Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  De la Petrila la Petrini. Viaţa lui Ion D. Sîrbu

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Redactor la nou înfiinţata revistă „Teatrul” (XVI)


Daniel Cristea-Enache

23.05.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Am văzut câte speranţe îşi făcea Sîrbu la moartea "tătucului popoarelor". Curând, cu luciditatea sa definitorie, el va realiza că sprijinul din afară este iluzoriu. O însemnare din 15 mai 1953 punctează dureroasa situaţie de fapt, care nu mai poate fi nicicum suprapusă celei de drept, şi care mai târziu va primi denominaţia cuvenită: Yalta. Zonele de influenţă trasate de Stalin şi Churchill cu creionul bont peste harta Europei sunt de pe acum vizibile: "Nu mai putem spera. Impotenţa Apusului ne apare atât de evidentă - încât simplul efort al Americii de a-şi impune politica se izbeşte, înainte de Ruşi, de un nesfârşit front al laşităţii şi meschinăriei Angliei şi Franţei. Churchill a ţinut un discurs de politică externă. (...) a spus că trebuie găsită o cale de înţelegere cu Rusia, că trebuie respectată şi zona ei de securitate oarecum prin anume garanţii. Groaznic. Aluzia cu zona de securitate ne priveşte direct. Ruşii ne numesc: «cordonul lor de securitate». (...) Vânduţi în secret, minţiţi ani de zile - milioane de oameni otrăviţi cu speranţă - au umplut de dragul unor deşarte speranţe închisorile; alte milioane de imbecilizaţi reduşi la tăcere şi răbdare - siliţi să aştepte mult promisa zi a eliberării şi a răzbunării - pentru ca acum, în ceasul ultimei speranţe, să aflăm că Anglia vrea să admită China comunistă, vrea să încheie tratate comerciale cu Ruşii, se opune termenului de «cortina de fier», ne recunoaşte tacit ca făcând parte din zona de influenţă a Rusiei, înjură şi sabotează pe Americani, frânează pe nemţi, încurcă politica în colonii. D-zeu să-i răsplătească!" (1). Cât despre perspective, acestea apar, în toată goliciunea lor disperantă, la finele aceleiaşi pagini de jurnal din mai 1953: "Decrepitudinea colectivă - era frânată până acum de optimismul celor care sperau. Ştiu oameni care citeau, scriau, se pregăteau pentru restaurare. Au rămas în vânt: umblă prin oraş după spirt denaturat ca să se îmbete. Iar masa, slobozită în voia ei, alunecă din ce în ce mai repede spre totala imbecilizare de furnicar. Nimeni nu va mai putea opri destrămarea aceasta." (2).

În acest context (inter)naţional şi pe fundalul degradării progresive a vieţii intelectuale clujene, Sîrbu este sfătuit - şi ajutat - de Blaga să plece la Bucureşti. Fostul său profesor redactează câteva scrisori de recomandare (către Ion Chinezu, George Oprescu), în care îl numeşte un tânăr "strălucit" şi un "element în care pun(e) mari nădejdi"; iar prin intervenţii la Vianu şi ministrul Învăţământului, Murgulescu, reuşeşte să-i obţină un post de secretar de redacţie la "Revista de Pedagogie" a Institutului de Ştiinţe Pedagogice din Bucureşti. Sîrbu părăseşte Clujul cam în aceeaşi perioadă cu alţi "cerchişti" (Negoiţescu, Doinaş, Regman, D. Stanca, Cotruş) şi lucrează pe noul post între 25 iulie 1955 şi 18 septembrie 1956. Este aici "un fel de logofăt cu ortografia printre nişte învăţători parveniţi" (3) şi întocmeşte rapoartele ministrului, reuşind un lucru foarte important: să contribuie la trecerea de la 10 la 11 clase, în sistemul naţional de învăţământ. După ani întregi de forţată tăcere publicistică, începe să semneze din nou (4) în paginile unor publicaţii literare: "Gazeta literară" (Cinste, nr. 31, august 1955; Cum se sparge gheaţa, nr. 37, septembrie 1957 (5)), "Tânărul scriitor" (Concert, nr. 9, septembrie 1955; Frica, nr. 4, aprilie 1956), "Flacăra" (Bătrânii, nr. 15, august 1956; Pantofii noi, nr. 23, decembrie 1956), "Iaşul literar" (O glumă..., nr. 6, iunie 1957), şi capătă un tonus mai bun, regăsind ceva din motivaţia de care structura lui luptătoare are nevoie. O ultimă imagine cu Blaga, din aprilie 1956, trece şi se păstrează în memoria afectivă a discipolului, care ne lasă astfel o mărturie impresionantă despre marginalizarea şi umilirea unui mare cărturar şi scriitor: "...Eu l-am văzut pe Blaga plângând. Fără lacrimi, fără cuvinte, rezemat de contrafortul bisericii reformate: «Toţi mă vor uita, opera mea va pieri, voi muri, singur, ca un câine!» - îmi spunea în ziua de 28 aprilie, 1956, ultima oară când l-am văzut. (...) Nu este uşor să mi-l închipui, singur, cu toţi studenţii săi plecaţi foarte departe, cu doctorul Iubu dispărut fără urmă, cu Dorli căsătorită în Bucureşti cu şeful catedrei de materialism dialectic... Şi, în librării, cu romanul acesta (Pe muche de cuţit al lui Mihai Beniuc, n.n.) care îi murdărea satul şi memoria casei sale părinteşti." (6).

Curând apare pentru Sîrbu posibilitatea să se angajeze la nou înfiinţata revistă "Teatrul", iniţiată în acelaşi aprilie 1956, cu un colegiu de redacţie avându-l ca preşedinte pe Camil Petrescu, redactor şef pe Horia Deleanu, iar redactori pe Florian Potra şi Ştefan Aug. Doinaş. Aceştia din urmă îi propun amicului lor să colaboreze în paginile revistei, iar pe 19 septembrie 1956 el intră efectiv în redacţie, la secţia "Studii". O scrisoare caldă trimisă la Arad prietenului Deliu Petroiu indică regruparea "cerchiştilor" în acest nou loc, văzut ca o "trambulină bucureşteană". De remarcat, pe lângă nuanţa de pragmatism implicată de reconstituirea grupării, solidaritatea reală ce rămâne, deocamdată, un punct preţios din programul Cercului Literar. Din nou asistăm la oferte concrete de sprijin administrativ şi locativ, făcute cu mare şi neipocrită deschidere: "Stimate Domnule Deliu Petroiu,/ Întregul «Cerc literar» s-a regrupat în jurul revistei «Teatrul». Eu voi fi numit redactor la «studii». Deci postul de la «Revista de Pedagogie» e liber. Eu te propun. Ca trambulină bucureşteană. Nego, Stanca, Doinaş, eu, Regman, Todoran etc., toţi suntem aici. Şi toţi scriem. (Bine, rău - asta vom vedea.) (...) Eu am mai încercat să te smulg. Dar tu confunzi încăpăţânarea în viciu, cu încăpăţânarea în principiul de morală. Fals. Noi - eu, Nego, Doinaş, Regman, Stanca - îţi zicem: opreşte-te. Eşti la o răscruce. Alege: ratarea splendidă în Arad, sau minora, meschina şi totuşi româneasca luptă în Buc(ureşti). (...) Măgarule, cretinule, iubitule, eu fac totul. Lipseşti din colectiv. Aici se bea, dar se şi munceşte. Ca să te uşurez, fac maximul de sacrificiu: te accept colocatar în camera mea pe trei luni de zile. În aceste luni te vei aranja./ Gary" (7). Observăm cum Sîrbu schimbă registrele epistolare (oficial mai întâi, apoi amical cu înflorituri) pentru a-şi convinge prietenul să li se alăture. În ce-l priveşte, îşi ia munca de redactor la revistă în serios, semnând numeroase cronici dramatice şi eseuri pornind de la teatru, dar cu bătaie culturală mai lungă. Între aprilie 1956 şi septembrie 1957 (când se produce incidentul fatal), îi apar peste douăzeci de articole şi studii scrise cu aplicaţie, vervă ideatică şi stilistică, şi, nu în ultimul rând, cu sincera convingere în forţa actului teatral de a formula şi fundamenta artistic experienţele umane autentice. În iulie-august 1957 îi apare şi un scenariu de film, < i>Bivoliţele ("Film", nr. 7, 8), iar de anul 1956 se leagă şi debutul său editorial, cu cărţulia Concert (96 pagini, format mic, Editura Tineretului), ce conţine, la drept vorbind, destule clişee ale realismului socialist.

Ca un protagonist de tragedie clasică, Ion D. Sîrbu intră în anul căderii sale într-o stare de spirit relativ bună - şi cu o dispoziţie revuistică extrem de combativă. Stimulat de foarte timida liberalizare consecutivă deschiderii lui Hruşciov (şi contracarată, după cum am menţionat, de abilul Dej, care a simţit imediat pericolul destinderii ideologice), el se avântă în comentarea spectacolelor de actualitate cu un aplomb ce va fi taxat imediat. Stârnind chiar reacţii furibunde din partea cerberilor culturali. O cronică negativă făcută unei piese a lui Alexandru Mirodan, Ziariştii, conţine teza, scandaloasă din unghiul "artei" angajate, că, pe lângă morală şi ideologie, anatomia dramelor ce se scriu în prezent necesită şi un anume "fior emotiv", o "adâncire psihologică a caracterelor", o "aparatură dramatică mai complicată". Fiindcă "personajele negative ale pieselor de azi nu mai pot fi justificate exclusiv prin legăturile lor cu duşmanul de clasă". (Grandoarea şi servituţile debutului, "Teatrul", nr. 7, decembrie 1956). O violentă campanie de presă se derulează, timp de jumătate de an, împotriva iconoclastului cronicar dramatic care a îndrăznit să schiţeze rezerve la decalogul realismului socialist. Unele dintre înfierări apar chiar în revista "Teatrul" unde lucrează, la rubrica, inaugurată ad-hoc, "...despre dogmatism în critica dramatică". Evident, dogmatic este Ion D. Sîrbu, în nici un caz vreunul dintre cei care îl demască de pe poziţiile celui mai pur dogmatism ideologic: Andrei Băleanu (Teoria echilibrului şi alte ciudăţenii..., "Teatrul", nr. 2, februarie 1957), H. Zalis, Horia Bratu, Vicu Mândra, Simion Alterescu ş.c.l. Replica lui Sîrbu, scrisă în aprilie 1957, la Petrila, nu va putea fi, bineînţeles, publicată în vreuna dintre publicaţiile vremii. Textul (Cazul "Ziariştii": Discuţii... despre antidogmatism. Câteva concluzii), de un curaj şi o forţă expresivă excepţionale, vede lumina tiparului abia peste patru decenii, când apare în volumul Scrisori către bunul Dumnezeu (1996). Ar putea fi citat integral, ca un document al rezistenţei unui intelectual la presiunea deformatoare a ideologiei unice, transpusă brutal şi discreţionar în câmpul elastic şi dens al Artei. Să reţinem câteva fragmente: "Rămân şi astăzi recunoscător foştilor mei profesori de la Litere şi Filosofie pentru că m-au învăţat onoarea jocului, acel principiu elementar din codul contractului social care stipulează, de trei mii de ani, că nimeni nu are voie, în aria valorilor culturii, să facă afirmaţii ce nu sunt acoperite de studiu, cercetare, experienţă proprie, lectură: principiu ce ne obligă să respectăm onoarea academică a unei discuţii (audiatur et altera pars) şi, mai ales, ne ajută să considerăm că orice progres este rezultatul luptei libere şi egale între idei şi nu consecinţa hărţuielii între oameni şi interese. (...) tehnica celor care mă critică e departe de orice filosofie: Băleanu, Zalis etc. nu mă contrazic - ci mă acuză: nu sunt de altă părere cu mine, ci sunt indignaţi că am îndrăznit să am o părere a mea etc. Tehnica acestui gen de «desfiinţare» a cuiva e simplă: te postezi pe o pretinsă movilă ideologică, arborezi un aer revoltat şi zici: numai eu ştiu ce e just şi ce nu e just, astăzi; scoţi apoi din textul incriminat o frază de aici, alta de colo, arăţi că, puse alături, sensurile se contrazic, arunci cu arţag câteva invective la modă - «estetizant», «dogmatic», «formalist» etc. - laşi să se înţeleagă cum că ai şti mult mai mult (şi mai multe) decât spui acum, apoi, la urmă, mimând o gravitate de apostol al «adevăratei» culturi, ceri, în numele progresului, răstignirea pe o anume cruce a păcătosului. (...) Dogmatic este acela care se crede stăpânul unic al moşiei valorilor, posesorul unic, oricând, al unor adevăruri imuabile, în numele cărora poate judeca orice, oricând, oriunde; dogmatic este acela care se pune «apriori» într-o postură de superioritate: nu discută cu tine - ci te controlează, nu te controlează prin argumente - ci te pune la punct prin invective, nu te îndreaptă, ci te pedepseşte; e acela care ajunge la «credinţă» prin adaptare, fără să fi trecut prin cea mai mică criză de îndoială: e cel care se apără atacând, deşi nu-l ameninţă nimic şi nimeni, considerând cea mai binevoitoare critică fie o jignire personală, fie o lucrătură pe la spate; dogmaticul e servitorul celor puternici, fiindcă e slab şi nevolnic, e cel gelos pe ideile altora fiindcă e incapabil să gândească singur, urăşte caracterul altora tocmai fiindcă el a renunţat la acest atribut moral (de voie, de nevoie - nu e bine să ştim); dogmatic e cel care, în timp ce tu îţi deschizi inima arătându-ţi nedumeririle sau micile certitudini la care ai ajuns prin muncă, frământări şi îndelungă răbdare, el se gândeşte cum, prin ce mijloace ar putea să-ţi sfărâme tocul pe care părinţii şi dascălii ţi l-au pus în mână; (...) dogmatic e omul care transformă o filosofie raţională într-o religie, o convingere politică într-o încrâncenare de sectant, o idee într-o axiomă obligatorie. (...) Nu poţi intra în artă cu rigla şi compasul, numai cu rigla şi numai cu compasul; pe lângă cunoştinţe temeinice, pe lângă gust, inteligenţă şi apercepţii, într-un act critic intră şi intuiţie, nuanţă, pre-simţire, re-cunoaştere, ad-judecare: şi Artă, să fim înţeleşi." (8).

NOTE:
1. Ion D. Sîrbu, Pagini de jurnal (1953), în "Caiete critice", nr. cit., p. 29.
2. Idem, ibidem
3. Ion D. Sîrbu, Scrisori către bunul Dumnezeu, ed. cit., p. 162.
4. De această dată, cu semnătura Ion D. Sîrbu, pe care o vom regăsi, de acum încolo, pe toate articolele şi cărţile sale. Nicolae Oprea este singurul exeget al scriitorului care susţine generalizarea transcrierii numelui său sub forma Sârbu, cu â, dat fiind că astfel apare în actele de identitate (certificat de naştere, foi matricole, diploma de bacalaureat, diploma de licenţă etc.) şi, pe de altă parte, deoarece "semnătura iniţială a scriitorului confirmă această grafie". (Nicolae Oprea, vol. cit., p 161) Criticul respectiv are dreptate, credem, până la un punct - şi anume până la acela în care scriitorul însuşi a folosit semnătura cu â. Dar, de vreme ce el a consimţit la modificare, semnând Sîrbu (nume ce apare pe toate volumele sale şi în întreaga publicistică din perioada 1955-1989), este firesc să folosim, la rândul nostru, această variantă. În biografia de faţă, după cum s-a putut remarca, am făcut distincţia între Ion Sârbu (tatăl) şi Ion D. Sîrbu (fiul) inclusiv prin această măruntă diferenţă; iar grafierea cu â am folosit-o exclusiv în contextele - publicistice sau oficiale - în care am descoperit-o. Trebuie precizat, apoi, că nu pe toate actele oficiale dinaintea reformei ortografice apare forma Sârbu. (V. actul emis la 30 iulie 1945, referitor la examenul de licenţă, în Anexele vol. Râs-cu-plânsul nostru valah, ed. cit.) În concluzie, vom utiliza varianta Sîrbu în marea majoritate a cazurilor, iar pe cea cu â, numai în acelea, puţine, menţionate mai sus. În acest mod, credem că semnul distinctiv al scriitorului (semnătura) este bine reliefat, iar modificările produse în timp sunt şi ele puse în evidenţă, cu un anume scrupul istoric şi filologic.
5. În această povestire fiind narate, cu umor, avatarurile publicării unui articol scris de un profesor din Cluj în "Revista de educaţie" din Bucureşti. (Proza e scrisă în Cluj - Bucureşti, 1955 şi apare în volumul Şoarecele B şi alte povestiri, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1983, pp. 308-315). Analogia cu noul loc de muncă al lui Ion D. Sîrbu este evidentă.
6. Ion D. Sîrbu, Eu l-am văzut pe Blaga plângând... În: Atlet al mizeriei, ed. cit., pp. 132-133.
7. Alt roman epistolar. Ion D. Sîrbu către Deliu Petroiu, în "România literară", nr. 17, mai 1998, pp. 12-13.
8. Ion D. Sîrbu, Scrisori către bunul Dumnezeu, ed. cit., pp. 175-176, 178-179.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer