt pictați cu mult roz pe trompă și urechi dar casele sunt mai degrabă de un roșu cărămiziu special, vopsea obținută dintr-un compus de oxid de calciu special, extrem de durabilă în condițiile de ariditate din Jaipur. Pe care, ok, să-l numim "roz".
În orice caz, dacă New Delhi mi se păruse haotic, Jaipur avea să întreacă orice măsură în privința ideii de organizare a unui oraș. M-am întrebat deseori dacă există primării în aceste orașe și ce rol au ele. Jaipur e un oraș cu vreo 7 milioane de cetățeni, plin de obiective turistice, plin de tuktuk-uri, de mașini, de motoare și de animale. Un fel de turn babilon care funcționează după reguli misterioase.
Centrul orașului, bulevardul principal pe care se întind magazine, restaurante, cafenele, ceainării și alte dughene, plus Palatul Vânturilor, e un deliciu. Am avut la dispoziție într-o după-amiază două ore pe care le-am pierdut de-a lungul acestui Hawa Mahal Road. Am văzut boi și vaci, ba chiar și porci, mergând nestânjeniți pe trotuare. Piețe ambulante, cu vânzători care pălăvrăgeau non-stop. Elefanți vopsiți, mari amatori să mănânce ad-hoc câteva gogoși de la vânzătorii ambulanți.
Am intrat în câteva magazine cu haine colorate și am asistat la negocieri interminabile purtate de fetele din grup cu negustorii care lăsau la prețul sari-urilor după minute bune de tocmeli harababuristice. Și, mai ales, am traversat intersecția cu strada Tripolia, cu sentimentul că e ultima intersecție pe care o voi traversa în viața asta. Am închis ochii și m-am lăsat în brațele Ganesh-ului, zeitatea hindusă, cu chip de elefant, care, culmea, avea un templu dedicat la numai câțiva metri distanță. Oameni și vehicule de tot felul traversau strada (se întâmpla pe la ora 6 seara, când deja se întunecase) fără a ține cont de culoarea vreunui semafor, fără să acorde vreun fel de prioritate în afară de cea a bunului simț, aceasta traducându-se prin "e de bun simț să nu-l strivim p-ăla sub roțile camionului".
O nouă experiență spectaculoasă, aș zice. În orice caz, Jaipur a fost orașul care mi-a plăcut cel mai mult dintre cele trei "vârfuri" ale Triunghiului, și asta din mai multe motive. Unul dintre ele se afla chiar pe Hawa Mahal Road și purta, în fapt, chiar numele străzii. Hawa Mahal, sau Palatul Vânturilor, nu este un palat în sine, ci mai degrabă un perete cu ferestre multe, o extensie a Palatului Orașului, având o structură asemănătoare cu cea a unui cuib de albine. A fost ridicată în 1799 de către maharajahul Sawai Pratap Singh, în forma coroanei lui Krishna, zeul hindu, și a devenit unul dintre simbolurile orașului, superb exemplu de arhitectură Rajput. Are cinci etaje, 953 de ferestre micuțe și e construit din gresie roșie și roz. Numele de Palat al Vânturilor provine de la sistemul de ventilare care permite propagarea unei brize ușoare în interiorul camerelor pe timpul verilor (o găselniță genială, al cărei sens s-a pierdut după ultima renovare a palatului).
De fapt, menirea acestei construcții ce pare maiestuoasă dinspre stradă dar care este, în realitate, mai degrabă un perete înalt, o fațadă ce face legătura cu Palatul, a fost de a permite doamnelor de la curtea regală să observe mai bine, de la înălțimea ferestrelor, viața de zi cu zi a orașului, fără ca ele însele să fie zărite. Habar n-am cine mai observă acum pe cine, dar Palatul Vânturilor mi s-a părut simpatic, deși cumva prea înghesuit pe strada colorată și lipsită de reguli care-i poartă numele.
O plimbare prin centrul Jaipurului (video):
Fortul Amber
Am povestit despre Hawa Mahal, luând-o un pic înaintea ordinii cronologice a traseului din Jaipur. Primul popas l-am făcut, de fapt, la fortul Amber (sau Amer, cum e știut în India), care se află la vreo 12 kilometri în afara orașului și reprezintă principala atracție turistică a acestuia. Fortul se întinde semeț pe dealul Cheel ka Teela (Dealul Vulturilor), aflat în imediata apropiere a lacului Maota, și istoria lui începe în secolul 16, când a fost ridicat de către Maan Singh Întâiul, unul dintre primii șefi de război, generalul de încredere al Împăratului Akbar.
Am început explorarea locului cu o sesiune foto de la distanță, într-un loc în care un nene mustăcios cânta de zor la instrumentul tradițional (se numește pungi sau bansuri) care scoate cobra din coș. Cu succes, fiindcă jivina se ridica mândră la auzul sunetelor îmbietoare. Acum, nu știam dacă o făcea datorită muzicii sau din alte motive, mai ales că am văzut ceva mai târziu, în interiorul fortului, doi flăcăi cu turbane care se chinuiau de minute bune să-și hipnotizeze cobrele spre deliciul publicului și... nu reușeau. Aveam să aflu că, de fapt, cobrele sunt surde și că ele se ridică luând acea poziție în semn de apărare împotriva unui eventual atac, deoarece animalul consideră pungi-ul și pe posesorul acestuia drept o amenințare iminentă. Un truc, așadar. Cu care unii dintre acești "snake charmeri" fac o mulțime de bani încă din vremuri străvechi: primul îmblânzitor de cobre a fost menționat în Biblie.
Ca să ajungi sus, pe deal, dincolo de porțile Fortului Amber, trebuie să faci o plimbare cu elefantul. Șiruri de elefanți poartă perechi de turiști pe un drum care durează cam un sfert de oră și care se transformă într-o experiență haioasă, în special atunci când pachidermul se supără și te scuipă cu trompa peste cap. O "armată" de elefanți așteaptă într-un soi de elefanto-bază, să transporte turiștii pe drumul către fort. Un drum costă circa 13 euro, pentru două persoane (întoarcerea o faci pe ieșirea care este pe partea opusă, dar nu vei mai lua elefantul ci pe jos, cu jeep-ul sau cu alt mijloc de transport). Te "îmbarci" de la înălțimea unui ponton aflat la nivelul spatelui elefantului, care este ghidat de către conducătorul lui. Pe parcursul drumului admiri lacul Maota, în mijlocul căruia se află câteva superbe grădini amenajate în stilul celor de la castelele de pe Valea Loirei, din Franța. Elefanții se mișcă lent și te lasă la intrarea în fort (biletul costă circa 3 euro, pentru străini, 35 de eurocenți pentru localnici), mai exact la Poarta Soarelui.
În interior nu te vei plictisi și vei colinda vreme de cel puțin o oră, pentru că fortul are mai multe zone de interes, surprinzător de diferite. De la poartă ajungi în curtea interioară principală, acolo unde intrau pe vremuri soldații care se întorceau de la război. Vei remarca îndată Palatul Oglinzilor (Sheesh Mahal), care are pereții și tavanul placați cu picturi și flori făcute din sticlă adevărată și vei asculta o poveste frumoasă, care spune că în urmă cu sute de ani, reginei nu i se permitea să doarmă în aer liber dar ea adora să vadă stelele noaptea. Așa încât, pentru a-i face pe plac, regele a ordonat arhitecților să inventeze ceva care să-i satisfacă această plăcere. Iar aceștia au inventat pereții de sticlă, care reflectau în mii de "steluțe" lumina de la doar două lumânări aprinse noaptea.
E plăcut să petreci câteva minute în această curte interioară, dar dacă urmezi drumul către palatul principal vei găsi, până la ieșirea pe Poarta Lunii, alte trei curți interioare spectaculoase, trecând și admirând micul templu Siladevi (care are uși de argint), sala audienței publice, apartamentele maharajahului, sala victoriei, sala plăcerilor și zenana - zona rezervată femeilor, făcută în așa fel încât ca maharajahul să ajungă lesne în turul său nocturn în apartamentele concubinelor care erau independente, dar legate printr-un coridor comun.
Am părăsit Fortul Amber cu un jeep care cobora amenințător printre indieni pe motoare, pe tuk tuk-uri sau pe elefanți. A urmat o scurtă oprire pentru a privi de pe țărm Jal Mahal, palatul care plutește aproape nefiresc pe apa lacului Man Sagar, loc de o bruscă serenitate în haoticul Jaipur. Având o arhitectură simetrică și având pe vremuri rol de refugiu de vânătoare pentru maharajahul Madho Singh I, care l-a și construit, în 1750, Jal Mahal servește în prezent doar ca restaurant pentru diverse evenimente.
Dacă ajungeți acolo și vă întreabă cineva câte camere are palatul, fiți siguri să răspundeți: niciuna! Nu am ajuns la palat (se pot lua bărci pentru asta) dar am aflat că în interior există nu mai puțin de patru niveluri aflate sub cel al apei iar pereții sunt atât de solizi încât susțin milioanele de litri din lacul ce-l înconjoară de peste 250 de ani. De altfel, în urmă cu circa 10 ani, locul era o ruină abandonată, cu apă care băltea dar prin eforturile administrației din Jaipur, a fost readus la viață.
Amber Fort (video):
Observatorul Astronomic
Pe o căldură de 40 de grade am ajuns la Observatorul Astronomic din Jaipur (Jantar Mantar), un loc în care soarele ardea atât de tare încât mi-a fost greu să mă concentrez pentru a asculta explicațiile pline de savoare ale lui Mavi, minunatul nostru ghid. Jantar Mantar (terminat în 1734 sub domnia maharajahului Jai Singh II) a fost vreme de mulți ani cel mai avansat observator astronomic din lume, având nu mai puțin de 19 uriașe instrumente astronomice cu care se puteau determina eclipsele, se puteau localiza stelele, se putea determina în mod precis traiectoria pământului în jurul soarelui. Acele instrumente aflate în aer liber au fost conservate excelent iar piesa de rezistență a întregului complex este Samrat Yantra - Marele Cadran Solar, cel mai înalt cadran de acest fel din întreaga lume. Are 27 metri înălțime și o viteză de deplasare a umbrei de 6 cm pe minut.
Jantar Mantar, Observatorul astronomic (video):
Jantal Mantar (numele derivă de la cuvintele yantra - instrument și mandir - templu) e un loc oarecum bizar, în care recunosc că m-am pierdut printre explicațiile științifice, topit de arșița soarelui în timp ce încercam să mă sprijin de construcțiile din piatră și marmură, cu care vechii indieni reușeau să privească stelele și să determine tot felul de poziții astronomice, cu ochiul liber. Am spus "vechii" dar instrumentele sunt în perfectă stare de funcționare, putând fi folosite și în prezent de către cei pricepuți la așa ceva.
(va urma)