Un Christ al cinstei politice (XVIII)

Acestea fiind faptele (este un fel de a spune, căci nu există fapte, în această scenă), să vedem interpretarea lor, ce ne apare ca neverosimilă, nebunească sub raportul unei adevărate justiţii, dar care se înscrie perfect în logica deviată a gândirii şi aplicaţiilor totalitare. În februarie 1957, Doinaş este arestat pentru nedenunţarea unei "organizaţii subversive". Acuzat de "infracţiune de omisiune a denunţului", e condamnat la 1 an închisoare. În anchetă, somat, el declară: "mai era de faţă în birou un alt vechi prieten al meu, dramaturgul Ion D. Sîrbu, coleg cu mine de redacţie" (1). La procesul lui Doinaş, Sîrbu vine ca martor al apărării, vorbind "ca Danton" (2) în favoarea acestuia. Pe 16 septembrie 1957 este şi el arestat, pentru culpa de "omisiune de denunţ" a lui Doinaş. (Nota bene: nu a lui Marcel Petrişor, membrul organizaţiei subversive, ci a colegului de redacţie cu care acesta vorbise preţ de câteva minute. Vina se extinde, privirea vigilentă o găseşte şi o dezvoltă din aproape în aproape.) Este condamnat - după circa 6 luni de anchetă în arestul Ministerului de Interne - la 1 an închisoare. La procesul lui Sîrbu, Doinaş fiind chemat şi venind ca martor al acuzării...

Jumătate din pedeapsa lui Sîrbu se echivalează cu durata anchetei şi a procesului, astfel că pe 16 septembrie 1958 el ar trebui să fie eliberat. În martie 1958, când mai are de stat 6 luni în detenţie, este transferat direct la Jilava, în celula nr. 19, camera numită "de eliberare". Dar pedeapsa i se prelungeşte cu 1 an, pentru "atitudine duşmănoasă": a doua condamnare, care dublează cuantumul primeia. Iar pe 16 decembrie 1958, primeşte a treia condamnare, cea mai grea şi mai absurdă: 7 ani de închisoare corecţională plus 4 ani de interdicţie corecţională, cu suspendarea drepturilor. Delictul? "Uneltire contra ordinei sociale" (3). 1 devine 2 şi 2 devine 7. Pornindu-se de la "vina" lui Sîrbu de a se fi aflat în biroul redacţiei revistei "Teatrul", atunci când numitul Petrişor Marcel l-a vizitat pe numitul Popa Ştefan (Doinaş), fostul ilegalist comunist, unul dintre puţinii, foarte puţinii membri de celulă comunistă pe timpul dictaturii antonesciene, va face ani grei de puşcărie politică în timpul socialismului real, eliberându-se abia în 1963. Generozitatea regimului îl dispensează de ultimul an din cei şapte ai condamnării finale.

Ce se poate înţelege de aici? Am spune că nimic nu poate fi înţeles, dacă nu schimbăm unghiul şi nu ne poziţionăm pe aliniamentele de ideologie şi practică ale regimului existent în România între 1948-1989. Nimic, din această tragică odisee a lui Ion D. Sîrbu, nu are sens în sine sau prin raportare la un sistem de valori şi de repere larg acceptate. Dar toate secvenţele pe care le vom derula în continuare sunt extrem de semnificative pentru lipsa de axă morală a lumii în care trăieşte şi se chinuieşte Sîrbu, pentru uimitoarea nevertebrare a acestui univers aproape flasc. În interiorul său fetid, meritele umane devin defecte, turnătoria ese privită (precum în timpul nazismului) ca o virtute şi un act patriotic, iar puţinii oameni care au luptat înainte pentru cauza comunistă sunt trecuţi prin toate apele suferinţei de către indivizi perfect adaptabili - şi adaptaţi - la condiţia malignă a totalitarismului.

Pe "ruta" Ministerul de Interne - Jilava - Gherla - Salcia - Grindu - Periprava, vinovatul fără vină va ajunge să cunoască în profunzime nu numai universul concentraţionar comunist, ci şi mentalul pe care acesta se sprijină, propagându-l în unde cotidiene de teroare şi abjecţie umană. Experienţa pe care o va parcurge comunistul utopic Ion D. Sîrbu, găsindu-şi finalul în edificarea completă, definitivă asupra naturii socialismului real, este similară cu cea a lui Panait Istrati: un "Christ al cinstei politice", cum îl va numi, mai târziu, în Jurnalul unui jurnalist fără jurnal (4). Diferenţa specifică fiind dată de implicarea directă, nemijlocită a lui Sîrbu în angrenajul monstruosului mecanism. Ceea ce Panait Istrati observa în călătoria făcută în Uniunea Sovietică (mutilarea vieţii unui om nevinovat, fără nici o problemă de conştiinţă pentru factorii de răspundere, fără o umbră pe obrazul oficial-luminos al regimului) este trăit de Ion D. Sîrbu pe cont propriu, formează ţesutul jupuit al acestor ani care îi sunt furaţi şi distruşi. El pierde, acum, totul: locul de muncă abia dobândit; posibilitatea de relansare a carierei, după şocul din 1949; manuscrisele gata de tipar; biblioteca pe care şi-o strânsese cu grijă; domiciliul bucureştean; soţia, care îl trădează încă mai mult decât ficţionala Matilda pe "omologul" Petrini; tatăl, pe care vestea condamnării fiului îl îmbătrâneşte într-o singură zi, şi care se sfârşeşte în august 1961; mentorul său, Blaga, care moare în mai, acelaşi an... Dar acest Iov contemporan (care va glosa la bătrâneţe, în tonalităţi amar-filosofice, pe marginea aşa-numitei stări de Iovie) îşi păstrează, pe noul front devastat din viaţa lui, un bun ce a ajuns să îl definească: integritatea morală, conştiinţa etică, acel metal nobil al caracterului tare, care dă verticalitate, consecvenţă şi rezistenţă în faţa tuturor nenorocirilor şi loviturilor vieţii. Să vedem, în cele ce urmează, episoadele detenţiei, probele cumplitului examen pe care este obligat să-l treacă, în acest lustru al existenţei lui, atletul mizeriei. Este mai întâi închis într-o celulă "de lux", în arestul Ministerului de Interne: "În primele luni am fost tratat ca un oaspe drag: în clădirea de atunci a Ministerului de Interne (actualmente sediul CC-ului), eu am fost închis în celula de lux (W.C., duş), cea în care fusese închis, nu ştiu când, şi domnul dr. Petru Groza. Eram curtat, fermecat, mi se dădeau ţigări. Eram eu neiniţiat, dar prost nu eram. Timeo danaos... După trei luni, foaia a fost schimbată, au început şantajele." (5). Tratamentul aplicat în acest interval, faza (şi faţa) "dulce" a anchetei se explică prin interesul special pe care îl stârneşte, la nivel înalt, fostul ilegalist. Ministrul de Interne, Alexandru Drăghici (6), este informat asupra cazului Sîrbu dintr-o sursă bine documentată şi întru totul creditabilă: chiar frumoasa soţie a acestuia, Maria Sîrbu, născută Ardeleanu: "Eram total nevinovat, fusesem arestat, fiindcă lui Drăghici (care m-a auzit «pledând» în apărarea lui Doinaş şi avea numeroase informaţii despre mine de la fosta mea soţie, devenită soţia prietenului său, ministrul de justiţie Adrian Dumitru) îi devenisem deosebit de simpatic. «De astfel de băieţi avem noi nevoie: culţi, simpatici, poligloţi, având acces în birourile şi la manuscrisele marilor personalităţi, buni vorbitori, buni băutori, buni fii ai clasei muncitoare noi etc...»" (7). Acum leagă bună cunoştinţă Sîrbu cu faimosul tovarăş căpitan Enoiu, un profesionist al anchetelor care obţine, înaintea mărturisirilor, dinţii duşmanilor poporului. Protagonistul nostru îl numeşte - cu reala înfiorare a omului care a luat contact cu Răul - "Diavolul". Florin Constantin Pavlovici adoptă în cartea sa, pentru a descrie experienţa lui Alexandru Ivasiuc, tonul unei ironii cu ingrediente livreşti: "Saşa Ivasiuc nu mai avea nici un dinte; şi-i pierduse în anchetă, în pumnii căpitanului Enoiu, un celebru profesionist al bătăii, care a provocat mai multe răni decât eroii Iliadei şi Odiseei laolaltă" (8).

Sîrbu trece în noul an, 1958, sub acoperământul Ministerului de Interne, cu aceeaşi încăpăţânare care îl face să respingă toate ofertele, directe ori piezişe, ale anchetatorului. Fiindcă nu este "cuminte şi înţelegător", din ordinul ministrului Drăghici, la sugestia zelosului Enoiu, toate manuscrisele îi sunt distruse. Iar aparte de această "epurare", volumul de povestiri Şoarecele B, predat înainte de arestare Editurii pentru Literatură, dispare din editură, conform mărturiei Mariei Graciov, redactorul său de peste ani: "Îl predase cu mult timp în urmă, în 1958 (de fapt, 1957, n.n.), Editurii pentru Literatură. Sîrbu era pe atunci un tânăr în plină afirmare, lucra în redacţia revistei Teatrul, avea un scenariu de film (Bivoliţele), premiat (9), publica mult. Redactorul căruia îi fusese repartizată cartea (Cornel Popescu) a citit-o, a făcut referat de acceptare şi i-a telefonat să vină să semneze contractul. A doua zi după convorbire, Sîrbu nu a mai fost de găsit şi nu s-a mai ştiut nimic despre el decât după zece ani. Foarte misterios, volumul a dispărut din editură. Manuscrisele de acasă i s-au risipit, la fel şi biblioteca. Mi-a povestit că târziu, după 1965, în zorii unei zile de vară, cineva a sunat la uşă şi a fugit înainte să-l fi putut vedea, lăsându-i în prag o boccea în care se afla jumătate din manuscrisul volumului său de nuvele. Cealaltă jumătate a reconstituit-o din memorie. Dar unele povestiri nu le-a mai putut scrie niciodată..." (10). În martie, este transferat la Jilava (a doua staţie de pe traseul său concentraţionar), unde îl întâlneşte pe Paul Goma şi intră în celula 19, "de eliberare", cu deţinuţi aşteptând să le expire termenele de condamnare: "În 1958, având doar o condamnare de 1 an pentru «omisiune de denunţ» (Şt. Aug. Doinaş), având deja în anchetă şi proces executate circa 6 luni din acest un an - la Jilava am fost vârât direct în camera 19, zisă «de eliberare». Adică plină de deţinuţi ce se apropiau de sfârşitul executării pedepsei lor. Aici trăiau, în speranţa că se apropie ziua eliberării lor, într-un spaţiu foarte restrâns, pe paturi suprapuse în trei etaje, circa 50 - 60 bătrâni deţinuţi. (...) Nici unul din cei de acolo nu a fost eliberat. Majoritatea au primit 3 - 5 - 7 ani administrativi, iar alţii, ca mine, au avut parte de teatrul unui al doilea proces." (11).

1. Note:
V. Ştefan Aug. Doinaş, Intelectualul în anchetă, loc. cit., p. 12.
2. Ion D. Sîrbu, Scrisori către bunul Dumnezeu, ed. cit., p. 162.
3. V. Tabelul cronologic la Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, ed. cit., p. XIX.
4. Ion D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, ed. I, vol. II, p. 163.
5. Idem, ibidem, ed. II, p. 262.
6. Acesta făcând parte (alături de Emil Bodnăraş, Nicolae Ceauşescu şi Leontin Sălăjan) din Comandamentul General constituit la 30 octombrie 1956, în timpul evenimentelor din Ungaria, pentru "reprimarea oricăror acţiuni care ar ameninţa ordinea de stat". Florin Constantiniu, loc. cit., pp. 324-325.
7. Ion D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, ed. cit., vol. II, p. 262.
8. Florin Constantin Pavlovici, vol. cit., pp. 109-110.
9. Cu premiul cinematografiei. Apud Lelia Nicolescu, vol. cit., p. 111.
10. Maria Graciov, "Sîrbu de la Craiova", în "Caiete critice", nr. cit., p. 116.
11. Ion D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, ed. cit., vol. II, p. 243.