Maimuţa G din Şoarecele B. (XX)

Să adăugăm la aceste elemente pe cel determinat de campania furibundă pornită în presă împotriva fostului cronicar dramatic al revistei "Teatrul" şi derulată pe parcursul anului arestării (de către Andrei Băleanu şi ceilalţi vajnici combatanţi pe frontul cultural, indignaţi principial de critica adusă piesei lui Al. Mirodan). Atmosfera creată nu-i putea fi decât defavorabilă deţinutului care urmează să asiste la o nouă încadrare a vinei sale în repertoarul penal al justiţiei comuniste. Blamat în presă, trădat de propria soţie, confruntat cu declaraţiile contra semnate de bunii lui prieteni, purtând povara eliminării din învăţământul superior, în decembrie 1949, ca şi - de bună voie - pe aceea a solidarizării explicite cu Lucian Blaga şi ceilalţi profesori ai săi, Ion D. Sîrbu nu are, practic, cum să scape din mănuşa de fier a regimului. Iar dacă vom considera în ansamblu viaţa şi posteritatea lui, este mai bine, până la urmă, că a rămas, în aceşti ani, în închisoare. Această ipoteză scandaloasă, la prima vedere, o formulează el însuşi, punând în balanţă încă o dată traiul bun şi conformist, cu leziuni morale grave, şi suferinţele fizice aducătoare de linişte sufletească: "Dumnezeu a fost bun cu mine: ca tânăr student, fost ilegalist, fiu de miner, eram un sigur candidat la carieră şi aventură. Dar morala Tatălui meu şi duhul lui Blaga m-au ferit de ispită. Mai târziu, bunul Dumnezeu, văzând cum mă plimb de idiot şi donquijote pe marginea vulcanului, luptând de unul singur împotriva stalinismului redivivat după 1956, trădat de fosta soţie şi de cei mai buni prieteni ai mei, ca să mă scape de mai rău, m-a luat de guler şi m-a trimis în puşcărie. Astfel m-am mântuit de silă şi ispită, pierzând totul, dar primind în schimb acest suflet de purgatoriu cu care, în pace şi onor, îi aştept la judecata de apoi pe toţi cei care, din frică şi laşitate, au depus împotriva mea la cele trei procese." (1).

Cu această integritate morală păstrată în infernul detenţiei, Sîrbu - el şi numai el - are dreptul de a penaliza cedările prietenilor săi, care nu au putut rezista anchetelor. Prietenul Nego: "Aceste lucruri i le-am reamintit la Köln, în 1980; adăugând: «în cel de al doilea proces al meu (pe baza căruia mi s-a mărit pedeapsa de la 1 an la 7 ani) actul de acuzare de bază a fost declaraţia ta, făcută în 1958 sau 59, liber fiind în Bucureşti, prin care susţineai: ‘eu am vrut să mă înscriu în partid şi să devin un bun comunist, eram convins, - dar Sîrbu m-a împiedicat!’» (Notez: Nego este printre puţinii colegi, alături de Petroiu, Şipoş, Stoichiţă care ştiau că activez ca membru al partidului comunist.) (...) O tempora... Istoria Cercului Literar va consta din biografiile noastre paralele." (2). Şi prietenul Doinaş: "Boeingul lui extraordinar are un cauciuc mai vechiu, numai eu ştiu cu ce a fost umflat, aş putea, prost şi invidios cum mă ştii, să i-l dezumflu cu sula unei singure vorbe: dar eu am uitat tot, tot, tot, contractul pe care eu l-am încheiat cu Bunul Dumnezeu avea o clauză şi anume aceea de a ierta şi de a uita, aşa că mă doare, desigur, că mă evită, dar pe de altă parte, e vina lui că nu mi-a oferit, ca Tine la Köln, deliciul unei nopţi în care să ne deschidem, cu dragostea şi creştinie, inima şi memoria (...) De zeci de ori l-am rugat, acordă-mi domnule o audienţă, de câte ori te întâlnesc mă doare unghiul fals din colţul zâmbetului tău; el îmi promite, dar... totdeauna e grăbit, mă serveşte scurt, vorbeşte telegrafic" (3). Aşadar, dacă primul are puterea de a-şi recunoaşte, mai târziu, vina, cerând şi obţinând iertarea lui Sîrbu, al doilea, din păcate, nu poate restabili această punte pe care remuşcarea trebuie s-o creeze - şi astăzi cunoaştem motivaţia atitudinii sale. Trebuie amintit aici, cu un mare regret, dar în spiritul adevărului, întristătorul epilog postum al carierei lui Ştefan Aug. Doinaş: dezvăluirea legăturilor sale cu Securitatea. Cu mare probabilitate, acestea au constituit, iniţial, preţul eliberării sale după 1 an de la arestarea din 1957; după care durata le-a fost asigurată prin chiar şantajul dezvăluirii lor. A devenit public faptul că printre scriitorii despre care el a întocmit informări se număra şi Ion D. Sîrbu - aceasta explicând, retrospectiv, nu numai disjungerea cazurilor celor doi acuzaţi de omisiune de denunţ, în 1957-1958, ci şi prelungita rezervă a lui Doinaş în ceea ce priveşte relaţia cu fostul său prieten.

Spre deosebire de alţi deţinuţi, a căror rezistenţă fizică şi psihică nu a putut trece un anumit prag, Sîrbu a rămas pe toată durata încarcerării un material uman tare, capabil să suporte, fără a se deforma, cele mai variate agresiuni ale temnicerilor. Probabil, şi-au spus cuvântul aici anii de internat şi de cazarmă, care îl familiarizaseră deja cu experienţa spaţiului închis, claustrant, şi îi dezvoltaseră strategii de supravieţuire complexe. Pe cât de "tăbăcită" este epiderma fostului combatant de pe front, pe atât de curat rămâne sufletul său, bine depozitat, ca într-o amforă, în trupul expus tuturor loviturilor. Excelent camarad, în cele mai grele condiţii (acelea în care omul tinde să se transforme într-o fiară, apărându-şi cu dinţii peticul de spaţiu carceral), eroul nostru a lăsat amintiri luminoase tovarăşilor de suferinţă, după cum vom vedea din mai multe evocări datorate lui Florin Constantin Pavlovici. Deocamdată, ajungând la borna anului 1959, să notăm o altă probă de solidaritate cu Lucian Blaga. Adus pe 14 ianuarie la Bucureşti, împreună cu mai mulţi deţinuţi, este supus unui interogatoriu dur în legătură cu fostul său profesor şi cu Cercul Literar sibian. Procesul-verbal al interogatoriului (4) dovedeşte că singur Sîrbu, între toţi cei anchetaţi, refuză să-l acuze pe Blaga, încercând chiar să-l apere.

În acest an se produce şi divorţul de Maria Sîrbu, devenită ministereasă, sau, cu o sintagmă batjocoritoare a soţului trădat, Gigi cârciumăreasa. Dincolo de analogia frapantă cu evoluţia cuplului ficţional Matilda - Victor Petrini, tribulaţiile şi suferinţele sentimentale ale "celui mai iubit dintre pământeni" nu par să fie împărtăşite de personajul real. El nu înregistrează trădarea ca pe un şoc teribil, aşa cum li s-a întâmplat unor deţinuţi care au primit lovitura în fibra fiinţei lor: "La Jilava, marţi, venea aşa-zisul grefier de la tribunale. Nu intra, striga vulgar la uşiţa pe care ni se serveau mâncărurile. «Popescu Mihai», auzeam noi; «prezent», răspundea P.M., un bărbat frumos care, de ani de zile, îşi ascundea cu discreţie dragostea faţă de femeia de acasă. «Ce este?» întreba acesta. «Iscăleşte aici: te-a lăsat curva!» Popescu iscălea. Tremurând. După ce îşi relua locul în pat, toată lumea constata că, numai în câteva clipe, a devenit un biet moşneag." (5). Poate pentru că investiţia afectivă iniţială fusese, în timp, verificată şi retrasă din contul tovarăşei de viaţă, dezertarea ruşinoasă, profitabilă a acesteia nu lasă în urmă cutremurări interioare, ci o aversiune aşa-zicând fără complicaţii, o ranchiună exprimată net sau trecută în paleta umorului sardonic. Fosta soţie devine chiar material didactic într-una din conferinţele sui-generis pe care Ion D. Sîrbu le va ţine, în 1962, în lagărul de la Strâmba. După cum îşi aminteşte colegul de baracă Florin Constantin Pavlovici, realizând un remarcabil portret: "În timp ce doctorul Sergiu Al-George se chinuia să preschimbe baraca în templu, prozatorul şi dramaturgul Ion D. Sîrbu o trata ca pe o aulă universitară. Fostul student al lui Lucian Blaga şi asistent al lui Liviu Rusu la Universitatea din Cluj ţinea conferinţe de filosofie a culturii, estetică şi psihologie, avea un auditoriu imens, capacitatea lui de improvizaţie era inepuizabilă, ca şi uşurinţa şi energia cu care vorbea. Părea un vulcan în erupţie, care azvârlea, în loc de lavă, idei şi împerecheri de cuvinte plastice, vii, cuceritoare. Pentru că nu trebuia să se supună unei rigori ştiinţifice, era strălucitor. Când nu îşi aducea aminte un fapt cultural anume, inventa altul cu mult mai interesant. Orice scăpare de memorie devenea fapt de creaţie. Conferinţele se desfăşurau pe craca paturilor, iar spectatorii se aşezau fiecare pe unde apuca. (...) Odată, Ion D. Sîrbu a vorbit despre şcoala configuraţionistă din psihologie şi a prezentat pe larg şi cu un haz inimitabil experienţele lui Koehler făcute pe maimuţe. Deoarece maimuţele evocate se deosebeau ca inteligenţă, Gary Sîrbu se amuza să le dea numele unor iubite. Pe cea mai proastă dintre ele a botezat-o chiar cu numele fostei sale neveste, care îl părăsise pentru un demnitar comunist din Cluj. Maliţiozitatea lui a devenit imediat fapt ştiinţific, înregistrat pe gamele şi memorat de saşi." (6). Oare sub ce formă? Maimuţa G, în acord cu logica ştiinţific-experimentală dezvoltată de scriitor în Şoarecele B?

Note:
1. Ion D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, ed. cit., vol. II, pp. 202-203.
2. Epistolar Ion D. Sîrbu - Viorica Guy Marica, în "Caiete critice", nr. cit., p. 50. V. şi supra, nota 61.
3. Scrisoare către I. Negoiţescu (2 iulie 1982), în: Ion D. Sîrbu, Traversarea Cortinei, vol. cit., p. 73.
4. Aflat în arhiva Securităţii şi publicat de Ion Bălu, în "Apostrof", Cluj, nr. 10 (101), 1998, p. 15.
5. Ion D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, ed. cit., vol. I, p. 214.
6. Florin Constantin Pavlovici, vol. cit., p. 315.