Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  De la Petrila la Petrini. Viaţa lui Ion D. Sîrbu

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Bine ai venit, bufonule Gary! (I)


Daniel Cristea-Enache

07.02.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul urmator din rubrică
Biografia de fapt nu e a artistului, ci a conştiinţei istorice, sedimentată dialectic în straturi... Biografia artistului începe, aş spune, nu cu anul naşterii, ci cu anul morţii. Cine nu trăieşte post mortem, crescând după aceea mereu, nu-i obiect de biografie. (G. Călinescu)

Pe 17 septembrie 1989, Ion D. Sîrbu se elibera, prin moarte, de chinurile şi umilinţele unei boli necruţătoare (cancer la gât), trecând împăcat, ba chiar iluminat, spre "Otopenii de dincolo". Acolo, va fi fost aşteptat cu nerăbdare de vechii lui dascăli şi prieteni, care, agitând steguleţe, îi vor fi strigat în cor: "Bine ai venit, bufonule Gary!". Este modul în care Ion D. Sîrbu alege să vorbească despre propriul sfârşit. Exact ca un bufon râzând, fără griji, de tot ceea ce pe oamenii obişnuiţi îi înspăimântă, el îşi priveşte de sus moartea şi o ridiculizează printr-o politizare sui-generis. A muri nu e altceva decât a zbura cu avionul prezidenţial spre aeroportul celest, a "ateriza" acolo (deşi, din punct de vedere strict etimologic, este o imposibilitate să aterizezi în altă parte decât pe Pământ) şi a face semn cu mâna, într-un gest tovărăşesc-jovial, din capul scării... Pentru ultima oară în viaţă, Gary face haz de (cel mai mare) necaz, găsind puterea şi priceperea de a spune încă o glumă: cea de pe urmă. Sub gesturile deşucheate ale Bufonului, se ascunde însă o mare demnitate. Bolnavul incurabil, chinuit periodic cu citostaticele "salvatoare", în loc să-şi exhibe suferinţele reale, îşi pune imaginaţia la lucru şi creează încă o poveste, o nouă ficţiune, de o logică fără cusur, dar cu termenii inversaţi. Nu moartea este o nenorocire, cum suntem obişnuiţi să credem, ci viaţa, cea atât de preţuită, e un şir de nenorociri. Să ne întristăm când, în sfârşit, i se pune capăt? A muri înseamnă a reveni acasă, la ai tăi, dintr-o "vizită de lucru" cam obositoare, solicitantă, cam lungă: viaţa însăşi.

Jongleria aceasta uimitoare cu nişte termeni grei ca plumbul îl ajută pe cercetător (chiar dacă datoria acestuia este să păstreze, mereu, distanţa faţă de obiect, să nu topească prin empatie graniţele obiectivităţii critice) să privească mai detaşat existenţa lui Ion D. Sîrbu. O existenţă în cadrele secolului 20 ce se dovedeşte aproape simptomatică pentru modul divers, plural, în care istoria acestui veac a reuşit să umilească şi să batjocorească Omul. Palpitantă până la limita verosimilului, cunoscând întorsături spectaculoase, amestecând într-un ghem încâlcit cele mai fireşti şi cele mai bizare secvenţe existenţiale, viaţa lui Ion D. Sîrbu este realmente un roman - şi deci nu trebuie să mire prea mult că ea a intrat, cu travestiul ficţional de rigoare, într-o remarcabilă trilogie romanescă: Cel mai iubit dintre pământeni a lui Marin Preda. Citind această carte, la data apariţiei ei, personajul real pare că se uită în oglindă. Literatura (cu majusculă) i-a luat-o înainte, memoriile lui nu mai pot fi, practic, scrise: "Eu, memoriile mele nu pot să le scriu; Preda a scris viaţa unui oarecare Petrini (nu Petrila), fiu de muncitor, asistent universitar la filosofie, în Cluj, apoi la pârnaie, mină, deratizare, soţia lui se căsătoreşte cu un ministru. Iată caricatura unui Candid valah, ea poate fi imaginată la Mogoşoaia, şi fără nici o greutate, seamănă leit cu viaţa mea. E atât de banală existenţa pe care am dus-o, încât chiar şi Literatura mi-a luat-o înainte. Înainte de a o povesti cuiva, am fost deja inventat" (1). Dincolo de faptul (cert) că viaţa lui Sîrbu i-a atras atenţia lui Marin Preda tocmai prin "romanescul" ei, în nici un caz printr-un coeficient de banalitate, e de reţinut acest cuvânt: inventat. Ion D. Sîrbu - "inventat". De alţii sau de el însuşi? Două fragmente, desprinse din scrieri cu un caracter explicit confesiv (Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, respectiv Traversarea Cortinei), nuanţează acest termen, uşurând mutarea discuţiei pe un plan superior de înţelegere: "Eu mi-am povestit viaţa de atâtea ori - trebuind de fiecare dată să mint puţin -, încât acum nu mai ştiu nici eu care e adevărul. Pentru mine, viaţa nu e, nu mai poate fi deloc aceea pe care am trăit-o de fapt -, ci aceea pe care am visat-o, am gândit-o, am creat-o eu. Şi această viaţă nu tinde spre adevăr şi istorie, ci spre poveste, mit sau literatură" (2); "...fiind pe front, auzind că nemţii au ocupat Iasnaia-Poliana, îmi făcui acte false şi o luai spre Nord... Azi nu mai ştiu dacă am visat că am fost să-l caut pe Tolstoi, am fost cu adevărat, sau m-au prins nemţii într-o gară şi m-au pus să sap şanţuri... Am povestit de zeci de ori această aventură - ce rost mai are să trag acum ecuatorul precis între adevăr şi plăsmuire." (3).

O viaţă ca un roman începe, oarecum firesc, să fie tratată ca atare - şi încă de un erou care este, ca autor, unul "tradiţionalist", cizelându-şi atent opera şi căutând, de fiecare dată, să-i dea un caracter cât mai închegat şi rotund. Iar oscilaţiile acestea mai mult sau mai puţin vizibile între materia descusută a vieţii reale şi rotunjirea romanescă, pendularea (uneori atât de fină, încât aproape imperceptibilă) de o parte şi de alta a "ecuatorului precis între adevăr şi plăsmuire" îl obligă, literalmente, pe cel care cercetează viaţa şi opera lui Ion D. Sîrbu să le separe. Lucru nu foarte uşor de făcut (dat fiind faptul că scriitorul însuşi, sursa cea mai preţioasă, recunoaşte că are tendinţa de a-şi ficţionaliza viaţa), dar nu irealizabil. Prin convocarea şi invocarea surselor accesibile, prin compararea şi filtrarea atentă a faptelor şi detaliilor semnificative, viaţa lui Ion D. Sîrbu poate fi recompusă fără acea doză de ficţiune amar-ludică pe care scriitorul ce a trăit-o a vrut să i-o adauge. Linearitatea sau arborescenţa ei, "simplitatea" ori complexitatea acestei existenţe nu vor mai apărea prin lentila de refracţie artistică, ci prin însăşi acumularea de fapte, întâmplări, date şi episoade ce au format-o. Iar comentariul şi interpretarea critică trebuie, în opinia noastră, să însoţească şi să puncteze, iar nu să preceadă înfăţişarea cât mai detaliată a acestui parcurs. Pentru conturarea unui portret verosimil al omului şi al "figurii spiritului creator", este nevoie de observare şi constatare, de prezentarea factuală, documentată a unei existenţe atât de pline. Abia fixată linia ei (o linie zigzagată şi frântă istoric, dar dreaptă moral), va putea fi determinat cu precizie şi acel unghi sub care scriitorul a introdus-o în propria operă ficţională.
*
Ion D. Sîrbu s-a născut la o dată cu rezonanţă, la nivelul istoriei mari: 28 iunie 1919, ziua în care a fost semnat Tratatul de Pace de la Versailles. Coincidenţa aceasta între la petite şi la grande historie nu putea, bineînţeles, să treacă fără a fi speculată, mai târziu, de scriitor în rememorările şi autobiografiile sale: "O dată «de pomină», povestea, râzând, tatăl meu, deoarece în aceeaşi zi, la aceeaşi oră, împlinindu-se fix cinci ani de la atentatul de la Sarajevo, s-a semnat tratatul de la Versailles: a doua zi, pe dealul Livezeni, sub Parâng, cum era şi firesc, se organizase prima «nedeie» a României Mari: tata s-a dus să facă cinste ortacilor săi, seara s-a întors cu hainele ferfeniţă, plin de vânătăi. Vesel, povestea: «Nici n-au terminat popii cu slujbele - şi s-a şi încins bătaia: s-au bătut românii cu ungurii, regăţenii cu ardelenii, ortodocşii cu greco-catolicii, catolicii cu reformaţii, muncitorii cu domnii, socialiştii vechi cu socialiştii noi... Am încercat să-i împac - n-am reuşit!»" (4). Se observă uşor că tatăl se exprimă aici prin pana scriitorului: sunt căutate şi găsite cât mai multe perechi antitetice (de la "românii cu ungurii" şi până la "socialiştii vechi cu socialiştii noi"), pentru a se putea sublinia, cu maliţia de rigoare, cât de relativă se dovedea pacea fixată prin tratat internaţional, la un nivel "micro": pe dealul Livezeni, sub Parâng.

28 iunie este însă, în calendarul ortodox, şi ajunul unei sărbători importante: Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. Conform unei precizări făcute de sora scriitorului, Irina Crăciun, acesta trebuia să fie botezat Petru. Până la urmă, a fost ales Dezideriu - "rudele, cu religii amestecate, au preferat acest nume rar, pretenţios, expresie a mediului cosmopolit din colonie" (5). În timp ce prenumele simplu şi "tradiţional" de Ion este luat după cel al tatălui şi va rămâne, ulterior, în semnătura autorului, atât de neobişnuitul Dezideriu va fi contras la iniţială (Ion D. Sîrbu). Desigur, fără ca aceasta să împiedice viitoare glosări din partea scriitorului, atent şi la relaţia dintre prenumele său şi viaţa pe care a trăit-o purtându-l: "Numele meu este Dezideriu, toată viaţa am fost un doritor, nu de puţine ori numele acesta - în cazărmi sau puşcării - se scria, printr-o ironie transcendentală - «Derizoriu». I-am povestit lui Blaga şi el credea în acest nomen est omen." (6).

Note:

1. Scrisoare către I. Negoiţescu (4 ianuarie 1983). În: Ion D. Sîrbu, Traversarea Cortinei. Corespondenţă cu Ion Negoiţescu, Virgil Nemoianu, Mariana Şora, prefaţă de Virgil Nemoianu şi Marius Ghica, Editura de Vest, Timişoara, 1994; p. 144. V. şi următorul fragment dintr-o epistolă trimisă lui Virgil Nemoianu (26 ianuarie 1985): "I-am scris lui Doinaş, eu de aceea nu pot să înghit romanul lui Preda «Cel mai iubit...», nu pentru că eroul principal a împrumutat datele tragi-comice ale vieţii mele, ci fiindcă, după ce face puşcărie şi mină şi filosofie, acest Petrini al lui rămâne la idioata întrebare ce i se pare esenţială: mă iubeşte, sau nu mă iubeşte Matilda? Jalnic!". În: Ion D. Sîrbu, vol. cit., p. 330. Cf. un alt comentariu critic, şi mai acid, făcut romanului scris de Marin Preda: "Petrini (nu Petrila) era fiu de muncitor, ajunge asistent universitar pe lângă cel mai mare gânditor din Cluj, apoi e arestat, soţia sa ajunge ministereasă, el lucrează în mină. Până şi vânătoarea de şobolani aparţine biografiei mele. Cele de mai sus ar fi ale vieţii mele valuri: sunt şi ale lui Petrini. Diferenţa ar fi următoarea: Preda pune pe Petrini să filosofeze după ureche, iar eu ştiu filosofie - şi ştiu din lecturi şi şcoală - nu din auzite. Lui Preda (încă trăia), întrebându-mă ce cred despre al său roman Cel mai iubit dintre pământeni, i-am spus (acum îmi pare rău, era pe moarte): «este istoria văzută prin nişte testicule triste». Şi am argumentat că despre mină, puşcărie şi filosofie nu se poate scrie din auzite, ca amator sau ca privitor pe gaura cheii." Ion D Sîrbu, Scrisori către un prieten (Victor Moldovan), în "Vatra", Târgu-Mureş, nr. 8, 1996, p. 31. De adăugat că, în ce priveşte episoadele groteşti ale intelectualului obligat să se angajeze la deratizare, Marin Preda s-a inspirat şi din viaţa lui Traian Chelariu, un alt scriitor care a explorat limitele înjosirii, în regimul democraţiei populare.

2. Idem, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, ediţie îngrijită, tabel cronologic şi referinţe critice de Toma Velici şi Elena Ungureanu, prefaţă de Ovidiu Ghidirmic, postfaţă de Marin Sorescu, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1996; vol. I, pp. 81-82.

3. Scrisoare către Virgil Nemoianu (6 aprilie 1982). În: Ion D. Sîrbu, Traversarea Cortinei, vol. cit., pp. 41-42.

4. Idem, În loc de autobiografie, în vol. Arca bunei speranţe (Teatru comentat), Editura Eminescu, Bucureşti, 1982, p. 575.

5. Nicolae Oprea, Ion D. Sârbu şi timpul romanului, Editura Paralela 45, Piteşti, 2000, p. 37. V. şi Ion D. Sîrbu, În loc de autobiografie, vol. cit., p. 575. (Pentru utilizarea de către N. Oprea a variantei Sârbu, cu â, v. infra, nota 153.)

6. Ion D. Sîrbu, Scrisori către bunul Dumnezeu şi alte texte, dosar îngrijit de Ion Vartic, Biblioteca Apostrof, nr. 12, Cluj, 1996, p. 76.
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer