23.
Cînd Bălosu ajunse pe Lipscani terasele cafenelelor forfoteau de lume. Se aşeză şi el la o masă şi comandă o oranjadă, aţintind cu privirea aleea din asfalt crăpat şi plin de gropi. În timp ce ducea la gură paharul cu suc o femeie brunetă cu părul încărunţit, împletit într-o sumedenie de codiţe şi îmbrăcată într-o rochie din stofă de lînă cafenie ţesută manual, se apropie de masa lui şi-l întrebă:
− Eşti stresat? Te apasă o angoasă?
Ridică din umeri, sîcîit de faptul că necunoscuta îi distrăgea atenţia:
− Nu, nu m-apasă nimic!
Ea se aşeză pe scaunul liber din faţa lui şi-i zîmbi:
− Ba da, am observat imediat că aura ta e deformată, se observă o deviaţie a radiaţiei astrale dinspre oranj spre violet... Aş putea să-ţi aliniez chakrele, mai ales Anahata-puri din zona inimii ţi-e deranjată rău!
− N-am nici timp şi nici bani de risipit pe aiureli dintr-astea!
Femeia se încruntă şi gesticulă făcînd să zdrăngăne brăţările din alamă prinse la încheieturile mîinilor:
− Ţi-am cerut eu vreun ban? O fac fiindcă sunt preocupată de karma celor pe care-i întîlnesc!
"Fir-ar a dracului, nebuna asta atrage atenţia asupra mea tocmai în momentul în care trebuia să trec neobservat" gîndi Bălosu şi spuse cu voce tare:
− N-am vrut să te jicnesc, adevărul e că m-ar interesa să prevăd ce se va întîmpla diseară, pe la orele şapte!
Ea îşi dădu capul pe spate şi rîse cu poftă:
− Nu mă ocup cu ghicitul şi previziunile... tot ce pot să-ţi spun este că va fi o seară frumoasă în care se vor intersecta destinele multor persoane ale căror vieţi anterioare sunt binecunoscute... de exemplu Runok Rasundson din Akranes care a emigrat din Islanda în anul 1841 stabilindu-se în comitatul Chipawa, statul Minnesota unde şi-a întemeiat o fermă de oi. S-a căsătorit cu o femeie din tribul Dakota şi a avut şase copii, în ordine: Olaf, Helga, Gunar, Narfi, Freyda şi Halbjorn. Cinci dintre ei au murit înainte de a împlini optsprezece ani, cu excepţia lui Narfi, care a suferit un accident de trăsură şi-n timpul convalescenţei a intuit că într-o viaţă anterioară fusese o femeie din imperiul otoman, pe numele ei Fatima, care se născuse în Izmir şi fusese căsătorită la frageda vîrstă de patrusprezece ani cu un ienicer, Aziz Baltoglu. În timpul bătăliei de la Gallipoli, Fatima a visat că soţul ei murise, iar cînd s-a trezit a înţeles ceea ce puţini dintre oameni înţeleg şi-anume, că nu poţi opri mişcarea continuă a roţii cosmice pe care o învîrte Krishna... uite, eu, Rafaela Dima, de exemplu, acum două secole am fost într-o viaţă anterioară, un aromîn originar din munţii Pindului, vînzător de iaurt chiar aici pe Lipscani, am avut o familie numeroasă, două neveste şi treisprezece copii şi am murit în timpul unei epidemii de ciumă, iar realitatea aceasta mă face să mă simt detaşată şi chiar fericită!
Bălosu sorbi ultima înghiţitură de oranjadă:
− Diseară vei fi fericită? Adică te vei afla într-un loc în care, cum să spun, vei intra în contact cu alţi oameni fericiţi?
− Fericirea e o noţiune cognitivă şi afectivă importantă... ar trebui ca toţi oamenii să fie tot timpul fericiţi, fericirea vieţii să fie normalitatea printre noi, cei din specia homo sapiens. Dacă ar fi să-mi aleg drumul, aşa, numai în funcţie de fericire, nu aş şti exact încotro să-mi îndrept paşii fiindcă în concepţia mea...
O întrerupse frămîntat de nerăbdare:
− Spune-mi, diseară pe la ora şapte, paşii te vor purta în piaţa Universităţii?
Femeia rîse din nou dezvelindu-şi dantura regulată şi sănătoasă:
− Da, desigur şi sper că ne vom întîlni acolo din nou!
Nu apucă să-i răspundă fiindcă în raza lui vizuală intră o siluetă binecunoscută, îmbrăcată într-un loden şifonat de culoarea nisipului. Era Dragoviştean care se îndrepta cu paşi repezi spre intrarea "Hanului cu Tei".
Se ridică şi, după ce lăsă un pumn de monede pe tăblia mesei, ieşi de pe terasă.
− Hei, strigă Rafaela Dima în urma lui, dacă te răzgîndeşti şi-mi spui data naşterii tale îţi pot destăinui cine-ai fost în urmă cu o sută de ani!
Cel pe care-l urmărea cu consecvenţă de luni întregi se făcuse nevăzut pe sub bolţile vechi din zidărie groasă de un stînjen. În mintea lui Bălosu îşi făcu loc, aşa cum torentul repede îşi sapă albie printre bolovanii muntelui, una din instrucţiunile tehnicilor de filaj învăţate în şcoala de gradaţi de la Băneasa, care suna cam aşa: "Dacă obiectivul urmărit dispare din raza vizuală a agentului de urmărire, acesta are două posibilităţi: să se replieze într-o poziţie de supraveghere aşteptînd reluarea urmăririi sau să înainteze cu riscul de a-şi descoperi intenţiile." Nu avea de ales, întotdeauna sperase că va anihila un complot ca la carte, cum se întîmpla în romanul său preferat Cei trei muşchetari. Fiindcă Athos, Porthos şi Aramis nu se aflau în zonă să-i sară în ajutor se hotărî să ia taurul de coarne şi păşi în curtea interioară, pardosită cu bolovani de rîu. Nu apucă să facă doi-trei paşi că una din uşiţele de la parterul clădirii se deschise, iar dinăuntrul încăperii îşi făcu apariţia un bărbat mătăhălos, cu părul împletit în coadă şi o barbă deasă, roşcată pînă-n dreptul pieptului.
− Salutare, spuse agentul principal pe un ton degajat, m-a trimis Analena să v-ajut!
Sculptorul Bogdan, amicul lui Dragoviştean, căci el era bărbosul, îi întinse mîna sa cît o lopată:
− Orice ajutor e binevenit... ce ştii să faci?
− Chestii pirotehnice, petarde, cocktailuri Molotov, chiar bombe, orice e nevoie pentru un eveniment incendiar!
Sculptorul zîmbi în barba-i stufoasă:
− Noi suntem artişti, protestul nostru e unul artistic, nonviolent, iar bomba una originală!
Bălosu nu pricepu limpede ce voia celălalt să spună şi continuă:
− Ce foloseşti drept exploziv, nitroglicerină, amestec de motorină şi azotat?
− Nu... paie şi rumeguş! Vino să-ţi arăt!
Îl împinse uşurel spre un colţ al curţii şi ridică o prelată. Bălosu se zgîi spre cele două momîi din cîrpă, umplute cu talaş, de dimensiunea unui om, îmbrăcate în zeghe şi pentru cîteva secunde i se opri inima-n piept de spaimă. Pentru ca cele două efigii să fie uşor recognoscibile, Bogdan le lipise de căpăţîni fotografiile celor doi bărbaţi care conduceau ţara, a preşedintelui şi a prim-ministrului.
"Ce blasfemie, cugetă el, un atentat la însăşi securitatea naţiunii... şi-acum ce să fac? Să-i dau de gol pe conspiratori, să-mi anunţ superiorii pentru a împiedica nenorocirea sau..."
Sculptorul îi întrerupse firul gîndurilor:
− Hai, ajută-mă să-i duc la destinaţie!
Scoase de sub prelată o motocicletă arhaică MZ care avea ataşată de cadru o remorcă pe două roţi. Bălosu îl ajută să aşeze momîile din cîrpă pe platforma remorcii, apoi conspiratorul le acoperi cu o cergă miţoasă şi aranjă deasupra trei coşuri mari din nuiele pline cu mere.
− Cu merele ce facem? se miră agentul principal.
Bogdan alese din coş un măr ionatan, mare, roşu şi lucios:
− Le dăm celor care vin diseară în piaţă... mărul e un simbol al cunoaşterii adamice... gustă, că-i foarte bun, crescut în livada noului Eden, fără aditivi şi fără îngrăşăminte chimice!
În timp ce Cornel Bălosu se îndrepta hurducîndu-se pe platforma remorcii printre coşurile cu mere spre Universitate, comisarul şef Răduleasa se aşeza pe o terasă de pe strada Doamnei. Comandă o halbă de bere şi se adresă unui individ spătos, îmbrăcat într-un tricou roşu cu sigla Dinamo (doi alsacieni roşii cu boturile larg deschise) aflat la masa lui:
− Bă, Briceag, am o treabă importantă pentru tine: diseară, în Piaţa Universităţii e un fel de miting, naiba ştie ce vor, să dea jos guvernul sau numai aşa să se afle în treabă... ce ştiu sigur e că-n adunătura aia se vor afla mulţi stelişti!
Cel care răspundea acestei porecle bătu cu pumnul în masă făcînd să zdrăngăne halbele:
− Nici o problemă boss, îi batem pe toţi de să le sune apa-n cap!
Răduleasa rupse filtrul unui Kent şi-l aprinse rînjind satisfăcut:
− Vreau să faceţi o diversiune ca să poată interveni jandarmeria în forţă, cu toată tehnica de luptă de care dispune!
− Mişto, îi caftim şi pe ei!
− Nu, măi cap pătrat! Vă infiltraţi printre demonstranţi şi îi incitaţi să recurgă la violenţă... spargeţi cîteva vitrine, daţi foc unui chioşc-două, scoateţi nişte borduri din caldarîm... ce dracu, tu şi băieţii din galerie ştiţi cel mai bine cum tre' acţionat în situaţii d-astea!
Briceag ridică halba la gură, o goli şi zbieră făcînd să tresară toţi cei aflaţi pe terasă:
− Da, şefu'... cîini pînă la moarte!
− Cîini pînă la moarte, mormăi plictisit comisarul-şef ridicîndu-se de la masă şi dîndu-i de înţeles căpeteniei ultraşilor că întrevederea lor se terminase.
(va urma)