Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  De la Petrila la Petrini. Viaţa lui Ion D. Sîrbu

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Piesa “Sovrom cărbune” şi consecinţele ei (XIX)


Daniel Cristea-Enache

13.06.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Am arătat anterior că 1958 este anul celui de-al doilea mare val de arestări din România comunizată, datorate, pe de o parte, acţiunii de contracarare a posibilelor efecte ale Revoluţiei budapestane, iar pe de alta: teribilei încorsetări ideologice menite să demonstreze conducerii Uniunii Sovietice că trupele Armatei Roşii pot părăsi Republica Populară Română. Ţara noastră e sigură. Această siguranţă convertindu-se, deloc paşnic (dar este diferenţa de cod şi de limbaj pe care am analizat-o), în nenumărate victime ale regimului autohton, în toate acele grupuri şi loturi mai sus enumerate. Nu credem că reprezintă o simplă coincidenţă faptul că, exact în acest an, condamnarea iniţială a lui Ion D. Sîrbu (1 an închisoare, pentru omisiunea denunţării lui Doinaş) se preschimbă, şi încă în două rânduri, prelungindu-se mai întâi cu 1 an, iar apoi dilatându-se la 7, pe baza unei noi acuzaţii şi a unei încadrări diferite. Din documentele Securităţii, accesibile nouă sub forma citatei Cărţi Albe..., reies cu suficientă claritate aceste modificări deloc întâmplătoare (deopotrivă prin raportare la fundalul mai larg şi la contextul de circumscriere al "cazului" Sîrbu): "În anul 1957, a fost condamnat la un an închisoare pentru omisiune de denunţ, după care i s-a prelungit pedeapsa la 24 de luni. În acest interval, a fost rejudecat şi condamnat la 7 ani închisoare, pentru că a scris o piesă cu conţinut ostil, intitulată Sovrom-Cărbune." (1). Dacă prelungirea pedepsei iniţiale are ca "justificare" atitudinea duşmănoasă a deţinutului, cea de-a treia condamnare se face pe baza delictului, mult mai grav şi mai dur sancţionat, de uneltire contra ordinii sociale. (Hotărârea penală nr. 1250, 16 decembrie 1958, Tribunalul Militar Bucureşti. (2) Aceasta este pedeapsa care aduce după sine confiscarea averii personale (cu biblioteca în prim-plan) şi transferarea lui Sîrbu într-o altă închisoare, unde nu se mai aşteaptă, ca la Jilava, eliberarea: la Gherla.

Cât priveşte piesa cu conţinut ostil Sovrom-Cărbune, ea are o întreagă poveste, cu meandre de ordin compoziţional şi penal. O putem reconstitui apelând la mărturisirile epistolare ale autorului, ca şi la comentariile făcute, pe temă dată, de unii dintre "cerchiştii" care aveau cunoştinţă de textul respectiv (citit cu ani în urmă în cópii dactilografiate). "Când am scris prima versiune - precizează Sîrbu într-o scrisoare -, eram un tânăr furios la Cluj, priveam şi înapoi şi înainte cu mânie, eram mai ales revoltat că minerii mei sunt prezentaţi aşa cum i-a diformat până la ridicolul suprem pe atunci marele dramaturg Davidoglu (piesa Minerii, o ruşine chiar şi a stalinismului). Mi-am scris eu Minerii mei; piesa se chema cinstit Sovromcărbune şi exprima tot ce vei găsi în Frunze care ard, cu singura schimbare că acţiunea se petrece în anul-domnilor 1952 (...) În 1956-1957, simţind eu că se apropie vremuri mai dificile, am transcris piesa mutând acţiunea în anul 1941, operaţie foarte banală şi simplă, între aceşti ani 1952 - 1941 nefiind decât o simplă schimbare a numelui ocupanţilor... Piesa, acum antifascistă, era intitulată Mâine începem! (adică «mâine începem greva, fraţilor»)" (3). Într-adevăr, dacă piesa lui Mihail Davidoglu este un exponat perfect integrat în vitrina cu "realizări" a realismului socialist şi se leagă în modul cel mai firesc de anul în care a fost scrisă (1949), replica dramatică a lui Ion D. Sîrbu poate fi translată, fără complicaţii de anatomie textuală, din perioada comunismului românesc cu faţa îndreptată spre Răsărit, în cea a autoritarismului antonescian, purtând războiul "sfânt" cu bolşevismul. Reamintindu-ne şi faptul că Sîrbu, ca foarte tânăr gazetar, scria în 1941, în ziarul sibian "Ţara", reportaje despre greva minerilor din Valea Jiului, constatăm încă o dată circularitatea experienţelor parcurse, în toţi aceşti ani, de fiul idealistului sindicalist Ion Sârbu. Nici minerii, nici cel ridicat din mediul lor şi care se simte solidar cu aceşti "copii vitregi ai Naţiunii" nu s-au schimbat. Munca în condiţiile cunoscute şi suferinţa de care este îmbibată au rămas la acelaşi prag şi au un acelaşi nivel de intensitate. S-a schimbat numai regia de exploatare - pentru a nu utiliza un termen ("exploatator") complet demonetizat prin uzul său propagandistic, în anii ’50. Înainte, naţionalismul cu nervuri rasiale, xenofobe; în prezent, internaţionalismul solidificat prin ura şi lupta de clasă: în ambele contexte, mâinile crăpate şi negre ale minerilor sunt obligate să muncească în beneficiul unui patron (brun sau roşu) care pretinde, cu seninătate, perpetue sacrificii cotidiene. Accentul satiric al piesei lui Ion D. Sîrbu (pe care, după ce autorul a citit-o în 1949 "cerchiştilor", Blaga l-a sfătuit s-o distrugă) vizează şi această succesiune a măştilor diferite ce acoperă un acelaşi chip, în fond. Un chip totalitar. Dreapta, stânga sunt nişte noţiuni goale de conţinut, câtă vreme prima nu acoperă valorile de competiţie şi concurenţă onestă, iar a doua nu dovedeşte o minimă aderenţă la egalitatea, echitatea şi solidaritatea socială pe care pretinde a le servi. Om şi scriitor de conţinut, Sîrbu supune frazeologia, limbajul fără suport, lozincile din inventarul zilei de ieri sau al celei de azi, unor destructurări atente, transpuse în bogat registru comic. Fireşte că acest apetit coroziv, departe de a fi pe gustul autorităţilor (culturale şi politice) ale vremii, reprezintă o culpă reală în ochii vigilenţi ai factorilor de răspundere. Caracterul odios al anchetatorilor, informatorilor şi al celorlalte rotiţe vii din angrenajul regimului nu implică defel naivitatea. Ei au sesizat, în modul cel mai corect, că acest deţinut care a putut părea, la un moment dat, "simpatic" nu era deloc aşa, ci un oponent contondent al sistemului. Moralmente, Sîrbu şi alte victime din spaţiul concentraţionar aparţin parcă unui alt regn, şi vina lor nu este alta decât această diferenţă imediat vizibilă. Dar, sub raportul logicii de coerenţă şi adâncime a regimului totalitar, păstrarea lor în închisoare este pe deplin justificată. Concluzia noastră ar putea părea cinică; trebuie să adăugăm imediat că am formulat-o pornind de la premisele şi din unghiul unui regim ce se dorea monolitic - şi veşnic.

I. Negoiţescu (şi pe urmele lui, Cornel Regman) încadrează edificator piesa respectivă în actul de acuzare constituit la rejudecarea lui Ion D. Sîrbu: "Comedia satirică Sovrom-Cărbune, scrisă în plin stalinism de fiul de miner cu educaţie social-democrată şi care a circulat în copii dactilografiate printre membrii Cercului literar, ce îşi prelungea atunci o existenţă clandestină, a constituit corpul delict principal la procesul autorului" (4); "unul din capetele de acuzare, se pare hotărâtor, a fost - mi-l reaminteşte I. Negoiţescu - scrierea comediei satirice Sovrom-Cărbune, prin care fiul de miner înţelegea să ia poziţie împotriva cotropirii staliniste a ţării" (5). Şi, după cum notează cel mai iubit(or) dintre "cerchişti", chiar soţia lui a jucat un rol important în demascarea sa: "În 16 septembrie 1957, eu am plecat spre ceea ce numesc eufemistic «my long journey into the night»; după un an de chinuri, la cel de al doilea proces, frumoasa mea fostă soţie GIGI, reconvertită, a declarat tot ce ştia despre... Sovromcărbune... Tata, social-democrat de tip romantic, a trebuit să asiste la hiperzelul literar al unor «băieţi vajnici», care îi căutau în strujacuri o piesă a fiului său pierdut... Manuscrisul nu s-a găsit, doar titlul, Sovromcărbune, figura la loc de cinste în gura tuturor procurorilor mei..." (6). În sfârşit, despre o altă piesă scrisă cu acelaşi ascuţiş satiric şi dedicată lui A.E. Baconsky (Căţelul (7)) va aminti, într-un volum memorialistic apărut după Revoluţia din 1989, un tovarăş de închisoare al lui Sîrbu, Max Bănuş: "Tema piesei era o aluzie prea transparentă. Cică fiecare dulău are pe lângă el un căţel care se gudură şi latră plin de admiraţie. Şi atunci concluzia este că în ogradă nu se poate face nici un pas înainte." (8).

Note:
1. Cartea Albă a Securităţii..., vol. cit., p. 292.
2. Apud Nicolae Oprea, vol. cit., p. 26.
3. Ion D. Sîrbu, Scrisori către Ion Maxim, în "Luceafărul", nr. 17, 6 mai 1998, pp. 12-13.
4. I. Negoiţescu, Scriitori contemporani, ediţie îngrijită de Dan Damaschin, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 394.
5. Cornel Regman, Curajul civic şi puterea de abnegaţie, în "Caiete critice", nr. cit., p. 74.
6. Ion D. Sîrbu, Scrisori către Ion Maxim, loc. cit. Reluat în: Ion D. Sîrbu, Iarna bolnavă de cancer. Un roman epistolar "gândit" de Cornel Ungureanu, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 1998, p. 77.
7. O variantă iniţială, scrisă în 1947, a comediei Sâmbăta amăgirilor din volumul Bieţii comedianţi. V. Ion D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, ed. I, vol. II, p. 47.
8. Max Bănuş, Cei care m-au ucis, Editura Tinerama, Bucureşti, 1991, p. 154.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer