Reinserţia în literatura română (XXIV)

Reinserţia lui Ion D. Sîrbu în literatura română se face prin culoarul dramatic. Dăruindu-se meseriei de secretar literar, dedică aproape zece ani de muncă Teatrului craiovean, realizând o arhivă şi punând bazele unui muzeu al instituţiei respective. Propune repertorii consistente, contribuie la organizarea unor microfestivaluri (în ordine cronologică: Shakespeare, Camil Petrescu, Goldoni, Molière ş.a.), iniţiază un ciclu de Conferinţe experimentale despre teatru şi poezie. Îşi propune, prin acestea din urmă, să ofere publicului spectator ilustrări ale temelor (Începuturile teatrului românesc, Primii noştri poeţi, Teatrul antic, Teatrul lui Alecsandri, Hasdeu, Eminescu, Poezia în Evul Mediu, Teatrul istoric românesc: Delavrancea, Davila, Iorga, Poezia lui Lucian Blaga, Teatrul ca formă de filosofare, Teatrul ca metaforă şi antimetaforă, Etapele dramatice ale lucidităţii: Don Quijote, Faust, Hamlet, Molière, comediantul, Radu Stanca - poet şi dramaturg, Triunghiul magic: autor, regizor, actor etc.) prin lecturi şi scene interpretate de actori, ridicând astfel nivelul cultural şi coeficientul de înţelegere a genului dramatic. Din cele 36 de conferinţe ţinute în intervalul 1965-1972 (de nume ca Al. Piru, Ion Zamfirescu, Ovidiu Papadima ş.a.), jumătate sunt susţinute de el însuşi, conferenţiarul regăsind, mai mult ca sigur, ceva din bucuriile profesorului de altădată.

În 1966, scrie un scenariu (Pragul albastru) după care urma să se turneze un film, regizat de Horea Popescu. După Revoluţie, acesta a publicat un fragment din el (1), explicând că, după scandalul cu Reconstituirea lui Lucian Pintilie, oficialităţile au oprit filmările, deşi scenariul lui Ion D. Sîrbu intrase în producţie. În fine, după 1990, proiectul a fost reluat, dar filmul a fost încă o dată abandonat. Revenind la anii timidei liberalizări şi relaxări ideologice, în toamna lui 1967 are loc premiera filmului Corigenţa domnului profesor (regizor: Haralamb Boroş), realizat după scenariul lui Sîrbu intitulat Bivoliţele. Ne amintim că acesta primise la publicare (în 1957) Premiul Cinematografiei (v. supra, p. 49). Dar neinspiratele modificări regizorale (o problemă care îl va indispune de fiecare dată pe Ion D. Sîrbu, ca autor dramatic) au făcut, cum va nota acesta amar, dintr-o "comedie filosofică ne-caragialescă", "o ne-comedie foarte caragialescă" (2). În stagiunea 1968-1969 are loc la Teatrul Naţional Craiova premiera piesei (mereu fierbinţi) Frunze care ard, iar piesa într-un act La o piatră de hotar este montată la Teatrul din Braşov, primind Premiul "Vasile Alecsandri" pe 1968. Arca bunei speranţe, considerată de autor piesa lui cea mai reprezentativă, are premiera absolută la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ (1970), fiind jucată în stagiunile următoare la Oradea, Timişoara, Craiova, la Teatrul de Comedie din Bucureşti, la Lodz (Polonia), Pardubicze (Cehoslovacia), Helsinki, şi tradusă în limbile germană, franceză, maghiară, cehă, polonă şi spaniolă. Aceşti ani sunt realmente fecunzi, Sîrbu aruncându-se în largul genului dramatic şi investind în textele scrise (Plautus şi fanfaronii, 1965, Frunze care ard şi Legenda naiului, 1966, Bieţii comedianţi, 1968-1969, Catrafusele, 1970-1971, Simion cel Drept, 1971, A doua faţă a medaliei, 1972, Amurgul acela violet, 1974, după scenariul TV Întoarcerea tatălui risipitor, 1973...) dilemele şi obsesiile sale. Montate pe scenele unor oraşe importante, cultural, ale ţării (Bucureşti: Teatrul Naţional, Teatrul de Comedie, Teatrul Evreiesc; Craiova, Timişoara, Oradea, Constanţa, Braşov, Arad, Bacău, Galaţi, Piteşti...), ele au avut o receptare nici entuziastă, dar nici rece din partea publicului spectator şi a cronicarilor dramatici. O simpatică exigenţă este exprimată, la un moment dat, de însăşi mama scriitorului, asistând la câteva dintre premierele craiovene pentru a-i da cu năduf replica fiului ei: "Nu mi-au plăcut deloc! Sunt sătulă de mină, accidente, producţie. Mă mir că tu nu te-ai săturat de ele. Doamne, când ai să scrii şi tu o piesă cu rochii frumoase?!" (3). O încurajare vine în schimb din partea regizorului Sică Alexandrescu, care, observându-i personajului nostru înfăţişarea boţită, după o noapte nedormită (poate şi stropită cu alcool), îi spune de la obrazul nebărbierit: "Iubite Sîrbule, îţi ştiu viaţa, ţi-am urmărit cariera de cronicar dramatic, ţi-am citit şi câteva piese. Uite ce vreau să-ţi spun. Nu ai voie să umbli murdar, nebărbierit, obosit. Avem opt sute de poeţi, dar nu avem opt dramaturgi. Dumneata ai toate şansele să scrii câteva piese de referinţă. Respectă-ţi şcoala de care ai avut parte, limbile străine în care citeşti, limba română care te iubeşte. Nu ai voie să te risipeşti, să te ratezi. Luptă! Nu îmi place cum arăţi acum, dar ştiu că pe dinlăuntru ascunzi ceva rar şi preţios. Sunt bătrân, ştiu ce vorbesc. Nu te critic, dar m-ar durea inima să te ştiu învins..." (4).

Satisfacţiile lui Ion D. Sîrbu nu sunt foarte numeroase, el resimţind, în continuare, în mod dureros acest "exil" craiovean, în care izolarea lui se va accentua. Individualitate puternică, ins nărăvaş, greu de îmblânzit prin acordarea unor avantaje sau strunit cu mijloace coercitive, el este în aceşti ani (conform datelor din Cartea Abă a Securităţii) "lucrat prin dosar de urmărire informativă de securitatea judeţului Dolj, pentru manifestări ostile, fiind avertizat de două ori în 1969 şi 1970" (5). La cincizeci de ani, scriitorul se dovedeşte la fel de "recalcitrant" ca şi la vârstele rotunde anterioare - aceasta, pe fundalul unui nou îngheţ ideologic, configurat după vizita lui Ceauşescu în China şi Coreea de Nord şi implementarea modelului comunist-asiatic prin Tezele din Iulie 1971, echivalente cu o "minirevoluţie culturală" (6). Unul dintre efectele imediate este noua lege potrivit căreia ne-membrii de Partid nu mai pot fi (printre altele) secretari literari. Ceea ce îl determină pe fostul ilegalist comunist să se interneze la Spitalul Central Bucureşti pentru a încerca să obţină o pensie de boală. Cu pierderi grave de memorie şi conştiinţă, părând "irecuperabil pierdut", va fi salvat, după trei luni, de cel pe care îl numeşte "unicul meu binefăcător din Craiova", dr. Alexandru Olaru, "directorul spitalului de nebuni, conferenţiar de Psihiatrie la Universitate" (7). Acesta îl mai internase ("din motive de tactică şi chiul") la Spitalul din Podari (lângă Craiova) pe scriitorul depresiv. O face încă o dată, aducându-l aici, tratându-l cu mare grijă şi pricepere, vindecându-l de crizele de tristeţe furioasă şi obţinându-i pensia de boală ("depresiune melancolică") acestui om care a trecut prin multe. Prea multe pentru un singur om... La 27 septembrie 1973, după nouă ani petrecuţi în proximitatea scenei craiovene, Ion D. Sîrbu se pensionează, aşadar, medical, retrăgându-se şi mai mult, ca într-o cochilie de melc, în propria singurătate. Îl marchează, iarăşi, degradarea climatului intelectual şi de creaţie; şi nu se poate abţine să critice din nou tezismul resuscitat în spaţiul culturii naţionale, după cum se poate vedea dintr-un fragment epistolar ce reconstituie momentul respectiv: "Avem teatrul pe care îl merităm: în ’57 am ridicat vocea pentru apărarea ideii de Literatură în teatrul românesc: am păţit ce am păţit. În ’73, la Casa Scînteii, mi-am spus părerea despre educaţia politică făcută direct: nu am mai fost jucat până în ’77 - şi atunci cu o piesă comandă." (8).

Este explicabilă, prin optica oficialităţii culturale, această presiune suplimentară exercitată asupra domeniului teatral. Între genurile literare, cel dramatic a fost cel mai expus, în anii comunismului, foarfecelor cenzurii, întrucât textul de teatru - spre deosebire de toate celelalte - are corespondentul spectacolului de teatru, iar aceasta însemna un potenţial subversiv ridicat. Mai ales în perioada "minirevoluţiei culturale", regimul nu putea tolera ca un public compact, format din sute de spectatori adunaţi laolaltă, să primească de pe scenele teatrelor adevăruri neconvenabile politicii de stat. Culoarul de creaţie prin care Ion D. Sîrbu tocmai revenise în literatura română se îngustează aşadar, în această perioadă, prin apropierea plăcilor de beton oficial şi prin înfundarea lăcaşelor de ventilaţie cu anumite, bine cunoscute, reziduuri ideologic-estetice. Iată un prim factor ce determină evoluţia ulterioară a scriitorului: el va schimba instrumentele, genul literar în care creează, încheindu-şi căutările dramaturgice pentru a le reînnoda pe cele prozastice. Un al doilea factor, de ordin personal, biografic, este dat de pensionarea secretarului literar şi despărţirea de ultimul său loc de muncă: Teatrul Naţional Craiova. În sfârşit, un element cu pondere în această "comutare" creatoare îl reprezintă chiar dorinţa mai veche a scriitorului de a se dedica prozei. O mărturiseşte, de altfel, într-un interviu din 1970: "Scriu teatru şi scenarii de film. Visul de sfârşit al vieţii mele rămâne totuşi proza, pentru care însă, deocamdată nu am timp. (...) Piesa Frunze care ard trebuia să fie un roman şi a fost scrisă de un prozator care, în 1955, nu avea nici o legătură cu teatrul." (9). Două volume de proză scurtă (Povestiri petrilene şi De ce plânge mama?) îi apar chiar în anul pensionării (1973), iar după un deceniu, Sîrbu reuşeşte să publice Şoarecele B şi alte povestiri, operă de vârf a sa, cuprinzând în cea mai mare parte bucăţi scrise în tinereţe, pierdute în circumstanţele ştiute şi refăcute, trudnic, din memorie.

În afara debuşeului editorial, ceva important se schimbă în existenţa lui Ion Dezideriu Sîrbu, o dată cu părăsirea Teatrului craiovean şi debutul vieţii de pensionar. Contactele umane şi contractele profesionale, întâlnirile, conferinţele, conversaţiile spumoase, libaţiunile auxiliare sau de sine stătătoare: toate se răresc, sporind însingurarea scriitorului. El nu mai are acum pretexte oficiale pentru a ieşi în lume (fie şi în aceea antipatică a Isarlîk-ului), iar progresiva degradare a vieţii intelectuale şi materiale îi oferă şi mai puţine motive de entuziasm social. A şi îmbătrânit: trupul care a primit atâtea şi atâtea lovituri, fiind expus la frigul iernilor ruseşti, căldura ucigătoare a verii în Bărăgan, umezeala diferitelor temniţe, mizeria cazărmilor şi a lagărelor de muncă - această alcătuire fizică a fostului atlet începe să transmită, spiritului, semnale neliniştitoare. În 1975, îşi pierde şi Mama, grafiată întotdeauna aşa, cu majusculă (10); iar în martie 1977, trece însuşi la un pas de moarte, scăpând ca prin minune de cumplitul cutremur ce distruge hotelul "Victoria", din care el plecase cu o zi înainte. Concursul fericit (pentru el) de împrejurări i se datorează, în bună măsură, lui... A.E. Baconsky, persecutorul său din perioada clujeană, care îşi va găsi sfârşitul în acest seism: "nu-l mai văzusem din 1955, cunoşteam foarte bine schimbarea sa la faţă, recunoşteam locul de frunte pe care, de astă dată, pe merit - îl ocupa în literatura română"; "învăţasem să uit, să iau oamenii aşa cum sunt şi nu aşa cum ar fi trebuit să fie. Totuşi, în ziua de 3 martie 1977, la orele 12, când l-am zărit (...) la numai zece metri de mine, am reacţionat ca un pensionar idiot, senil şi încă jignit. Baconsky, strălucitor, luminos, venea spre mine zâmbind cu dragoste, cu mâinile desfăcute pentru o îmbrăţişare. Nu am avut timp să gândesc, replica sau fireasca reacţie. Şi L-AM OCOLIT. Dar, după numai o oră de remuşcări, am ajuns într-un aşa hal de scârbă faţă de mine încât îmi venea să mă pălmuiesc, să mă scuip singur. Venisem pentru mai multe zile la Bucureşti (Editură, Fond, Direcţia Teatrelor, radio etc.), deodată mi-am anulat toate întâlnirile, m-am dus la hotel şi luându-mi în grabă bagajul, am plecat la gară unde am reuşit să prind rapidul de la orele 14, cu care m-am întors acasă, la Craiova. (...) A doua zi seara a avut loc acel cumplit cutremur. Hotelul în care trăgeam de zece ani, «Victoria» de lângă CEC, s-a făcut praf şi pulbere." (11).

Note:
1. În "Adevărul literar şi artistic", nr. 200, 16 ianuarie 1994.
2. V. Ion D. Sîrbu, Filmul şi stimularea "concurenţei calitative". Interviu realizat de N. Corvin, în "Ramuri", nr. 12, 1967.
3. Idem, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, ed. cit., vol. II, p. 38.
4. Idem, Atlet al mizeriei, ed. cit., p. 53.
5. Cartea Albă a Securităţii, vol. cit., p. 292.
6. "«Minirevoluţia culturală» a ideologizat toate sectoarele importante ale vieţii sociale, dând nomenclaturii de partid o autoritate sporită: de la secretarul organizaţiei de bază din unitatea cea mai de jos până la primii-secretari de judeţe, deasupra cărora se afla Comitetul Politic Executiv, s-a închegat o ierarhie amintind de structurile feudo-vasalice, cu deosebirea că locul fidelităţii personale care îl lega pe suzeran de vasal l-au luat carierismul şi oportunismul. Poate că în nici o ţară comunistă fenomenul denumit de Christian Rakovski «degenerare birocratică a socialismului» nu a căpătat forme atât de groteşti ca în România. Primitivitatea spirituală şi intelectuală a unei «contraselecţii» a fost semnul caracteristic al nomenclaturii promovate de «minirevoluţia culturală»." Florin Constantiniu, loc. cit., p. 343.
7. V. scrisoarea către Tinca şi Liviu Rusu (22 mai 1984). În: Ion D. Sîrbu, Scrisori către bunul Dumnezeu, ed. cit., pp. 86-87.
8. Scrisoare către Elisabeta Pop (30 martie 1984), ibidem, p. 71. Cf. notaţia din Jurnalul unui jurnalist fără jurnal: "Mai nou, judecând după piesele ce se joacă la TV (ele reflectă 100% gustul, linia şi punctul de vedere ale şefilor noştri supremi), au apărut trei forme de teme politice (idilice, siropoase, atât de minore şi stupide că intru în pământ de ruşine când le văd. Dar mă încăpăţânez să le văd, mă pedepsesc astfel pentru vina de a nu-mi fi dat foc în faţa Teatrului Naţional din Craiova sau Bucureşti, după apariţia documentelor din iunie 1971. Şi când am «acceptat» ca piesa mea A treia faţă a medaliei să fie castrată de actul III, rămânând «a doua faţă a medaliei»)". Ed. cit., vol. II, p. 269.
9. Dialog între generaţii. Interviu cu dramaturgul Ion D. Sîrbu, consemnat de Constantin Pascu. În: "Steagul roşu", Petroşani, 21 noiembrie 1970.
10. După înmormântarea bunei, prea bunei Ecaterina Sârbu născută Glaser are loc o scenă grotescă, precum în filmul neorealist Zorba Grecul (similitudine observată de Sîrbu însuşi): "În absenţa mea şi a sorei mele, după pomana de cuviinţă, casa Mamei rămânând goală, «vecinii» (pentru care Mama a fost o adevărată Cruce Roşie) au spart lacătele şi au jefuit toată ograda. Au cărat totul. Cu securile au spart şopronul, coteţul, pridvorul... Au golit cămara de cărbuni, şopronul de lemne, fostul atelier al Tatălui meu. (Ca în Zorba Grecul, la moartea Bubulinei.) Am mers cu sora mea să vedem dezastrul. Am plâns un pic - apoi am împărţit toată zestrea ei din casă; oale, haine, albituri etc.... La aceiaşi «vecini»." În: Ion D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, ed. cit., vol. I, p. 138.
11. Ion D. Sîrbu, "Eu l-am văzut pe Blaga plângând...", în Atlet al mizeriei, ed. cit., pp. 123-124. Cf. următorul fragment autobiografic: "Sunt şi astăzi cutremurat de cum am scăpat de cutremur: Baconsky m-a scăpat! În ziua aceea, în Bucureşti, a venit la mine pe stradă, cu semn că vrea să mă îmbrăţişeze. Dumnezeule, m-a prins nepregătit, l-am fentat. Apoi, mi-a părut rău ca un câine, nu mai aveam nimic cu el, îl citeam cu plăcere, cum de am putut să fiu atât de necreştin, ocolindu-i mâna întinsă. Supărat, mi-am luat lucrurile de la hotel «Victoria» şi, deşi mai aveam treburi în Capitală, am plecat cu primul tren. În seara aceea, hotelul meu, «Victoria», cel de lângă CEC, a fost transformat în moloz: la numai 100 de metri de el, lângă biserica rusă, mureau Baconsky şi ceilalţi..." În: Ion D. Sîrbu, Scrisori către bunul Dumnezeu, ed. cit., p. 161.