Culpă imposibil de imaginat măcar. (XVII)

Cu o argumentare ireproşabilă şi o tensiune morală ce se simte în accentele grave ale frazei, Sîrbu ne dă impresia că încearcă, pentru ultima oară, să-şi exprime în mod ne-mediat ideile şi convingerile, să le cureţe de zgura ideologiei, să le diferenţieze de codul şi limbajul oficial, înfăţişându-le în conturul lor de filosofie clasică şi cultură modernă. Simptomatic, însă, textul nu poate fi publicat, replica nu poate fi dată, apărarea este inutilă în faţa unor asemenea demascări partinice, care vizează nu adevărul în sine, ci adecvarea la modelul tare al realismului socialist. O dată în plus, fostul ilegalist comunist, luptătorul pentru egalitate şi echitate, se vede răstignit pe crucea propriilor credinţe de către procurori culturali improvizaţi. Foarte curând, vor apărea în scenă şi cei reali.

După Revoluţia anticomunistă din Ungaria (23 octombrie - 4 noiembrie 1956), pentru a cărei lichidare Republica Populară Română a oferit trupe Uniunii Sovietice (ofertă respinsă cu bunăvoinţă de marele vecin şi prieten), îndeplinind totodată rolul "odios" (1) de paravan diplomatic pentru eliminarea lui Nagy Imre, regimul democraţiei populare şi-a intensificat vigilenţa împotriva duşmanilor de clasă. Şurubul ideologic este strâns din nou la maximum şi un val de represalii şi arestări profilactice caracterizează ceea ce va fi numit, ulterior, "a doua glaciaţiune" sau noul îngheţ partinic. În concomitenţă cu retragerea trupelor sovietice din România (iunie-iulie 1958), această nouă politică viza acordarea unor garanţii solide, sovieticilor, în ceea ce priveşte "principialitatea" inflexibilă a comunismului românesc. Manevra deosebit de abilă a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost aceea de a se debarasa, în acest scurt interval, de concurenţii săi de la vârful Partidului (Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevski), sancţionând totodată, cu o duritate extremă, orice aşa-zisă abatare de la linia şerpuitoare de el însuşi trasată. Astfel, la zece ani de la umplerea închisorilor noului regim cu deţinuţi politici conexaţi cu dreapta interbelică şi cu establishment-ul politic dinaintea şi din timpul războiului mondial, 1958 aduce un al doilea mare val de arestări, "duşmanii poporului" fiind recoltaţi din cele mai diverse categorii socio-profesionale şi acuzaţi sub diferite pretexte din aria uneltirii contra ordinii sociale. Într-un volum care, prin documentarea "pe viu" şi rigoarea observaţiei, poate fi considerat o adevărată enciclopedie concentraţionară a perioadei: Tortura pe înţelesul tuturor de Florin Constantin Pavlovici (2), autorul-personaj inventariază grupurile şi loturile duşmănoase ce intră, în acest răstimp, din vizorul Securităţii, dincolo de vizeta celulei de închisoare. Sunt reţinute grupul de meditaţie religioasă "Rugul aprins" (Vasile Voiculescu, Sandu Tudor, Dumitru Stăniloaie, Bartolomeu Anania şi mulţi alţii); lotul Constantin Noica - Dinu Pillat (N. Steinhardt, Alexandru Paleologu ş.a.); lotul Alexandru Zub (al studenţilor ieşeni care voiseră să sărbătorească în 1957, la Putna, 500 de ani de la urcarea pe tron a lui Ştefan cel Mare); lotul Virginia Munteanu (sora lui Pamfil Şeicaru, doctoriţă care organiza colecte pentru ajutorarea foştilor deţinuţi politici); lotul Aurel State (ofiţerii care, în timpul războiului din Est, refuzaseră să intre în diviziile "Tudor Vladimirescu" şi "Horia, Cloşca şi Crişan" şi făcuseră deja, pentru aceasta, 12-14 ani de lagăr sovietic); lotul Boilă (fraţii Boilă, Nicolae Balotă şi ceilalţi semnatari ai memoriului redactat în 1956 către Papă, în apărarea bisericii greco-catolice interzise de regim); lotul studenţilor timişoreni (care manifestaseră pe timpul Revoluţiei din Ungaria şi se baricadaseră în cămin)... La culpa acestora din urmă pot fi asociaţi şi studenţii Teodor Lupaş şi Ştefan Negrea, de la Facultatea de Filologie din Bucureşti (3); ca şi Alexandru Ivasiuc, student la Medicină tot în Capitală. Ei intră în interogatoriu pe chiar parcursul scurtei revoluţii budapestane (în octombrie 1956) - şi apoi în închisoare.

Iată planul în care se înscriu, prin însăşi logica de coeziune a regimului totalitar, noile avataruri ale lui Ion D. Sîrbu. Parcurgând aceste fişe de existenţă dislocată şi mutilată prin ani întregi de detenţie politică, vom observa că procedurile aplicate împotriva "duşmanilor poporului" (ai poporului în numele căruia se vorbeşte) sunt, în mare, aceleaşi, începând cu faza interogatoriilor şi sfârşind cu ultimele "sfaturi" şi condiţionări dinaintea ieşirii din închisoare. Cât priveşte culpa propriu-zisă a acuzatului, ea poate fi imaginată mult în afara profilului real, faptic, al unui eveniment sau altul. Într-un interval de înăsprire ideologică şi puritate doctrinară, vina se extinde, se dilată de la un individ la altul, prin simplă proximitate. Alături de cei care au făcut, literalmente, ceva împotriva regimului apar - sub privirea scrutătoare a anchetatorilor şi procurorilor - cei care nu au făcut (dar ar fi putut face), cei care ar fi vrut să facă (dar nu au putut), în sfârşit, cei care nici nu au făcut, nici nu au dorit să facă, dar care au vorbit, fie şi câteva minute, cu unul sau altul dintre răufăcători. Ar putea părea un joc de cuvinte, mai ales când ne plasăm/ raportăm la un context şi un sistem de referinţă ale libertăţii şi normalităţii democratice. Dar, în fapt, acestea erau cercurile concentrice prin care suspiciunea bolnavă, ulcerată a diriguitorilor vechiului sistem interpreta şi modela realitatea. Ca în 1984 al lui Orwell (autor deja amintit, pentru motive subînţelese, în cuprinsul acestei biografii), vinovăţia este o problemă de perspectivă, de unghi. Ea poate fi atribuită, practic, oricui, indiferent de starea de drept şi chiar fără legătură cu starea de fapt a lucrurilor, cu ceea ce s-a întâmplat în realitate. Ceva s-a întâmplat pentru că Noi (acel "Noi" ameninţător recurent în viaţa lui Sîrbu) spunem / decidem că s-a întâmplat. Este suficient ca un individ să intre în fluxul de lumină şi ură al Sistemului, pentru ca, la un simplu declic, el să devină victima, o nouă victimă a acestuia: un om acuzat fără vină, interogat, închis, torturat şi transformat, treptat, într-o unealtă docilă. (Iar într-un caz cu totul excepţional, de ins rămânând refractar - într-o zdreanţă umană.) Fixând acest cadru al logicii torţionare, e necesar ca judecata noastră asupra epocii respective şi a celor care au fost marcaţi de ea să fie pe cât de obiectivă, pe atât de cumpănită şi nuanţată. Întrucât avem şansa de a nu fi trăit grozăviile pe care le aflăm, şi deci nu ştim cum am fi reacţionat noi înşine dacă am fi fost parte la ele, considerăm că nu avem dreptul de a-i inculpa, încă o dată, pe cei care, trecând prin infernul concentraţionar, nu au reuşit să reziste şi s-au frânt moral. E vorba aici despre o tragedie, individuală şi colectivă, de care se cuvine să ne apropiem cu multă precauţie metodologică. Pe lângă deontologia profesională, trebuie să dovedim o înţelegere omenească pentru suferinţele (adeseori, supraomeneşti) ale victimelor. Lăsându-le exclusiv acestora dreptul de a-i izola şi a-i dezvălui, pe toată latura lor criminală, pe adevăraţii călăi.

Sîrbu cade în plasa cu ochiuri mici a regimului pentru aşa-numita "omisiune de denunţ". La sfârşitul lunii octombrie 1956, conform documentelor din Cartea Albă a Securităţii (4), sau pe 1 noiembrie, conform unei mărturii târzii a lui Ştefan Aug. Doinaş (5), Marcel Petrişor, cunoscut al acestuia din 1950 şi student la Filologie, îi face o vizită la redacţia revistei "Teatrul". În discuţia purtată aici şi acum, Marcel Petrişor se referă la evenimentele din Ungaria şi invocă posibilitatea ca o "manifestaţie similară" să aibă loc şi la noi, "ajutată de elemente din cadrul oştirii"(6). Din declaraţia făcută ulterior, în faţa instanţei, de către Doinaş, reiese că de faţă a fost şi colegul său de redacţie, Ion D. Sîrbu. Alături de acesta, el şi-a exprimat îndoiala faţă de posibilitatea unei asemenea acţiuni; iar la întrebarea lui Petrişor "că dacă vor fi evenimente similare cu cele din Ungaria vor fi şi ei alături sau nu, ei au evitat un răspuns (s.n.)" (7).

Faptele, atât de limpezi în succesiunea lor, văzute dintr-un unghi al normalităţii sau baremi al moderaţiei ideologice, devin, în optica deforma(n)tă a regimului ce înţelege să reacţioneze vehement şi consistent la evenimentele din Ungaria, foarte tulburi, încărcate cu vinovăţii ce-şi vor tot schimba conturul şi natura pe durata anchetei. Pentru orice om de bună credinţă şi care nu este daltonist moral sau lexico-semantic, e cât se poate de clar că: 1. Nu există absolut nici o legătură între grupul lui Marcel Petrişor (Partidul Frontului Naţional Republican (8)) şi cei doi redactori ai revistei "Teatrul"; 2. Relaţia de amiciţie a lui Marcel Petrişor cu Ştefan Aug. Doinaş nu îl face pe fostul "cerchist" să adere la programul şi proiectul actualului student la Filologie; 3. La discuţia celor doi, Ion D. Sîrbu asistă şi ia parte din simplul motiv că se afla atunci în birou, redacţia revistei "Teatrul" fiind locul său de muncă; 4. Nu numai că cei doi redactori de la "Teatrul" nu împărtăşesc ideile lui Marcel Petrişor, dar ei le pun din capul locului sub semnul îndoielii şi evită să răspundă la întrebarea punctuală a vizitatorului, care îi vizează; 5. Nici unul dintre ei nu vrea să se implice sau să fie implicat în aşa ceva, şi din întregul lor comportament rezultă acest lucru; 6. Pe scala pretinselor culpe, cea a lui Marcel Petrişor este mai vizibilă, a lui Ştefan Aug. Doinaş: inexistentă, iar a lui Ion D. Sîrbu: imposibil de imaginat măcar.

NOTE:
1. V. Florin Constantiniu, România între 1944 şi 1989: Liderii PMR "au acceptat să joace rolul odios de acoperire a aducerii forţate în România a lui Nagy Imre şi a celorlalţi conducători unguri, refugiaţi cu el la Ambasada Iugoslaviei de la Budapesta. Premierul ungar şi grupul aflat la ambasada iugoslavă primiseră asigurări că se pot întoarce la locuinţele lor din Budapesta, dar sovieticii i-au adus, împotriva voinţei lor, în România, pentru a camufla ceea ce era, de fapt, o răpire (asigurările fuseseră date de Kádár János). Pentru a calma opinia publică internaţională, indignată de intervenţia sovietică în Ungaria şi de represiunile din această ţară, ministrul de externe al României, Grigore Preoteasa, a declarat la 3 decembrie 1956, în faţa Adunării Generale a ONU, că grupului Nagy i se acordase, la cererea guvernului de la Budapesta, azil politic în România şi că guvernul român «a garantat că va observa regulile internaţionale ale azilului politic» (în noaptea de 16/ 17 iunie 1958 s-a anunţat execuţia lui Nagy Imre la Budapesta)." În vol. cit., pp. 326-327.
2. Florin Constantin Pavlovici, Tortura pe înţelesul tuturor, Editura Cartier, Chişinău, 2001.
3. Eugen Simion, student al Facultăţii de Filologie în acea perioadă şi martor al apărării la procesul intentat profesorului de italiană D.D. Panaitescu, oferă o mărturie preţioasă despre mişcările studenţilor bucureşteni, dând şi numele lui Mihai Stere Derdenea: "E.S.: Revin la cronica evenimentelor din 1956-1957: studenţii filologi din Bucureşti s-au agitat, s-au întâlnit la Căminul «Matei Voievod» şi au discutat, câţiva - în frunte cu un fost muncitor, Lupaş - s-au dus la Scânteia tineretului să depună o scrisoare prin care solicitau mici libertăţi de expresie, alţii (printre care mă prenumăr) au acceptat să fie martori în procesul profesorului D.D. Panaitescu. Puse la un loc, aceste acţiuni au creat panică în rândul autorităţilor. A.G.: Aţi apărut, în cele din urmă, ca martor în procesul lui? Ce i se imputa lui D.D. Panaitescu? E.S.: I se imputa faptul că a primit un grup de studenţi de la ziaristică (Grupul Derdenea, de care ţi-am vorbit) şi nu i-a denunţat. Complicitate prin omisiune de denunţ. Se pedepsea aspru. D.D. Panaitescu, profesorul meu de italiană, era fiul lui Perpessicius. Securitatea a voit, în fapt, să dea un avertisment intelectualilor. Bietul Miticuţă, cum îi ziceau prietenii, era complet nevinovat. Dar, cum spune o anecdotă din epocă, nevinovăţia se pedepsea cu 6 ani de închisoare. (...) Au început adunările punitive, ritualice: discuţii care durau o zi şi o noapte, demascări, arestări... Lupaş şi alt coleg, Ştefan Negrea, au fost arestaţi. Alţii (printre ei şi cel care se confesează) au fost excluşi din U.T.M. şi, cum terminasem anul V, am fost repartizaţi în localităţi rurale îndepărtate, cât mai îndepărtate de Bucureşti. (...) Au fost, atunci, represalii dure. Dintre cei arestaţi, unii nu s-au mai întors. Ştefan Negrea s-a spânzurat (sau a fost spânzurat?) în celulă. Lupaş a stat mulţi ani în închisoare". În: Eugen Simion, În ariergarda avangardei (Convorbiri cu Andrei Grigor), Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004, pp. 80-82.
4. Cartea Albă a Securităţii (Istorii literare şi artistice). 1969-1989, Editura Presa Românească, Bucureşti, 1996, p. 469.
5. Ştefan Aug. Doinaş, Intelectualul în anchetă, în "Memoria", nr. 1/ 1990, p. 12.
6. Cartea Albă a Securităţii..., vol. cit., p. 469.