Titularizat pe postul de asistent la Facultatea de Filosofie a Universităţii clujene, Sîrbu absolvă în acelaşi an Seminarul Pedagogic Universitar (v. supra), devenind şi conferenţiar la Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică din Cluj. (Era aici profesor suplinitor, de la 1 mai 1946, predând cursul de Estetică şi pe cel de Istoria literaturii dramatice universale.) 1947 este aşadar, pentru cariera sa, anul de vârf, punctul de maximă ascensiune (profesională şi socială) reuşită de fiul proletarului din Petrila, orfanul de limbă maternă, ghinionistul comunist snopit în bătaie de legionari, "cerchistul" trimis şi retrimis pe frontul din Est. La douăzeci şi opt de ani, "minerul filosof" pasionat de funcţia epistemologică a metaforei e, probabil, "cel mai tânăr conferenţiar din universităţile din România". Este ora lui, ceasul care bate cu putere, răzbunând complexele şi umilinţele, anii de internat şi de cazarmă, anterioara risipire pe centrifuga bio- şi bibliografică. Merită să izolăm acest moment fast şi să-l contemplăm puţin pe cel care îl trăieşte, în rectitudinea sa morală şi cu acea expansivitate civică şi culturală care a ajuns să-l definească. Fiindcă, foarte curând - şi în virtutea aceleiaşi logici de reacţie şi evoluţie a protagonistului - acesta se va prăbuşi din cerul izbânzilor sale.
*
Este adevărat, Ion D. Sîrbu poate fi considerat acum, ca şi în alte împrejurări, imprudent. Cu specificarea că această imprudenţă ţine mai puţin de temperament şi mai mult de caracterul omului. Nu este un dat al persoanei, al naturii sale: Sîrbu nu se numără printre acei rari inşi curajoşi care dau senzaţia că nu percep pericolele ce-i înconjoară. Este vorba despre o trăsătură a individualităţii care, conştientă de sine, se împotriveşte din principiu înregimentărilor comode, adaptării la mediu, mentalităţii tranzacţionale şi filosofiilor justificatoare. Independenţa tânărului universitar urmează, după cum s-a putut vedea, inclusiv traiectoria îndoielii, a contrazicerii punctului de vedere propriu, pe spirala dialectică a lucidităţii. Ea se afirmă din nou, puternic, în această perioadă în care instalarea regimului comunist la noi este în curs; şi ia, pe de o parte, forma serială a publicisticii, iar pe de alta, pe aceea net-declarativă a solidarizării cu profesorii şi mentorii săi.
Astfel, între 17 februarie şi 21 aprilie 1946 se desfăşoară a treia şi cea mai virulentă suită publicistică a lui Sîrbu, în paginile ziarului "Patria" (organ al PNŢ, Cluj), încă de la primul număr al acestuia. Seria se deschide printr-un articol intitulat sugestiv (şi relevant, pentru analiza noastră)
Dreptul la critică
, ce fixează programul şi conduita civică apărate de tânărul gazetar. El pledează pentru un certificat de independenţă şi valorificare personală care îi permite individului să se erijeze oricând în critic "dezinteresat şi liber" al situaţiei. Sentimentul de libertate individuală ţine, pentru Sîrbu, de esenţa condiţiei umane; cât despre modalităţile de manifestare critică, acestea sunt fixate categorial în două "speţe" distincte: una, identificabilă în aşa numita "gură a lumii" (un simptom social, un reflex anonim opus forţei şi ilegalităţii); cealaltă, derivată din curajul intelectual şi moral al fiecărui om liber, capabil să controleze şi să "scuture" critic formulele aflate în circulaţie. Omul critic-deliberativ participă în acest fel la viaţa socială nu numai ca număr, ci şi ca valoare. Capabil de critică, el poate formula nu doar "pasive judecăţi de existenţă («aşa sunt vremurile», «aşa e lumea» etc.), ci şi judecăţi de valoare («aşa ar trebui să fie»)." (3).
Este exact formula moral-caracterologică a fostului ilegalist, stabilită cu distanţarea necesară analistului, dar cu nu mai puţină claritate. Studierea atentă a realităţii sociale şi reflecţia filosofică în care aceasta este înscrisă ni-l relevă pe Sîrbu însuşi. Ultima frază din articol îl exprimă întru totul, prin nobilul deziderat al individualităţii de a subzista şi a se manifesta ca atare: "Nu ajunge să lupţi pentru convingere; trebuie să lupţi mai întâi pentru dreptul de a putea avea o convingere. Dar aceasta e posibil numai în cazul când ai dreptul şi condiţiile de a putea critica orice convingere." (4). Mai multe dintre articolele următoare: "Reacţionarii" (nr. 10, 1 martie), Libertatea de a renunţa la libertate (nr. 15, 7 martie 1946), Mase şi oameni (nr. 18, 10 martie), Universitatea de azi - icoana societăţii de mâine (nr. 20, 12 martie) (5), Caleidoscop psihologic - excursie critică în jungla prezentului (nr. 28, 25 martie), Sabotarea inteligenţei (nr. 52, 21 aprilie) impresionează, de asemenea, prin verva stilistică şi exactitatea radiografiilor făcute pe corpul viu, cald al prezentului socio-politic. De stânga fiind, Ion D. Sîrbu (care semnează şi cu pseudonimele Stentor, N. Paloş (6), N.P.) sesizează procesul prin care logica subsumată unei colectivităţi (muncitorimea, clasa în numele căreia se guvernează, tot mai discreţionar) dislocă şi anihilează logica individului. Cu cât se multiplică şi se clamează "libertăţile", făcându-se paradă cu ele, cu atât libertatea propriu-zisă devine o noţiune golită de sens: "de la terminarea războiului suntem copleşiţi de libertăţi: am putea spune chiar că ne prăbuşim sub povara atâtor libertăţi. Libertatea de a citi oricare dintre ziarele guvernului, libertatea de a asculta orice discurs ţinut la radio, libertatea de a vota «în unanimitate» orice sindicat (...), libertatea de a muri de foame, libertatea de a fi extaziat de conducerea şi înţelepciunea guvernului, libertatea de a fi bătut în numele poporului, libertatea de a răguşi la oricare din meetingurile groziste, (...) libertatea de a uita că ai fost legionar, libertatea de a tăcea din gură - în sfârşit toată parada aceea umflată de formule prin care umaniştii noştri conducători ţin să ne conducă pe şoselele progresului spre o formă socială desfăcută de orice opium şi de orice constrângere." (7). Administrarea acestor "pilule de ideologie monocromată şi general valabilă" se face cu uzul, până la abuz, al termenului de reacţionar. Este tema altui articol. Decupând o nouă frază de mare limpiditate şi forţă argumentativă, putem observa conturul convingerii profunde a lui Sîrbu că Stânga este surpată de chiar tovarăşii ce vorbesc (apăsat, prea apăsat) în numele ei: "Nu ne descurajează existenţa acestui termen (reacţionar, n.n.) chiar dacă miroase a poliţie şi inspiră măsele zdrobite. Ştim că simpla sa prezenţă în vocabularul luptelor noastre interne e ruşinoasă degradare intelectuală şi un făţiş afront adus iubirii aproapelui. Suntem contrariaţi de un fapt mult mai grav! Toate loviturile, abuzurile, victimele ce se nasc din lupta fără scrupule dusă împotriva «reacţionarilor», toată aparatura de forţă ce lucrează pentru a răpi unei categorii de oameni dreptul de a avea o părere - toate acestea se fac în numele preasfintei libertăţi, preafrumoasei egalităţi şi acelei atât de mult dorite păci între popoare!" (8).
Cel din urmă articol, publicat înainte ca muncitorii maghiari de la "Dermata" să-i agreseze pe studenţii români din căminul "Avram Iancu" şi să devasteze sediul ziarului "Patria" (în curând, suspendat), se intitulează, premonitoriu, Sabotarea inteligenţei. El este dedicat unei "progresiste maculaturi" intitulate manual de sociologie şi realizate în conformitate cu noua programă analitică. Avem în faţă imaginea-stas a ideologizării învăţământului românesc pe următoarele decenii, caricatura tristă a transmiterii şi asimilării de "cunoştinţe". Sîrbu notează cu o deplină clarviziune efectele dezastruoase, pe termen mediu şi lung, pe care limitarea universului de cunoştinţe, ştergerea reperelor şi transmiterea unor şabloane convenabile ideologic le vor avea asupra unor întregi generaţii de elevi. Să-i dăm cuvântul autorului pentru ultima oară, înainte ca vocea publicistului să fie, din nou, redusă la tăcere: "La şcoală, un caraghios adaptat şi timorat, în ora de filosofie, îi rezumă în Marx şi Engels, în capitalism şi proletariat, toate problemele umanităţii gânditoare. Setea lui bolnavă pentru cultură, pentru lămuriri, pentru orizonturi - sete pe care cei care au avut ocazia să stea cinstit la o catedră o cunosc - e nevoită să se mulţumească numai şi numai cu felul acru şi senin al materialismului şi cu rigorismul sterp şi monoton al sociologiei şi aceasta, ortodox marxiste. Nu se învaţă psihologie (ce nevoie are un tânăr să se cunoască, să împartă lumea în proşti şi deştepţi, să-şi dea seama că el e persoană, un individ liber), nu se face logică (de ce să judece oamenii, de ce să poată deosebi falsul de adevăr) şi ce e şi mai semnificativ, nu se mai face nici etică (de ce să-l faci pe elev să creadă în imperative morale, în conştiinţă, în datorie, când poţi foarte uşor să-l faci unealta unor altfel de imperative, mai puţin morale, dar nu mai puţin categorice); se învaţă în schimb de la început sociologie (cea mai puţin spiritualistă şi liberală dintre toate ramurile filosofiei) şi încă o sociologie trunchiată de orice perspectivă istorică şi comparativă. (...) Astfel echipat tânărul păşeşte în viaţă. Castrat de orice raţionalitate, cu un creier de burete avid după orice formulă care zboară, cu un suflet încazarmat în dogme şi încălţat în cizme de fanatism, dar mai ales cu o inteligenţă lipsită de orice elasticitate critică, el este pus în faţa marilor probleme postbelice. (...) Vom avea, nu peste mult, o generaţie de intelectuali cu mentalitate de plutonieri majori şi cu rafinament de frizeri." (9).
Note:
1. Idem, Scrisori către bunul Dumnezeu, ed. cit., p. 160. Observaţia autorului referitoare la generaţia "spontanee" de ilegalişti (unguri şi evrei) ni se pare, într-un punct, amendabilă (în ceea ce-i priveşte pe evrei, victime rasiale predilecte ale lui Hitler, obligaţi să opteze pentru Uniunea Sovietică din simplă necesitate a supravieţuirii). În schimb, în celălalt (pretinşii ilegalişti maghiari), ea poate fi coroborată cu instrucţiunile foarte precise date la 26 august 1944 de guvernul ungar şi reproduse, cu comentariul de rigoare, de către istoricul Florin Constantiniu: "Potrivit instrucţiunilor date la 26 august de guvernul ungar: «Pentru cazul în care Transilvania de Nord ar fi ocupată de trupe ruso-române, întreaga minoritate maghiară din Transilvania (civilii) a primit instrucţiuni spre a se organiza în cadrul unui partid comunist, colaborând intens şi chiar exagerat cu autorităţile ruseşti de ocupaţie, supralicitând pe români. În felul acesta, ea ar putea obţine simpatia autorităţilor militare ruseşti, complicând considerabil opera de reîncadrare în statul român». Numărul însemnat de maghiari din PCR şi instrucţiunile de mai sus (interceptate de Legaţia Română de la Helsinki) au făcut ca în structurile administrative din Transilvania de Nord elementul maghiar să capete o pondere deosebită, fiind preferat de comandamentul sovietic, întrucât în rândurile populaţiei româneşti simpatiile pentru PNŢ şi pentru liderul său, Iuliu Maniu, erau foarte puternice." Florin Constantiniu, România între 1944 şi 1989, în vol. O istorie a românilor (coord.: Stephen Fischer-Galaţi, Dinu C. Giurescu, Ioan-Aurel Pop), ed. Fundaţia Culturală Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 1998, p. 299.
2. V. cele două acte (Cererea din 20 decembrie 1946 şi Procesul-verbal din 17 martie 1947), reproduse în: Lelia Nicolescu, vol. cit., pp. 76, 79.
3. Ion D. Sârbu, Dreptul la critică, "Patria", nr. 1, 17 februarie 1946, p. 2. Reluat în: Lelia Nicolescu, vol. cit., p. 380.
4. Idem, ibidem, p. 381.
5. Un articol cu acelaşi titlu îi apăruse lui Sîrbu în urmă cu patru ani, în ziarul sibian "Ţara" (nr. 33, 21 mai 1941), şi semnatarul fusese - ne reamintim - pedepsit corporal de grupul studenţilor legionari din cămin, care se recunoscuseră în casta specială "caracterizată prin impulsivitate, prin impetuozitate şi prin acele faimoase «ieşiri studenţeşti»". De data aceasta, gazetarul îşi exprimă admiraţia faţă de manifestaţia studenţească de la Cluj, în care scandările "Noi suntem poporul!" şi "Libertatea! Libertatea!" i se par emblematice, ca "o lecţie de psihologie colectivă dată acelor nou sărbătoriţi care se intitulează, pe toate cărările, reprezentanţi ai poporului". Stentor, Universitatea de azi - icoana societăţii de mâine. În: Ion D. Sîrbu, Râs-cu-plânsul nostru valah, ed. cit., p. 122.
6. O secvenţă orwelliană se va naşte, mai târziu, din utilizarea acestui pseudonim. Pe baza articolelor din "Patria" semnate N. Paloş, va fi arestat şi condamnat un profesor cu acest nume (Nicula Paloş), pe care Ion D. Sîrbu îl va întâlni, muribund, în lagărul de la Salcia în primăvara lui 1960. Acesta, sub tortură, fusese obligat să declare că el a scris articolele respective. Întreaga istorie este focalizată în câteva pagini din Adio, Europa!, la subsolul uneia dintre ele Ion D. Sîrbu menţionând: "Autorul ţine să precizeze că toate amănuntele legate de puşcărie, mină sau război din această carte de confesiuni sunt absolut autentice. De pildă, cazul N. Paloş. Acesta a murit într-adevăr în braţele sale, în primăvara anului 1960, în lagărul din Salcia." V. Adio, Europa!, vol. II, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1993, p. 110. O confirmare indirectă (în pofida unor confuzii explicabile prin condiţiile cu totul speciale ale comunicării) oferă Maria Graciov, rememorând ultima vizită pe care i-a făcut-o lui Sîrbu, după operaţia de cancer: "Mi-a vorbit, parcă lăsându-mi un legat, de o serie de articole publicate în timpul războiului în revista Ţara şi semnate de el sub un pseudonim. Întâmplător, pseudonimul a coincis cu numele real al unui profesor care, arestat, a admis sub tortură că el e autorul lor. Să restabilesc eu cum stau lucrurile, că el, Gary, nu mai are timp." (În articolele din "Ţara" sibiană, confundată de Maria Graciov cu "Patria" de la Cluj, autorul s-a folosit o singură dată de un pseudonim, P. Trileanu. Inadvertenţa e vizibilă. Fapt este că Sîrbu a purtat, până la sfârşitul vieţii, povara condamnării şi morţii unui om care a fost luat drept autorul unora dintre articolele sale.) Cât priveşte motivele pentru care a fost ales pseudonimul N. Paloş, explicaţia apare tot în Adio, Europa!: "Presa, ziceaţi dumneavoastră, trebuie să fie un paloş, dar nu unul care taie. Deci un Nepaloş." (Ibidem, p. 108)
7. Stentor,
Libertatea de a renunţa la libertate. În: Ion D. Sîrbu, Râs-cu-plânsul nostru valah, ed. cit., p. 118.
8. Stentor, "Reacţionarii". Idem, ibidem, p. 114.
9. N. Paloş, Sabotarea inteligenţei. Idem, ibidem, pp. 138-139.