La 33 de ani, false speranţe după moartea lui Stalin (XV)

Următorul interval din viaţa lui Sîrbu are un indice întristător de mediocritate socială şi, în directă legătură cu aceasta, o desfăşurare apăsătoare, mâloasă, de bogată energie individuală obligată să evolueze şi să se piardă prin nisipuri umede, în limbul ideologic. Proaspăt căsătorit (pe 11 noiembrie 1948) (1), cu Maria Ardeleanu, absolventă de Drept, fire ambiţioasă şi persoană care va avea un rol nefast în viaţa sa, cel care intră tot mai mult - fără să o ştie - în coordonatele lui Victor Petrini, "cel mai iubit dintre pământeni" din romanul târziu al lui Marin Preda, se vede după numai un an eliminat din învăţământul superior şi devenit şomer. Deşi are domiciliul în Cluj (pe strada Văcăreşti nr. 1), îşi va găsi un post de profesor tocmai la Şcoala Medie Mixtă din Baia de Arieş, judeţul Alba. După câteva luni petrecute aici (1 aprilie - 1 septembrie 1950), revine în Cluj, peregrinând, nicidecum din vina lui, de la o şcoală la alta: Şcoala Pedagogică de Băieţi (1 septembrie - 22 noiembrie 1950), unde este profesor de Istorie; Liceul de Fete nr. 1 (25 noiembrie 1950 - 1 septembrie 1952), unde predă Româna, Constituţia şi Psihologia; Şcoala Medie Ady-Şincai (1 septembrie 1953 - 25 iulie 1955), aici fiind profesor de Limba şi literatura română. Reflexe ale acestui parcurs de marginalizare şi cu spectrul ratării în faţă apar în confesiunile diaristice ori epistolare din epocă, precum şi în proza de mai târziu a scriitorului (Caz disciplinar din volumul Şoarecele B şi alte povestiri, 1983). O notaţie făcută pe 16 martie 1952 exprimă fidel starea de spirit a unui luptător obligat la o lentă şi greu reversibilă scufundare: "Azi am avut o ieşire aproape patologică faţă de cineva: «Aş vrea să fac ceva. Aş vrea să mă smulg din marasmul ucigător al vieţii acesteia. Simt că în fiecare zi mor un pic şi, mai ales, simt cum mă inundă tot mai mult o indiferenţă apatică, care e mai rea decât orice... A vrea să faci bine şi a nu putea. Nici o ieşire. Nici o speranţă. Şi vremea trece.»" (2). Cu o zi înainte, notează, revoltat dar neputincios, sancţionarea sa (înlocuirea din postul de diriginte, la Liceul de Fete) pentru culpa de "neglijenţă", id est lipsă de vigilenţă. Nu a ştiut tovarăşul diriginte că eleva L., orfană, nu poate primi bursă fiindcă tatăl ei a murit luptând împotriva Uniunii Sovietice? Sau a ştiut, dar a preferat să ignore dispoziţiile legale? Să fie oare o simplă întâmplare că tocmai el, fostul combatant pe frontul de Est şi disponibilizatul din Universitate a încercat să ocolească regulamentul de aplicare a normelor din învăţământul progresist? Sîrbu, chiar cu adevărul şi dreptatea de partea sa, cu replica potrivită pe buze, trebuie să se recunoască încă o dată înfrânt: "Am încercat să replic celei care mi-a adus la cunoştinţă această hotărâre a clasei muncitoare. Mi se încleştează fălcile: simt că mă priveşte distant şi cu ură - cu acea privire pe care o au procurorii sau poliţiştii înrăiţi. Iată un principiu fundamental al marxismului: omul e în general necinstit. Totul e să-l controlezi şi să-l dirijezi. Ca sub ghilotină aş fi dorit să spun o frază limpede, să emit în faţa ochilor uleioşi şi plictisiţi ai acestei fanatice (cred că e numai o perfect adaptată) un principiu, o vorbă categorică. Să-i spun, de exemplu, că sunt educator şi nu perceptor, sau că dezaprob sistemul prin care facem copiii vinovaţi de «vina» părinţilor. Inutil. E ca şi când aş strica uleiul de candelă pentru hrana câinilor. N-aş schimba nimic." (3).

La fel de clară ca "soluţionarea" cazului este şi diferenţa de cod pe care asemenea episoade o evidenţiază. Dincolo de posibilele incongruenţe şi neînţelegeri între cei ce compun un colectiv, mult mai importantă şi cu adevărat gravă se dovedeşte bifurcaţia pe care ideologia îmbibată în toate straturile societăţii o marchează la nivelul limbajului, al atitudinii şi al regulilor înseşi de asamblare şi funcţionare socială. Ceea ce gazetarul de la "Patria" prevedea în urmă cu cinci ani, la începutul comunizării României, formează acum cadrul de "normalitate" a vieţii în lagărul socialist. Puse în practică, punct cu punct, aberaţiile observate atunci sunt acum principii, şi a le ignora sau contesta (act profund moral, în conformitate cu o morală autentică) reprezintă o atitudine duşmănoasă faţă de realizările regimului şi o încălcare a "moralei proletare". O morală proletară formulată şi clamată din birourile noilor ideologi, în nici un caz ieşită din orizontul real al muncitorilor cinstiţi, cu care Ion D. Sîrbu a empatizat dintotdeauna. Astfel că, de acum încolo, aproape tot ce protagonistul nostru spune şi face pentru a contura sau apăra secvenţe de Adevăr, de Bine şi de Frumos (o triadă filosofică preocupantă, pentru el, până la sfârşitul vieţii) este completamente deformat, în oglinda strâmbă a regimului şi a reprezentanţilor lui autorizaţi. Insul devine un sabotor al "realizărilor", iar convingerile şi faptele sale: expresia unui individualism burghez şi a unui idealism conotat negativ, prin dezacordul cu doctrina materialismului dialectic. Fiind corect şi luptând pentru corectitudine, rămânând un pedagog de vocaţie şi încercând să formeze tineri instruiţi şi cinstiţi, tânărul profesor se află şi se înfundă - în ochii cadrelor din învăţământ - pe un drum greşit. Ceea ce poate părea rezultatul unor neînţelegeri conjuncturale, punctuale, între subiectivităţi inerente aflate în confruntare, este de fapt efectul logic şi legic al transformărilor revoluţionare, al prefacerilor din societatea românească. Între fundamentul convingerilor lui Ion D. Sîrbu, lalolaltă cu libertatea în care ele respiră şi, pe de altă parte, axa ideologică traversând şi determinând structura şi compoziţia noii lumi, există o incompatibilitate evidentă. Sîrbu a conştientizat acest lucru foarte curând, anterior chiar instalării socialismului real. Divorţul lui de ideologia comunistă, determinat de o clară "nepotrivire de caracter", are loc, aşa-zicând, încă înainte ca legătura sentimentală din tinereţea ilegalistă să se fi oficializat, cu obligaţiile de rigoare pentru ambele părţi (carieră frumoasă şi consistente avantaje materiale pentru el; servicii la catedră, în presă şi în spaţiul editorial pentru noul regim - după modelul A.E. Baconsky, bunăoară (4)). Ce îi rămâne de făcut captivului în această mare închisoare cu gratii mai mult sau mai puţin vizibile este să spere într-o schimbare produsă de factori externi. Numai speranţa îi rămâne, legată precar de Occidentul pasiv: "Noi, azi, suntem copleşiţi, înecaţi de realitate. Politicul s-a infiltrat până şi în rezervele din inconştientul oamenilor (vezi visele mele cu Stalin); şi groaznic e faptul că nu e vorba de o valoare acceptată (cum a fost creştinismul), ci de una care te-a învins, care ţi-a pus mâna în beregată şi te-a ţinut până ţi-a sleit puterile. Vechile teme - dragostea, ambiţia, luptele sociale, zestrea, patimile, moartea etc. - se turtesc în faţa unei realităţi în care oamenii se sting fără a avea nimic eroic, nimic uman în modul lor de a dispera; ca în timpul unei molime, vezi căzând în stânga şi în dreapta fiinţe de mult cadaverizate şi pregătite pentru ultimul pas! Şi peste tot, gradul de mortificare a sufletelor e prezent ca o vietate mitică în cetate. Vântul speranţei nu face decât să lumineze o clipă grotescul încremenirii noastre." (o filă din jurnalul clujean, 22 februarie 1953) (5); "Aseară lungă discuţie cu N(egoiţescu) şi B(alotă). N. susţine: «Urăsc şi detest Apusul. (...) Apusul nu crede suficient în valorile sale, pentru care ar trebui să pornească o cruciadă; Răsăritul nu crede în valorile sale de faţadă, pentru că n-are cum crede în acestea; numai noi - nenorociţii - credem şi ne jertfim. Credem în acele valori peste care laşitatea şi cinismul Apusului aşterne (sic!) o politică de compromisuri şi meschinărie. Dacă vor veni, îi voi scuza; noi suntem superiori lor pentru că am crezut, pentru că am suferit». M-am bucurat pentru aceste gânduri; sunt pe linia unei vechi convingeri a mele." (2 martie 1953). (6) Peste numai două zile, moartea lui Stalin îl face aproape să cadă în genunchi şi să plângă, rugându-se ("eu, necredinciosul, cinicul") ca viaţa să revină în "sufletele noastre amorţite", iar "creierul lumii noastre de mult (...) acoperit de sângele nevinovat al chinuiţilor, de ceaţa roşie a minciunii şi a fricii generale" să se elibereze. Reacţia omului aflat sub apăsarea vremilor şi revoltat cu toată fiinţa sa împotriva lor este în acelaşi timp emoţională şi lucidă: "- Stalin a murit. Mi-a venit să plâng. Dumnezeule, ajută-mă! Este momentul crucial al speranţei mele. Investesc acum în zodia acestui eveniment tot ce a mai rămas omenesc în mine. Vreau numai puţină libertate; atâta cât să-mi permită să scriu, să vărs în mod liber în formă furtuna onestă a sufletului şi vieţii mele. Nu am răbdare. Mă duc pe străzi. Vreau să văd feţele oamenilor. Vreau să-mi cuminec speranţa mea cu cea a semenilor mei." (6 martie 1953) (7).

La această dată, Sîrbu are peste treizeci şi trei de ani şi un set de experienţe, în urmă, cât alţii într-o viaţă. Proiectele literare sunt mult mai ambiţioase decât realizările propriu-zise, iar catedra pierdută la Universitate rămâne o rană deschisă. Deprimarea adâncă în care se află, acutizată sub forma unor crize nervoase în urma cărora se internează, în mai multe rânduri, la spitalul de neuropsihiatrie (8), are precise cauze exterioare şi posibile soluţii tot în afară, în miracolul unei reeliberări a ţării. Dar moartea lui Stalin nu schimbă aproape nimic în peisajul geopolitic al României sovietizate. Mai mult, Gheorghiu-Dej va realiza în aceşti ani, ca măsură de profilaxie ideologică, o restalinizare fără Stalin a regimului, cu scopul menţinerii poziţiei sale de conducător în eşalon şi în sistem. Puţina libertate visată de Ion D. Sîrbu, alături de ceilalţi suferitori din Cluj şi din întreaga ţară, nu va veni: nici acum, nici în anii următori. Climatul intelectual clujean se degradează pe zi ce trece. Blaga trăieşte la limita subzistenţei, fiind izolat de autorităţi şi batjocorit de autorii care scriu pe linia ferm trasată (9); Agârbiceanu este omagiat, la împlinirea a şaptezeci de ani, numai de câţiva tineri membri ai Cercului Literar (Negoiţescu, Balotă, Todoran, Radu Enescu, Sîrbu); în fine, ultimul din înşiruire îşi ia foarte în serios sarcina de a fi, pe lângă Blaga, bufonul capabil să-i mai risipească tristeţea, asigurându-i momente de bună dispoziţie psihică, morală şi intelectuală: "în fiecare săptămână, de două ori, trebuia să-l caut (...) să-l înveselesc. Să-l fac să râdă. Am moştenit (de la maică-mea, probabil) un pic de dar de a povesti şi amuza, îl foloseam ca să gonesc norii de sub fruntea sa. Şi reuşeam. Râdeam cu lacrimi amândoi, ore întregi; povesteam eu, mă completa el; venea şi Balotă, şi Regman, şi Eugen Todoran, eu eram bufonul Majestăţii sale şi tocmai fiindcă aveam un mare respect pentru acest cuvânt şi această intelectuală vocaţie de Ev-Mediu-întâmplător, BUFON, îmi făceam «meseria» cu dărnicie şi consecvenţă." (10). În schimb, lui A.E. Baconsky, care îl urmărea şi-l persecuta cu o antipatie personală convertită în duşmănie ideologică (sau invers), îi dedică o serie de farse ce fac deliciul "cerchiştilor" şi ridică cu câteva grade inflamaţia victimei. Astfel, exasperat că acesta refuza să-l publice în "Almanahul literar", scrie un text "fără probleme", semnându-l cu numele unui elev al său, Vasile Căbulea (11). Articolul este publicat imediat, cu laudele previzibile aduse unui "fiu de ţăran sărac", pentru ca apoi adevărul să iasă la suprafaţă, spre ruşinarea redactorului lipsit, de fapt, de ruşine. O proză pe cât de sarcastică, pe atât de bine realizată literar îi este de asemenea consacrată scriitorului de talent, dar fără coloană vertebrală; citită prietenilor, care se delectează cu ironia acidă a prozatorului, ea va suporta mai târziu modificări importante şi va intra, cu titlul Începutul călătoriei, în sumarul volumului Şoarecele B şi alte povestiri.

Note:
1. I. Negoiţescu şi Liviu Rusu fiind martori la Primărie, "ca în bunele vremuri suprarealiste". V. scrisoarea lui I. Negoiţescu către Radu Stanca (16 noiembrie 1948), în: I. Negoiţescu - Radu Stanca, Un roman epistolar, Editura Albatros, Bucureşti, 1978, p. 151.
2. Ion D. Sîrbu, Scrisori către bunul Dumnezeu, ed. cit., p. 20.
3. Idem, ibidem, p. 19.
4. O bună paralelă cu Baconsky, în epoca respectivă, o va schiţa ulterior Sîrbu însuşi: "...Eu îmi vindeam la talcioc cărţile din bibliotecă pentru a putea să-mi cumpăr două pături militare ruseşti din care să-mi pot face palton. Sora mea, contabilă la Mina Petrila, «delapida» câteva cartele A, de muncă grea: erau «sufletele minerilor morţi», cu aceste cartele am contribuit eu la sărăcia casei Blaga şi Liviu Rusu. Aveam, ca profesor, 500 lei pe lună. Blaga avea 600 lei, fiind ajutor de bibliotecar. În timpul acestei perioade cumplite (devenisem donator de sânge voluntar, primeam pentru 200 grame de sânge, 50 de lei şi 1 kg de carne), Baconsky, pentru un singur poem (Despre chiaburi, CEC, Odă lăptarului meu) încasa între 3 000 - 5 000 lei. Căuta mobilă şi covoare de preţ, achiziţiona, de la fostele case mari, tablouri rare, blănuri, perle veritabile...". Ion D. Sîrbu, Eu l-am văzut pe Blaga plângând..., în Atlet al mizeriei, ed. cit., p. 126. Iar diferenţa de statut dintre cei doi se amplifică inclusiv prin eforturile colaboraţionistului privilegiat: "Baconsky mă detesta, eu îl uram în numele luptei de clasă (în care credea) şi de pe poziţiile clasei muncitoare sărace, dar cinstite. Greşeam amândoi, dar Baconsky mă denunţa în scris, mă pâra de fiecare dată la cadre, că sunt un cosmopolit, că citesc numai nemţeşte, că am rămas un admirator al lui Blaga. Eram un biet dascăl de liceu, din cauza lui, în fiecare an, eu abia în decembrie îmi primeam dreptul la catedră. Eugen Todoran, Radu Enescu, Cornel Regman cunosc de aproape acele avataruri ale mele. Fiindcă ţinusem o conferinţă cu titlul «Dostoievski, un profet al sufletului rusesc» - a aranjat să fiu dat afară din A.R.L.U.S. Sunt singurul intelectual român dat afară dintr-o Asociaţie de prietenie şi cultură." (Idem, ibidem, pp. 122-123).
5. Ion D. Sîrbu, Scrisori către bunul Dumnezeu
, ed. cit., p. 27.
6. Idem, ibidem, pp. 27-28.
7. Idem, ibidem, p. 29.
8. Cu sprijinul unor prieteni medici: Arthur Dan şi Laczi Steiner.
9. "Mergea cu capul în pământ, cu mâinile la spate, tăcând ca un înţelept oriental. Când avea, ronţăia boabe de cafea prăjită. (...) Pe parcursul acestui drum, prin Centrul Clujului, eu îi număram poeţii tineri, universitarii tineri, criticii tineri (şi mai vârstnici) care, văzându-l de departe, treceau discret pe celălalt trotuar (din frică, din jenă, din minus respect - nu are importanţă). Blaga zâmbea, amar dar vesel. «Toţi aceşti începători, îmi spunea, când se vor coace, vor simţi nevoia să se laude că mi-au fost contemporani.» «Nu cred, îi răspundeam, există pete pe conştiinţă ce nu se pot şterge!» «Ba da, află de la mine că orice rahat după ce se usucă, are dreptul să îşi scrie neapărat memoriile sale de trandafir...»". Ion D. Sîrbu, Eu l-am văzut pe Blaga plângând..., în Atlet al mizeriei, ed. cit., pp. 120-121. Cf.: "urcam cu Blaga pe panta uşoară ce duce spre Biblioteca Universităţii. Deodată, pe partea opusă a străzii, am zărit un grup de scriitori. În frunte venea Veronica Porumbacu, după ea, Mihai Beniuc, însoţiţi de un grup de circa 4-5 poeţi tineri locali. (...) Blaga i-a zărit şi el, avea ochi excelenţi. A pus capul în pământ şi s-a făcut că nu-i observă. Mi se părea de-a dreptul absurd, şi suprarealist, totul. Grupul trecea la numai 10-15 metri de noi, pe celălalt trotuar, în dreptul Institutului de Istorie. Şi totuşi nimeni, nici măcar Beniuc (...) nu a schiţat cel mai mic gest de salut sau recunoaştere. Baconsky singur s-a desprins din grup şi ne-a făcut el, fiul de popă, marele amator de mobilă aristocrată - gestul acela ţigănesc, scârbos, din cot... am rămas stupefiat. Blaga înverzise. Nu şi-a revenit nici când ne-am despărţit. Atât mi-a spus: «Am să-l trăznesc»." (Idem, ibidem, pp. 124-125)
10. Ion D. Sîrbu, Un scriitor este o investiţie a limbii acestui pământ. Interviu realizat de Elena Ştefănescu, SLAST, nr. 51, 22 decembrie 1985, p. 3.
11. Vasile Căbulea va face ulterior "carieră", ca ziarist în presa Partidului, profilându-se la un moment dat pe domeniul sportiv. Cronicile sale aveau o inconfundabilă notă de râvnă lipsită de suportul talentului şi al unei culturi minimale. Explicabil: şi le scria singur.