Tortura pe înţelesul tuturor (XXII)

Această mărturie (ca şi altele datorate autorului-personaj din Tortura pe înţelesul tuturor) prezintă o dublă calitate. Pe de o parte, evenimentul respectiv capătă volum prin aceea că este văzut şi descris din perspective diferite. Subiectivităţile inerente nu disipează acest numitor comun al trăirii, ca şi al mărturisirii; îl reliefează parcă şi mai bine, îi conferă garanţia adevărului propriu-zis, al întâmplărilor reale care îl configurează. Pe de altă parte, evocările dense şi factuale ale lui Florin Constantin Pavlovici, coleg de celulă cu Ion D. Sîrbu, sunt deosebit de preţioase pentru cercetarea noastră, fiindcă ele ne oferă posibilitatea de a le verifica pe cele ale protagonistului. Pornind de la talentul de povestitor şi capacitatea de ficţionalizare ale lui Sîrbu, dimpreună cu farsele şi mistificările prin care acesta înţelegea să se răzbune pe cei care îl marginalizau, s-a putut trage, uneori, concluzia că viaţa lui nu este chiar aşa cum o prezintă cel ce a trăit-o. O concluzie fie pripită, fie tendenţioasă, răuvoitoare. O considerăm formulată nu în spiritul adevărului, ci din dorinţa (uşor de înţeles, dar greu de acceptat) de nivelare şi egalizare morală. În genere, nu agreăm exemplele pozitive, prin raportare la care putem resimţi inconfortul inferiorităţii. Încercăm, prin urmare, să găsim la o statură morală mai înaltă decât a noastră mici sau mari "carii", hibe, puncte nevralgice şi leziuni apte să distrugă din interior modelul. Este destul de greu să-l urmăreşti, darămite să-l urmezi pe Ion D. Sîrbu în tranşeele frontului, în celulele de închisoare, în adâncul minei Petrila şi în domiciliul obligatoriu la care va fi constrâns până la sfârşitul vieţii. Distanţa faţă de el, dorim sau nu să o limităm. În ce ne priveşte, am vrut să o micşorăm, fără ca aceasta să însemne o limitare a obiectivităţii obligatorii pentru un cercetător. Iar din observarea atentă şi analiza minuţioasă a vieţii lui Ion D. Sîrbu reiese, cu suficientă claritate, gradul de exemplaritate a acestei existenţe agitate şi chinuite. Nu îl mitizăm pe Ion D. Sîrbu, cum opinează - cu îngrijorare critică şi teoretică - Adrian Marino; îl urmărim, pur şi simplu, de-a lungul traseului său multiplu fracturat şi tragem, la sfârşitul fiecărui episod important, concluziile de rigoare. Or, reconstituirile făcute de Florin C-tin Pavlovici, Max Bănuş şi Al. Paleologu (toţi, colegi de închisoare cu Sîrbu) converg în a sublinia profilul moral al personajului nostru. Scenele, după cum am văzut, se suprapun aproape perfect, ceea ce înseamnă că în rememorările jurnalistului fără jurnal nu apar inflexiuni de mistificare sau lăudăroşenie. El nu se află în postura altor memorialişti şi diarişti care - pe o scală pornind de la zero-ul lui A. Băleanu - îşi colorează prin fabulaţie eroizantă vechile compromisuri, poltronerii şi mârşăvii. Ion D. Sîrbu nu are ce (şi de ce) să cosmetizeze, fiindcă episoadele parcurse au fost depăşite, toate, cu fruntea sus. Este suficient să ne arate urmele vechilor lovituri, cicatricele rănilor, însuşi desenul absurd-tragic al vieţii sale. Nu e nevoie de vreo demonstraţie laborioasă şi ingenioasă, deoarece ecuaţia Sîrbu este, de fapt, foarte simplă. Şi în această simplitate verticală a victimei rezidă marea, fundamentala deosebire faţă de complicaţiile abisale ale călăilor şi colaboraţioniştilor din epocă.

Între mai 1960 (când e transferat în lagărul de muncă de la Salcia-Stoeneşti) şi februarie 1963 (când este graţiat), Ion Dezideriu Sîrbu parcurge, în condiţii-limită, anii de detenţie politică pe care îi mai are de efectuat. La Salcia, considerat de Max Bănuş unul dintre "cele mai îngrozitoare lagăre de exterminare politică" (1), "atletul mizeriei" ajunge să cântărească 49 de kilograme. Distrofic în ultimul grad, e internat în infirmeria ea însăşi coşmarescă şi, la un pas de moarte, îl întâlneşte pe muribundul N. Paloş, osândit pentru articolele semnate de Sîrbu, în ziarul clujean "Patria", în 1946, cu acest pseudonim. O scenă impresionantă apare în romanul Adio, Europa!, autorul atrăgând atenţia, în subsolul paginii de ficţiune, că toate amănuntele sunt strict autentice: "Era foarte slăbit, foarte îmbătrânit. Îl văd şi acum în faţa ochilor: fără dinţi, fără degetele de la o mână, cu faţa şi gâtul plin de nişte bube ce puroiau. Cu greu mai reuşeam să-i vâr pe gât câteva linguri de arpacaş sau paste fierte... Nu am putut afla nimic despre familia lui, despre satul sau oraşul din care se trăgea. Nimic. De câte ori îşi revenea din halucinaţiile de febră, se comporta lucid şi clar: pentru o oră-două îmi recita fragmente întregi din articolele mele. Răsunau ridicol în baraca aceea de muribunzi, răsunau tragic în conştiinţa şi memoria mea. Ca un martir în delir, de fiecare dată ne declara strigând: «Aceste articole sunt opera mea. Nimeni în ţara asta nu a scris mai curajos şi mai drept decât mine, nimeni nu a pătimit pentru scrisul său, ca mine... Mor, dar mor cu mândria că nu am scris degeaba!...» Şi continua să recite ore întregi din acele articole. Nu-şi mai amintea nimic din viaţa lui, orice îl întrebam, el numai şi numai de articolele sale putea să-mi povestească. Bănuiesc că, în timpul crud al unor anchete din acei ani «de reeducare», tânărul învăţător Nicula Paloş fusese obligat nu numai să recunoască faptul că este autorul lor, dar să le şi înveţe pe dinafară. Pe urmă, soarta lui identificându-se cu aceste articole ale vitejiei sale politice, încet-încet, au devenit realmente ale lui, el asumându-şi în întregime şi conţinutul lor. De fapt, el era autorul adevărat: a scris aceste articole pe cruce, cu sângele lui, nu?... A murit după o săptămână sau două. Cu mare greutate şi înfruntând dispreţul colegilor mei de suferinţă, am cerut să merg voluntar să-l îngrop." (2).

N. Paloş al doilea supravieţuieşte (şi va purta povara destinului celui dintâi toată viaţa), iar în vara lui 1961, îl regăsim în Insula Brăilei, la Strâmba, lucrând la digul morţii (în aceeaşi echipă cu Max Bănuş), "în condiţii de felahi egipteni". Norma zilnică e de peste 3 metri cubi de pământ săpat şi cărat cu roaba; dar Sîrbu reuşeşte, acum, să-şi refacă într-o anumită măsură organismul slăbit, epuizanta muncă fizică sub soarele torid fiind compensată cu o alimentaţie ceva mai bună. Terifiantă este, în schimb, iarna 1961/1962, petrecută (e un fel de a spune) în colonia Periprava, la graniţa cu Uniunea Sovietică, în delta sălbatică a Dunării. (3) Sezonul de tăiere a stufului se întindea de la 5 decembrie la 15 martie - peste trei luni de chinuri inimaginabile: "Acolo, pe gheaţă, încălţaţi în opinci făcute din anvelope vechi, legate cu sârmă, înfofoliţi în cârpe, înarmaţi cu tarpane (nişte seceri cu coada de aproape un metru), tăiam trestia, o legam în snopi grei, pe care îi duceam pe umeri, uneori, şi până la un kilometru distanţă, prin miriştea desfundată şi tăioasă ca sticla, până la grindul unde un nacealnic lipovean şi un sergent urgisit de soartă ne numărau şi ne calculau norma pe ziua respectivă. Opt snopi de fiecare deţinut, de tăiat, legat şi cărat la grind. Imposibil de realizat (...) Mâncam doar dimineaţa, pe întuneric, în cală, jos - şi seara, tot acolo, şi tot pe întuneric. Pereţii bacului şiroiau de umezeală, mirosea a rugină, mâl, tineta unică era mereu ocupată de cei care aveau diaree. Deveniserăm nişte fiare. De la 5 decembrie până la 15 martie - atâta durează sezonul de tăiat - nimeni nu s-a spălat, nimeni nu s-a bărbierit. Eram opt brigăzi în fiecare bac, deci cam patru sau cinci sute de deţinuţi, dormind în cele trei cale ale acestui şlep de grâne de pe vremea împăratului Franz-Joseph. În fiecare seară, după numărătoare, câte trei din fiecare brigadă eram bătuţi la cur de miliţienii din pază. Pentru norma neîndeplinită." (4).

Cel care, la douăzeci şi opt de ani, era probabil cel mai tânăr conferenţiar universitar din România este acum, după aproape trei luştri, un om sfârşit, terminat, cu pilonii existenţiali distruşi. În 1961 se sting Blaga, părintele spiritual, şi Ion Sârbu, tatăl pe care vestea condamnării fiului îl îmbătrânise într-un singur ceas. Trădat de soţie, lovit de prieteni, el îşi încheie în februarie 1963 îngrozitoarea experienţă carcerală, ca un Petrini cu norma de suferinţă mult depăşită. Primeşte domiciliu obligatoriu la Petrila (colonia minerească de unde începuse, cu decenii în urmă, "cucerirea" lumii) şi, cu sufletul pustiit, îi trimite o scrisoare unicului prieten care nu l-a uitat. Document uman extraordinar, această epistolă este un fel de bilanţ al dezastrelor, un inventar cu ani, bucurii şi valori lipsă: "Petroşani, 23 aprilie 1963/ Dragul meu Deliu,/ Mă pregătesc de o lună de zile, în fiecare zi, să-ţi scriu. (...) Nu am de fapt nimic să-ţi spun - mai bine zis ceea ce aş vrea să-ţi spun nu se poate spune în limitele meschine ale unei epistole. Că sunt sănătos, că sunt «liber»: ce importanţă au aceste formule faţă de ceea ce trăiesc şi simt eu în fond... Am fost sigur - de acolo chiar - că unicul meu «prieten» care nu mă va uita vei fi tu. Şi nu m-am înşelat. Ai fost singurul care ai găsit o ocazie să treci pe la nenorocita mea mamă să-i spui două cuvinte bune. Eu îţi rămân recunoscător şi sper să am ocazia în viaţa aceasta să-ţi dovedesc acest lucru. (Mai ales că cele mai cumplite lovituri pe care le poate primi un om eu le-am primit din partea unor aşa-zişi prieteni.) Nu am post, nu am locuinţă. Absolut tot am pierdut: biblioteca în întregime, toate fişele, toate manuscrisele. Chiar şi volumele mele depuse la Editură (erau pe cale de apariţie în ’57) au fost «topite». Haine, albituri, tot. A trebuit să încep de la zero absolut. (...) Sunt singur în lume, fără dragoste, fără prieteni apropiaţi (aici), ca după un cumplit incendiu. Sunt un pic «cauterizat» pe linie afectivă, mă feresc de oameni, de pieţe, de zgomot, încerc în singurătate şi linişte să-mi refac condiţia umană. (...) Sunt bătrân şi trist; mi s-a cuibărit moartea în inimă şi fiecare cuvânt mă doare. Dar muncesc. Uit. Încerc să privesc cerul, copiii - şi mă gândesc că poate, cine ştie, va mai veni o zi în care numele meu să te bucure şi să-ţi facă cinste./ Scrie-mi. Te sărută Gary" (5).

Note:
1. Max Bănuş, vol. cit., p. 136.
2. Ion D. Sîrbu, Adio, Europa!, ed. cit., vol. II, pp. 110-111.
3. Florin Constantin Pavlovici arată că, în urma inundaţiilor de la Strâmba care au făcut să cedeze digul înălţat prin munca deţinuţilor, aceştia "şi-au găsit adăpost în diverse lagăre, unele vestite pentru ospitalitatea lor. O parte dintre ei au ajuns la Luciu-Giurgeni, blestemata orezărie din Baltă, grupul cel mai numeros a coborât cu şlepurile la vale, până în Deltă, şi a poposit la Periprava, cimitirul multor valuri de condamnaţi politici, iar câteva sute au ancorat pe braţul Chilia, la vărsarea Dunării în mare, în două bacuri mascate sub pavilion francez şi grecesc." În Tortura pe înţelesul tuturor, vol. cit., p. 328.
4. Ion D. Sîrbu, Adio, Europa!, ed. cit., vol. II, p. 113.
5. Idem, Iarna bolnavă de cancer, ed. cit., pp. 53-54.