Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  De la Petrila la Petrini. Viaţa lui Ion D. Sîrbu

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Atitudinea dumitale, tovarăşe Sîrbu, nu este marxistă! (XIV)


Daniel Cristea-Enache

09.05.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Într-o formulare rezumativă, Ion D. Sîrbu face acum (cu o durere interioară pe care o putem resimţi) disjuncţia între Ideea socialistă, utopia egalitară, visul unei solidarităţi depline a oamenilor, pe deasupra graniţelor naţionale, şi socialismul real, care se va instala rapid ca un regim totalitar şi îşi descoperă de pe acum obrazul respingător. În varii împrejurări şi conjuncturi - de la cele mărunt-comunitare şi până la cele de epocă istorică - l-am urmărit pe fiul sindicalistului Ion Sârbu reacţionând, îndărătnic, la presiunea contextului, a forţei dominante, a imperativului categoric lansat şi impus de aceasta. La fel de imprudent şi de încăpăţânat se dovedeşte şi acum, riscând totul, în loc să profite de avantajele menţionate anterior ale "dosarului" său politic. Nu este simptomatic că fostul ilegalist comunist care scria în 1941, în plină cenzură antonesciană, despre greva minerilor din Valea Jiului, publică acum articole la fel de incendiare tocmai într-un ziar al Partidului Naţional Ţărănesc, partid ai cărui fruntaşi şi membri vor umple în curând închisorile?

Se poate afirma, trăgând concluzia pertinentă din lectura acestor texte atât de bine şi de cinstit scrise, că tânărul gazetar şi conferenţiar îşi alege singur turnanta pe care o va lua în continuare existenţa sa. O confirmă atitudinea lui în spaţiul universitar, unde invazia politrucilor făcuţi profesori şi doctori "pe puncte" este dublată de strângerea corpului profesoral de elită în menghina ideologică. Încă la 1 ianuarie 1946, în "Viaţa Românească", Lucian Blaga era transformat într-un caz, iar numele marelui poet şi filosof - deferit pretinsei justiţii, "judecăţii nimicitoare a istoriei": "Astăzi, (...) când a început să se facă judecata criminalilor mari şi mărunţi, astăzi datoria noastră este să denunţăm, să spulberăm confuzia, să rupem măştile - oricât de bine ticluite, să aruncăm raza de lumină în besna din care a colcăit fascismul. Trebuie să stârpim răul din rădăcini, să-l smulgem din cotloanele spiritului. De aceea am deschis «cazul Blaga», să ştie toţi aceia cari au visat viitorul într-un anume fel «eonic» (...) că pedeapsa totuşi soseşte şi că în faţa judecăţii nimicitoare a istoriei nu are scăpare nimeni şi nimic." (1) Limbajul acesta primitiv exprimă nu o răbufnire (fie şi suburbană) a unui anume publicist: este un semnal de atac ideologic, o contribuţie care ipostaziază un întreg front şi indică direcţia pe care o va lua cultura noastră în ansamblul ei. Judecata este colectivă ("datoria noastră"), iar în "răul" generic, vag-metaforic (metaforele-curse despre care vorbea Sîrbu!) pot fi introduşi, forţat, toţi intelectualii cu opinii distincte, obişnuiţi să gândească pe cont propriu. Asistăm la impunerea brutală a unei singure ideologii, utilizând un discurs unic, un reţetar obligatoriu, din care ingredientul luptei (şi al urii) de clasă nu trebuie să lipsească. Poziţia individualistă pe care o apără acum, cu atâta convingere, fostul ilegalist comunist se datorează, presupunem, acestei presiuni colectiviste de dată recentă - sau, şi mai exact, imposturii agresive a celor ce vorbesc în numele colectivităţii. Desfăşurarea ulterioară a evenimentelor confirmă integral previziunile gazetarului; şi înseşi episoadele prin care el va trece, în perioada imediat următoare, ilustrează într-un mod deosebit de convingător noul "desfăşurător" istoric, de lagăr socialist. "Cinci profesori bătrâni, nemembri de partid" (Ion Breazu, Lucian Blaga, D. Popovici, Liviu Rusu, D.D. Roşca) se reunesc la Decanat şi citesc împreună, cu voce tare, articolul de fond din "Scînteia". (2) Aceasta e directiva transmisă pe cale administrativă. La o şedinţă a tuturor cadrelor universitare, directorul politic al Universităţii (nomine odiosa, pentru Sîrbu) trasează următoarele sarcini, înmărmuritoare, asistenţilor de la Filosofie. Ov. Drimba să scrie un articol prin care să fie desfiinţat tocmai profesorul Speranthia, care îl ajutase enorm. D. Isac să redacteze unul, pe acelaşi tipic, anume împotriva profesorului D.D. Roşca, binefăcătorul lui. Iar Ion D. Sîrbu să scrie unul în care să-l demaşte - deja previzibil, în logica deviată a politrucilor - pe Lucian Blaga... "Am încercat să scap prin tangentă: «Pot să scriu nu unul, ci o sută de articole contra lui Lucian Blaga. Pot chiar să-i critic anumite poziţii, dar...» Iar el m-a întrerupt: «Nu ne interesează acum sistemul lui filosofic. NOI îţi cerem un articol prin care să-l demaşti, să-l compromiţi ca om, ca bărbat, ca cetăţean...». «Cum?», am întrebat eu fierbând. «De pildă, poţi să afirmi că face baie gol, împreună cu fiica sa nubilă...» (...) am ţipat: «Refuz! Refuz categoric!» şi am ieşit din bancă. «Atitudinea dumitale, tovarăşe Sîrbu, nu este marxistă!», strigă bietul inchizitor. «Poate că nu este marxistă, am strigat şi eu, dar este în orice caz morală!». Şi am ieşit trântind foarte tare uşa. (În dosarul meu a apărut formula: «A afirmat că marxismul nu este moral!» (...) Blaga mi-a spus: «Trebuia să accepţi, Gary. Ai trântit uşa carierei tale universitare». I-am spus: «Şi dacă aş fi acceptat, cum m-aş fi uitat în ochii dumneavoastră? Sau în ochii tatălui meu?»" (3). Ceilalţi nu au tăria lui Sîrbu şi acceptă să facă acest ruşinos serviciu ideologic.

De fapt, "zarurile roşii s-au aruncat". Tânărul asistent universitar aşteaptă cu crescândă îngrijorare, cu efectivă disperare, să se întâmple în politica internaţională ceva, "un act care prin necontestabila sa gravitate să poată determina radicale schimbări în ţară la noi" (4); şi îşi dă acum (în 5 martie 1947) termene apropiate pentru a risca, în caz contrar, o evadare în Occident, alături de I. Negoiţescu, Deliu Petroiu şi Nicolae Balotă. Dar încă pe 23 octombrie 1946, conform unei epistole adresate lui Deliu Petroiu, îi arăta acestuia că "băieţii" (Negoiţescu, Regman, Doinaş) se înscriseseră la comunişti, întrucât le fuseseră promise o revistă şi fonduri suficiente. Şi aici, iarăşi o anticipare corectă a lui Sîrbu: "în spiritul dogmatic, tendenţios, riguros programat al partidului comunist, nu văd cum se vor desfăşura talentele lor libere, subtile şi estetizante" (5).

Două opţiuni poate să facă, în acest context, Ion D. Sîrbu. Să colaboreze (cu ulterioare beneficii) sau să refuze mâna vajnică a regimului (cu consecinţe dezastruoase pentru cariera şi viaţa sa). Tertium non datur. Şi aceasta pentru că, învăţământul reprezentând un domeniu-cheie al societăţii, iar statura protagonistului nostru fiind vizibilă, pe scena unor importante instituţii de învăţământ superior, precum Facultatea de Filosofie a Universităţii din Cluj şi Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică, el nu poate ieşi nicicum din spotul de lumină şi control al cadrelor. Astfel că, dacă acest Sîrbu Ion Dezideriu se va încăpăţâna în continuare să nu urmeze indicaţiile precise ale organelor îndrituite să le dea, el va fi, pur şi simplu, eliminat din Universitate. Au mai fost cazuri, şi vor mai fi. Trebuie să stârpim răul din rădăcini, să-l smulgem din cotloanele spiritului.

Sîrbu - spuneam - nu este un erou cu majusculă, o imagine esenţializată a curajului developată din inconştienţa dovedită în faţa tuturor pericolelor. E un om obişnuit, supus erorilor şi spaimelor, îndoielilor şi frământărilor dureroase legate de prezentul şi viitorul său. "Mi-e frică de provincie, de beţie, de ratare", îi scrie el prietenului Deliu Petroiu, pendulând între cele două variante: "Mă înscriu, nu mă înscriu? Rămân pur sau fac în faţa pecereului o penitenţă ca la Canossa?" (6). Dar el este un om fundamental cinstit. În aceasta constă diferenţa lui specifică, într-un climat devenit irespirabil, şi în care orice notă de specificitate reţine atenţia trează a activiştilor. Şi fiind astfel, fiul minerului sindicalist Ion Sârbu şi discipolul profesorului Lucian Blaga, nu poate face "pasul înapoi din morală în politică" - astfel că soarta lui e pecetluită. Deşi în intervalul 1 februarie - 31 octombrie 1949 este conferenţiar la Institutul de Arte Plastice "Ion Andreescu", sfârşitul acestui an înseamnă, pentru el, sfârşitul carierei universitare. Pe 29 decembrie, la fişierul Facultăţii de Filosofie apare un anunţ prin care se comunică, sec, desfacerea contractului de muncă pentru următoarele cadre didactice: Lucian Blaga, D.D. Roşca, Liviu Rusu şi Ion D. Sîrbu (asistent). Circularitatea este perfectă şi, dacă am fi întâlnit-o într-o operă literară, i-am fi putut reproşa acesteia un deficit de verosimilitate. Sunt exact acei profesori care, pe 17 martie 1947, apăreau în comisia de concurs şi îl examinau pe tânărul candidat la postul de asistent de pe lângă Catedra de Estetică şi Critică literară...

O rotunjire ce poate fi considerată diabolică. La o privire mai atentă, însă, realizăm că ea se înscrie în geometria, atât de simplă în fond, a epocii care începe acum: o epocă în care individul şi valorile sale, autonomia persoanei şi polimorfia societăţii intră în patul procustian al unei ideologii ce nu admite "abatere", alteritate în raport cu sine. Orice diferenţă, cât de mică, reprezintă o deviaţie de la axul pe care Istoria trece în marş forţat; şi abia atunci când forţa ce manevrează acest ax slăbeşte puţin şurubul ideologic, realitatea socială îngheţată, pietrificată poate lua forme noi, uşor diferite, iar duşmanul de clasă poate părea mai puţin periculos. Urmărind, în continuare, traseul existenţial al lui Ion D. Sîrbu, vom constata că jaloanele nefericirii, dramei şi apoi tragediei sale se succed într-o sincronizare aproape perfectă cu reperele îngheţului ideologic. Curând după instalarea deplină a regimului comunist în România (1948), el este dat afară din Universitate (1949). Foarte curând după Revoluţia anticomunistă din Ungaria (1956), şi ca efect direct al represaliilor iniţiate pentru contracararea ei, este arestat şi condamnat la închisoare. Iese de aici în 1963, în primăvara lui 1964 venind decretul de graţiere a tuturor deţinuţilor politici. Va avea domiciliu obligatoriu în Craiova, din vara lui 1964 până la moarte (septembrie 1989); iar dreptul de semnătură şi publicare îl va primi abia în 1967, cu un an înainte de ‘68-ul de maximă deschidere ideologică a ţării, iniţiată de tânărul Ceauşescu. În sfârşit, dar nu în cele din urmă, revelarea lui Ion D. Sîrbu ca scriitor de primă mărime are loc abia după decembrie 1989, când Revoluţia pune capăt regimului comunist şi deschide sertarul cu manuscrise al autorului.

Toate acestea nu reprezintă, credem, nişte simple coincidenţe.

Note:
1. Nestor Ignat, Cazul Blaga, "Viaţa Românească", 1 ianuarie 1946, p. 54. Apud Lelia Nicolescu, vol. cit., p. 69.
2. V. Ion D. Sîrbu, Eu l-am văzut pe Blaga plângând... În: Mi>Atlet al mizeriei, ed. cit., pp. 112-113.
3. Idem, ibidem, pp. 114-116.
4. Alt roman epistolar. Ion D. Sîrbu către Deliu Petroiu. În "România literară", nr. 17/ 1998, p. 13.
5. Idem, ibidem.
6. Ion D. Sîrbu, Iarna bolnavă de cancer, un "roman epistolar" gândit de Cornel Ungureanu, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 1998, p. 23.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer