Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  De la Petrila la Petrini. Viaţa lui Ion D. Sîrbu

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Un (târziu dar meritat) dar divin (XXIII)


Daniel Cristea-Enache

11.07.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Viaţa lui Ion D. Sîrbu reîncepe, într-adevăr, de la zero absolut, cezura detenţiei fiind echivalentă cu o veritabilă falie între două existenţe, complet separate şi esenţialmente diferite. Cel care o trăieşte pe a doua şi-o va reaminti pe prima ca pe o istorie îndepărtată, străină, învăluită în ceaţa unei lumi din care nu au mai rămas decât amintiri şi reflexe de profesor. Ca efect de perspectivă, anii tinereţii sibiene şi clujene (nu foarte mulţi: 1941-1954) par să formeze un interval temporal mult mai consistent decât cel, dublu, numărând peste un sfert de veac (1963-1989), în care Sîrbu este obligat la domiciliu fix şi la o insuportabilă viaţă statică. Secvenţe şi frânturi din tinereţile "zvăpăiate, tragic risipite" vor reveni repetitiv, obsedant în prezentul rememorării şi al confesiunii, fostul actant oferind actualului autor un subiect inepuizabil de interes şi cercetare. Vom urmări această interesantă dedublare (obţinută prin distanţarea silită) în capitolul dedicat scrierilor confesive ale lui Ion D. Sîrbu. Pentru moment, să reţinem ca importantă şi relevantă - pentru om şi scriitor - această separaţie între trecutul risipit, dar incandescent dinaintea închisorii şi prezentul "continuu", care se tot prelungeşte şi bălteşte, până la capătul firului unei existenţe derulate lent, exasperant. Până acum, lui Sîrbu i s-au întâmplat prea multe; de acum încolo, ca printr-o echilibrare transcendentă a biografiei, nu i se va mai întâmpla mare lucru. O dată stabilită albia, cursul impetuos al apei va fi regularizat şi va scădea progresiv, personajul făcând loc scriitorului şi viaţa agitată, turbulentă, tragică a lui Ion D. Sîrbu trecând în filele manuscrise ale acestuia. De aceea, deşi cu nu mai puţin de douăzeci şi şase de ani înaintea sfârşitului său, ne aflăm, practic, înspre finalul studiului nostru biografic.

După mai multe luni de şomaj (februarie-octombrie 1963), reuşeşte să se angajeze ca muncitor necalificat (vagonetar) la Exploatarea Minieră Petrila. Într-o circularitate perversă, traseul de la Petrila la Petrini este întors în clişeu negativ, fostul conferenţiar universitar ajungând (ca şi viitorul său omolog romanesc) la munca de jos. Dintr-o adeverinţă eliberată, ulterior, de biroul Personal al Exploatării, putem înregistra că "dela data de 11 noembrie 1963 până la 31 ianuarie 1964, (a fost) angajat ca muncitor necalificat în subteran, salarizat cu 36 lei / post."; iar "la data de 31 ianuarie 1964 a fost transferat dela E.M. Petrila la Teatrul de Stat Petroşani, conform art. 16 / 3 din C.M." (fără să i se completeze de către E.M. Petrila carnet de muncă) (1). Vagonetarul din sectorul IV al minei în care muncise tatăl său devine şef de producţie la Teatrul de Stat "Valea Jiului" din Petroşani (cu un salariu lunar de 1 600 lei); iar de aici, se va transfera la 1 august 1964 la Teatrul Naţional Craiova, în funcţia de secretar literar. Înainte însă de a focaliza ultima rubrică din cartea de muncă a lui Ion D. Sîrbu, merită să mai rămânem puţin în atmosfera minei Petrila, împreună cu fostul deţinut condamnat la 7 ani închisoare pentru scrierea piesei duşmănoase Sovrom-Cărbune (v. supra, pp. 50-52). Din nou istoria curge pe o circumferinţă tragicomică, înconjurându-l ca un cerc pe cel captiv în interiorul său: "În anul 1963, ies la lumină, şi după cinci luni de şomaj, intru vagonetar la mina Petrila, mina strămoşilor mei... Lucram de aproape opt luni de zile, când, după ce ieşisem dintr-un şut de dimineaţă şi eram dărâmat de lopată, am fost opriţi, toţi minerii, în holul de pontaj al minei... Eu nu ajunsesem sus, eram încă jos, pe culoarele lămpăriei, stam rezemat de zid aşteptând să treacă şi această spontană şedinţă-fulger când, deodată, am auzit vocea caldă, puternică a tovarăşului Verdeţ; cu lacrimi în ochi, gâtuit de emoţie, ne vorbea revoltat de ce cruntă exploatare au reprezentat pentru noi... societăţile mixte, dar mai ales nenorocirea şi ruşinea care a fost pentru Valea-Jiului, societatea Sovromcărbune... Trebuia să strig, să urlu: «Atunci, eu ce caut în mină?» Nu am avut puterea. Am râs, am plâns, nu mai ştiu cum a fost dar ţin minte că în trei săptămâni, din memorie (...) am rescris piesa, intitulând-o de astă dată Frunze care ard." (2).

La Craiova, Sîrbu este trimis în domiciliu obligatoriu, având încă interdicţie corecţională de publicare. Aceasta va fi ridicată abia în 1967 (3), cu toate că tovarăşii de detenţie obţinuseră dreptul de publicare imediat după decretul de graţiere. Anterior acestui an publicase totuşi mai multe texte în paginile unor publicaţii din Craiova sau din ţară ("Înainte" (4), "Ramuri", "Familia", "Luceafărul", "Teatrul"), majoritatea pe teme dramatice, în strânsă legătură cu activitatea de secretar literar, unul despre Gândirea românească în Transilvania în sec. al XVIII-lea, volumul postum al lui Blaga, iar altul de literatură propriu-zisă: povestirea Nesomn (în "Ramuri", nr. 9, august 1966). Fostul puşcăriaş trecut prin atâtea închisori şi lagăre de muncă se adaptează greu la noul oraş, unde întâlneşte o mentalitate complet străină educaţiei sale "cam strâmt şi sever ardelene". Va găsi, în consecinţă, diferite expresii (auto)ironice prin care subliniază absurdul acestei mutaţii de genă ardelenească în vatra spiritului oltenesc; şi va specula mult asupra acestui altoi bizar. Craiova devine, în scrisul său, un Isarlîk (într-o accepţie la antipodul celei, luminoase, din lirica lui Ion Barbu), unde el, exilatul din Genopolis (Clujul tinereţii studioase), se simte "ca un Robinson nătâng şi multilateral traumatizat" (5). Este schema recurentă în scrierile confesive (epistolare, interviuri, jurnal), ca şi în romanul, atât de impregnat de experienţele biografice, Adio, Europa!... Norocul său - căci, la atâtea nenorociri, i se mai întâmplă şi câte un lucru bun - îl reprezintă întâlnirea cu viitoarea lui soţie, Elisabeta Afrim, redactor la Radio. Din 5 ianuarie 1965 (data căsătoriei) şi până pe 17 septembrie 1989 (data morţii eroului nostru), Sîrbu va trăi alături de ea într-un mediu de refugiu casnic, securitate psihică şi bucurie a comunicării intelectuale: un mediu în care poate evolua întorcând profilul sau spatele lumii exterioare. Elisabeta Sîrbu, cunoscuta Lizi / Limpi / Xantipa ş.a.m.d. din opera lui Ion D. Sîrbu, evocă într-un fragment savuros de interviu circumstanţele cu totul speciale ale căsătoriei cu exilatul de severă educaţie ardelenească: "Ne-am căsătorit, având ca unic martor la oficierea căsătoriei pe soacra mea. Unic martor pentru că n-am spus nimănui, nimic. Mai mult, am întârziat la ceremonia de la Consiliul Popular, pentru că n-am plecat de la Radio până n-am terminat de înregistrat toate emisiunile pentru după-amiază, să nu cumva să afle colegii unde trebuia să merg. De ce acest «mister»? Habar nu am! Biata mea soacră, ca, de altfel, şi bietul meu viitor soţ, au trăit mari emoţii crezând, poate, că m-am răzgândit. Drept care, atunci când am apărut la orizontul străzii pe care mă aşteptau, am auzit slobozindu-se din plămânii Sîrbului un: «Te bag în... mă-tii!» Literatură? Măcar în paranteză trebuie să spun că soacra mea, căreia fiul său îi adusese nenumărate necazuri, era destul de speriată de originea mea «alutană» (deci un nou necaz). A îndrăznit să-şi roage fiul să nu spună în colonie că sunt olteancă şi, pentru că Gary a mai liniştit-o, spunându-i că sunt de la Tr.-Severin, aproape de Banat, i-a replicat: «Să spui că e de la Orşova!» De ce m-a ales pe mine? Frumoasă, nu. Bogată, nu. Poziţie socială, nu. Atunci?... «Spicheriţă la Sucuri şi marmelade»!!! Ne-am angajat astfel într-un lung război de uzură, unul împotriva celuilalt şi împreună împotriva «lumii»." (6). Într-un inventar făcut târziu, în Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, scriitorul vorbeşte despre a doua lui soţie ca despre un dar divin pe care el, (ex)păcătosul, nu îl merită. Fragmentul, de o melancolie dureroasă şi o mare frumuseţe literară, este totodată foarte instructiv, reproiectând într-o prezentare esenţializată aproape întreaga perioadă craioveană: "De circa 22 de ani, exilat în Craiova, trăiesc melcoid într-o tot mai accentuată însingurare. Alcoolul a fost liantul meu cu lumea, când beam puteam să iubesc oamenii, să comunic, să fiu vesel, inteligent, stupid, generos. Om ca toţi oamenii. M-au părăsit, pe rând, tutunul (fumam câte patru pachete pe zi), votca (vinul şi berea nu mă satisfăceau), «pohta» după femei. Începusem să folosesc tot mai des cuvântul «ridicol» sau «bufon», referindu-mă la tipul formei mele de cultură, inteligenţă şi destin. Am trăit în tinereţe numai în internate, cazărmi, cămine şi puşcării. Apoi a urmat lagărul, mina, Craiova (ca domiciliu forţat). Dumnezeu a fost bun şi milos cu mine, mi-a adus la picioare o soţie divină (pe care nu o merit), o casă liniştită, plină de cărţi în «sîrbească» dezordine (având eu oroare de noţiunea de «ordine») şi o singurătate religioasă, melancolică şi contemplativă, în care doar vântul de departe îmi mai aduce, din când în când, semnul de dragoste din partea unor prietenii vechi şi destrămate." (7).

Note:
1. V. Anexele vol. Râs-cu-plânsul nostru valah, ed. cit. Dintr-o altă adeverinţă, eliberată de Teatrul de Stat "Valea Jiului" la 1 august 1964 şi reprodusă în acelaşi volum, rezultă că transferul a fost făcut la data de 1 (nu 31) ianuarie 1964.
2. Ion D. Sîrbu, Scrisori către Ion Maxim, în "Luceafărul", nr. cit. Cf. fragmentul din epistolarul cu Viorica Guy Marica, în "Caiete critice", nr. cit., p. 56: "Am scris, pentru Blaga şi Agârbiceanu, ca o replică la «Minerii» lui Davidoglu, piesa mea despre mineri. Şi am intitulat-o «Sovrom-cărbune». Am citit-o şi am ars-o (1949). La sfatul lui Blaga. Dar cineva din «familie» şi-a adus aminte de ea. Piesa asta despre minerii mei, m-a urmărit cumplit în puşcărie. Ieşisem de acolo, eram acum vagonetar în mina strămoşilor mei, într-o zi, frânt de oboseală, am fost opriţi toţi minerii din două schimburi, în sala de pontaj. Eu eram prăbuşit pe jos, în faţa ghişeului sculăriei, unde trebuia să predau un borfeier scos. Asta se întâmpla în aprilie 1964. Deodată prin megafon aud plângerea şi revolta tovarăşului Verdeţ: «Sovrom-urile ne-au nenorocit, ne-au exploatat, ne-au jefuit etc....» Mie îmi venea să strig: «dar ce caut eu aici unde ispăşesc pentru piesa mea Sovrom-cărbune?» (Am transcris din memorie piesa, am şi jucat-o la Craiova, invitând la premieră «organele» pazei mele; abia după ce au aflat că «Frunze care ard» este piesa Sovromcărbune, au interzis-o. Dar am jucat-o şi la Lupeni, şi la Petrila.) La Köln, aud de la Nego: «cum mai poţi să scrii despre muncitori?»" (scrisoare din 2 noiembrie 1988).
3. V. următoarea notaţie: "Acest drept, pe care colegii mei l-au obţinut imediat după decret, eu, fiind considerat în continuare în domiciliu obligatoriu la Craiova, l-am primit abia prin 1967, vara, când, în curtea Teatrului, în faţa Directorului Dincă, domnul colonel Lăzărescu m-a anunţat: «de azi puteţi să iscăliţi, să publicaţi; nu aveţi dreptul la intrare în învăţământ, la muncă în vreo redacţie etc.»" În: Ion D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, ed. cit., vol. II, p. 56.
4. Primul text publicat, după a treia şi ultima întrerupere forţată din activitatea sa publicistică (cu parantezele: 1941-1943, 1946-1955, 1957-1964), fiind Şi teatrul e o uzină (La pregătirea premierei cu piesa lui Al. Mirodan Şeful sectorului suflete ia parte întregul colectiv al teatrului craiovean.), în "Înainte" (Craiova), nr. 2, octombrie 1964. Încă o ironie a sorţii, dat fiind că de piesa Ziariştii a acestuia şi de campania demascatoare pe care o suportase tânărul cronicar dramatic fuseseră legate multe dintre necazurile lui Sîrbu, cu şapte ani în urmă.
5. Ion D. Sîrbu, În loc de autobiografie, în Arca bunei speranţe, ed. cit., p. 579.
6. Valeriu Cristea în dialog cu Doamna Elisabeta Sîrbu: "Destinul său literar nu mi se pare în posteritate mai generos". În "Caiete critice", nr. cit., p. 25.
7. Ion D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, ed. cit., vol. I, p. 167.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer