'45 - '49, anii cei mai faşti (XII)

La data scrierii acestui articol, Sîrbu are douăzeci şi cinci de ani - şi, după cum se poate observa, deja un stil format, matur. Inocenţele stilistice şi ideatice ale debutului din 1941 în revista "Răscruci" ("Cu trupuri crescute din glie, cu suflete încălzite de gând străbun, trăim. Dar ochii prezentului circumscriu întrebători zarea. Unde? Cine poate şti? Cât timp? Vremea dă din umeri. Nu ştie nici ea." Etc. (1) au fost lăsate în urmă. Tânărul gazetar, cu ochii arşi de ororile de pe front (şi de pe frontul mizeriei cotidiene), a învăţat într-un timp relativ scurt că nu lirismul, ci realismul cvasi-naturalist este cel ce poate da carnaţie articolelor sale. Gazetăria lui de acum este, cu un termen al lui Cornel Regman, < i>epică, dar fără altă fabulaţie decât cea oferită de mediile în care se mişcă ziaristul. Căci invenţia artistică, indicele de ficţionalizare sunt inutile, în contextul respectiv. Realitatea prezentului imaginează şi furnizează suficiente grozăvii. Gazetarul trebuie să fie, prin urmare, mai ales un reporter: mereu atent, în gardă, cu ochii larg deschişi. Majoritatea articolelor publicate în "Naţiunea Română" sunt semnificative din acest punct de vedere. "Cerchist", o dată în plus, chestionabil, sub semnul întrebării, Ion D. Sîrbu iese literalmente în stradă şi se adresează direct omului întâlnit aici: "În această rubrică vom înregistra fidel un reportaj de actualitate. În fiecare săptămână ne vom adresa unui om dintr-o categorie socială cu diferite întrebări şi vom reda mai jos răspunsurile." (Astăzi ne vorbeşte un funcţionar, nr. 4, 5 noiembrie 1944, la rubrica Actualitatea în reportaj, sub genericul Ce spune omul de pe stradă?). (2) Şi într-adevăr, lui Sîrbu, ca şi cititorilor săi, le vorbesc (fără cosmetizări, fără oportune retuşări) un funcţionar, un muncitor de la C.F.R., un student sărac, un intelectual, un "om oarecare". În acelaşi timp, persoana reală a celui intervievat tinde să intre într-o categorie reprezentativă, să dobândească un indice de generalitate - fiindcă din nou (dar dintr-un alt unghi de abordare), tânărul gazetar încearcă să introducă datele realităţii înconjurătoare într-un sistem.

Mai sunt doar câteva trepte până la realizarea acelor "fiziologii" desprinse din "jungla" timpului pe care le sesizează, cu acuitate, Lelia Nicolescu (3). Materialul uman, prins în serii de fotograme şi studiat cu mare atenţie, ajunge, în final, la stadiul firesc al clasificării. Reporterul se transformă într-un moralist, adică într-un contemplator activ al naturii umane, al calităţilor şi, mai ales, defectelor ei "de fabricaţie". Tânărul Sîrbu (ca să-i descriem procedura prin termenii folosiţi de el însuşi) îi "execută drastic şi inventiv", cu talent şi culoare a ideilor, pe proşti, pe lichele, pe fanatici, pe oamenii-marionete. Articolul dedicat acestora din urmă este remarcabil, meritând un citat in extenso: "E un adevărat mister, cum fiecare conjunctură politică îşi are, într-un anume fel, «faliţii săi». Aceşti indivizi înoată anonimi şi comuni în marea masă amorfă a colectivităţii: nu promit absolut nimic, nu au nici o scânteie, nu schiţează nici un gest eroic. Aşteaptă. Aşteaptă vegetali, într-o pasivă şi inconştientă răbdare, chemarea timpului. Îndată ce cursul chinuit al evenimentelor intră pe un făgaş cu tainice afinităţi faţă de structura respectivilor indivizi, aceştia, ca ridicaţi de umăr, ca jucaţi pe sfoară, ca nişte marionete agitate de un deget orb şi puternic - se trezesc din amorţeala nedefinită a inactivităţii lor şi se agită, strigă, se sfarmă, în aşa fel încât ai impresia că un arc mult prea strâns s-a desfăcut în ei şi i-a proiectat dinamic în actualitate. (...) Un ochi modest, clar şi atent, poate vedea în spatele lor aţa care-i saltă, şi degetul care-i manevrează; destinul lor relativ, ca spuma unui pahar de bere, nu poate decât să umple de tristeţe pe acela care se gândeşte că uneori în imperfecta noastră organizare socială, astfel de indivizi pot ajunge să decidă fericirea sau nefericirea unor mase întregi de semeni (...) istoria care nu cunoaşte milă are o imensă magazie de vechituri, unde toate aceste marionete ale tuturor timpurilor stau aruncate şi imobile într-o cât se poate de jalnică uitare. Peste costumul lor se lasă praful, li se frânge gâtul, li se îndoaie caraghios încheieturile. Putrezesc încet, încet, împreună cu aţa care le mai atârnă mult timp de guler şi care nu-şi mai poate aduce deloc aminte de degetul care odinioară le-a săltat atât de sus." (Marionetele actualităţii, nr. 9, 25 februarie 1945). (4)

Asemenea mostre arată, pe lângă percutanţa morală a gazetarului, calităţi certe de scriitor. Această fază publicistică pare una pregătitoare pentru experienţe auctoriale ulterioare. Sîrbu îşi "ascute" privirea şi auzul, schimbă unghiurile de raportare la realitate, o studiază pe aceasta de aproape, din chiar interiorul ei, dar şi de la o calculată distanţă. Îşi antrenează mâna şi dă noi probe de temperament şi caracter, în acest poligon al cotidianului reflectat şi analizat în pagina de presă. A ajuns să întrevadă "cumva vertical şi în secţiune" viaţa, cunoscându-i destul de bine straturile, urcându-i sau coborându-i pragurile cu atenţie distributivă. Sarcastic atunci când trebuie (am văzut o mostră), el poate fi şi patetic, atunci când crede că este cazul. Văzând (şi cerând insistent şi altora să vadă) în om nu un mijloc, ci un scop, se arată indignat de formula "material uman" şi lansează apelul ca omul să nu mai fie "eternul sacrificat": "Doar o singură chemare: «Oameni, fie-vă milă de Om.»" (Eternul sacrificat: omul, nr. 4, 21 ianuarie 1945). (5) Pe această invocaţie plină de umanitate putem da încă o filă a publicisticii lui Ion D. Sîrbu - care nu constituie un capitol omogen, închegat printr-un parcurs de lungă şi sigură durată, ci o adiţiune de fragmente, publicate atunci când frecventele mobilizări şi cenzurile succesive i-au îngăduit gazetarului să se exprime liber, integral.

Perioada în care păşeşte acum tânărul licenţiat, sergent demobilizat şi ziarist cu vocaţie dovedită va fi cea mai fastă din viaţa adultă a protagonistului: un interval de acumulare pe mai multe planuri şi de maximă reprezentativitate socială. Sunt aproximativ patru ani (mijlocul lui 1945 - sfârşitul lui 1949) ce intră aproape cu totul în lăcaşul respirabil pe care - într-o perspectivă sintetizatoare - îl putem identifica între sfârşitul regimului Antonescu (23 august 1944) şi deplina instalare a regimului comunist, consfinţită prin abdicarea forţată a regelui Mihai (30 decembrie 1947). Sîrbu a scăpat din malaxorul războiului, şi-a regăsit linia firească de evoluţie şi progresie, alături de colegii săi (în primul număr din "Revista Cercului Literar", 1 ianuarie 1945, îi apare nuvela Compartiment, iar în numerele 4 şi 5, două recenzii (6) şi separat de aceştia. După obţinerea licenţei şi definitiva ştergere din controalele armatei (v. nota 6, episodul X, infra), se întoarce în Petrila natală şi se supune unui program infernal de "supraalimentaţie" culturală, menit să umple golurile unei instrucţii făcute, până acum, fragmentar, discontinuu, în pauza dintre două campanii. Lista de lecturi obligatorii şi urgente întocmită de profesorii săi este bifată printr-un efort impresionant, în tranşe de câte optsprezece ore pe zi: "...În anul 1945, vara, terminându-se războiul, m-am întors la Petrila. Să recuperez timpul pierdut, să ajung din urmă pe mai norocoşii mei colegi (care, cu toţii, au scăpat şi de armată, şi de război). Blaga, D.D. Roşca, Liviu Rusu, Onisifor Ghibu, împreună, au alcătuit o listă de lecturi obligatorii şi urgente. Blaga mi-a împrumutat din biblioteca sa un Windelband şi un Zeller. Şi mi-a dăruit un dicţionar german de filosofie, de Eister. În trei volume. Pierdusem eu câţiva ani buni pe front, dar am călătorit şi am stat în tranşee, având lângă mine un dicţionar german, altul rusesc, şi un manual de conversaţie engleză. Aşa că, citind curent în patru limbi, m-am pus pe lucru. Citeam câte 18 ore pe zi. Într-o cameră izolată pe care mi-a găsit-o Tata lângă cimitirul din Petrila. Doar duminicile mergeam la masă acasă, la Mama, în rest mi se aducea mâncare cu sufertaşul. În această cameră am învăţat ce înseamnă «Sitzfleischul» pentru un cărturar, ce înseamnă să nu-ţi fie frică nici de imensitatea fluviului şi nici de înălţimea muntelui." (7).

După ce, în martie 1945, administraţia românească fusese restabilită în mod oficial în nord-estul Transilvaniei, în 1946 Universitatea "Regele Ferdinand" revine la Cluj din exilul (totuşi, fertil) sibian. Şi, odată cu ea, discipolul lui Blaga, care suplineşte postul de asistent de pe lângă Catedra de Estetică (8), deţinut înainte de Victor Iancu (numit conferenţiar universitar la Iaşi), şi care este înscris la doctorat cu o teză despre Funcţia epistemologică a metaforei. Această teză şi conjunctura în care este iniţiată anunţă într-un mod indirect, dar semnificativ, ceea ce va urma în cursul istoriei naţionale şi în cel al existenţei lui Sîrbu. Conform unui act oficial (dovadă) eliberat de secretariatul Facultăţii de Filosofie a Universităţii "Victor Babeş" din Cluj, pe 27 aprilie 1950, "tov. Sîrbu I. Desideriu (...) licenţiat în Filosofie, a fost înscris la doctorat şi anume în anul I în 1944/ 1945 şi în anul II în anul 1945/ 1946" (9). În 1947, Blaga îi propune să se prezinte cu o variantă extinsă a tezei de licenţă şi să devină doctor pe baza susţinerii ei - dat fiind că apăreau numeroşi candidaţi, promovaţi pe motive de dosar politic, cărora profesorul era obligat să le confere acest titlu, în pofida stupefiantei lor ignoranţe în domeniul filosofiei. (10) Sîrbu era, la această dată, absolvent al anului II de doctorat şi totodată absolvent al Seminarului Pedagogic Universitar, frecventat în anii 1945-1946. (11) Raportul întocmit de Blaga, pentru admiterea lui ca doctor cu teza De la arhetipurile lui C.G. Jung la categoriile abisale ale lui Blaga este aprobat, decan fiind N.D. Pârvu, un "cerchist" de planul doi. Dar, "stupid de mândru", cum se va caracteriza retrospectiv, doctorandul refuză această cale simplă (şi, deopotrivă, ocolitoare), nefinalizând formele şi preferând să lucreze la teza despre Funcţia epistemologică a metaforei, a cărei dificultate se evidenţia tot mai mult, pe măsura adâncirii în studiu: "Metafora (abia prin anii ‘60 ea devine o teză de bază a structuraliştilor) mi se prezenta ca o pădure virgină imensă. Plus Amazoanele peste care nimeni nu a trecut înot." (12). Fişele de lectură din intervalul 1945-1955, ca şi o descriere făcută după patru decenii, în Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, propriului proiect ne dau o idee asupra complexităţii temei alese şi asupra căilor de abordare. Parcurgând autori ca Jung, Vico, Vaihinger, Ernst Mach, Cassirer, Dilthey, N. Hartmann, Klages, Bergson, Husserl, Spengler, Keyserling ş.a., Sîrbu îşi propunea să arate că întregul limbaj cotidian, precum şi instrumentarul conceptual al ştiinţelor pozitive reprezintă, la origine, simple metafore, utile sau (cu un termen blagian) "revelatorii". În cuvintele lui: "«zero» şi «infinit» în calculul matematic, de pildă, sau «energia», «gravitatea», «atomul» în fizică, «metabolismul», «asimilaţia clorofiliană» în biologie, toate sunt în fond simple metafore auxiliare, devenite fapte şi realităţi, prin folosire şi exploatare epistemologică." (13). În plus, doctorandul ajungea la disocieri determinate, în bună măsură, de noul şi agresivul limbaj politic, saturat de metafore "profane" (în genul: groparul capitalismului, bastionul păcii, lupta de clasă se ascute). Introducând această tendinţă periculoasă din spaţiul socio-politic în coordonatele cercetării asupra funcţiei epistemologice a metaforei, el va formula chiar ipoteza potrivit căreia numai în religie, artă şi ştiinţă "folosirea dinăuntru a metaforei poate fi benefică şi fructuoasă"; în psihologie, morală, politică, "ea se poate transforma în nebunie, obsesie sau rătăcire" (14). Şi, pe această linie demonstrativă: "Lumea e bolnavă, ziceam: halucinează. Ca şi un bun şi lucid psihanalist, noi trebuie să descifrăm metaforele-curse în care a căzut prizonieră şi să o salvăm explicând acestei lumi mecanismul de funcţionare «normală» a credinţelor, convingerilor, lozincilor etc." (15). Evitând capcanele unei perspective prezentiste, neinterpretând, adică, faptele şi reacţiile din epocă ale lui Ion D. Sîrbu prin grila episoadelor ulterioare din viaţa lui, e totuşi imposibil să nu observăm că, încă de acum, din aceşti ani în care pare, socialmente, "pe val", tânărul fost ilegalist se înscrie, voluntar, pe un curs ce se anunţă descendent. Şi care îl va duce, curând, jos de tot, până în infernul detenţiei politice.

Note:

1. Ion D. Sîrbu, Râs-cu-plânsul nostru valah, ed. cit., p. 7.
2. Idem, ibidem, p. 50.
3. Lelia Nicolescu, Braconier în grădina lui Dumnezeu, în Râs-cu-plânsul nostru valah, ed. cit., p. 193.
4. Ion D. Sîrbu, Râs-cu-plânsul nostru valah, ed. cit., pp. 85-87.
5. Idem, ibidem, p. 80.
6. O recenzie despre Filosofia culturii a lui Tudor Vianu, la Cronica ideilor (nr. 4) şi o Notă extinsă despre O nouă traducere din Platon realizată de Ştefan Bezdechi (nr. 5), ambele semnate Ion D. Sârbu. V. şi următorul fragment centrat pe Cercul Literar de la Sibiu, cu substanţiala sa revistă: "Ne-am întâlnit vreo zece condeie tinere, s-a format o mentalitate, un spirit de emulaţie şi chiar un stil. Am fost «patronaţi» cu dragoste de o serie de profesori excepţionali: Lucian Blaga (filosofie literară), Ştefan Bezdechi (greacă), Theodor Naum (latină), Henri Jacquier (franceză), Umberto Cianciolo (italiană), Ioan Breazu (literatura română) ş.a. Am editat Revista Cercului Literar, pe care azi când o răsfoim ne mirăm şi noi cât de teribil de serioşi puteam fi la 20 de ani." Dialog între generaţii. Interviu cu dramaturgul Ion D. Sîrbu, consemnat de Constantin Pascu, în "Steagul roşu", Petroşani, 21 noiembrie 1970.
7. Apud Lelia Nicolescu, vol. cit., p. 65.
8. Ion D. Sîrbu, Eu l-am văzut pe Blaga plângând... În: Atlet al mizeriei, ed. cit., p. 107.
9. V. cererea oficială adresată Decanului Universităţii de către Directorul Seminarului de Estetică şi Critică literară, prof. Liviu Rusu (6 iulie 1946). Apud Lelia Nicolescu, vol. cit., p. 71.
10. În Anexele la Râs-cu-plânsul nostru valah, ed. cit.
11. Un exemplu uimitor de titlu(ri) obţinut(e) "pe puncte" furnizează Sîrbu însuşi, referindu-se la Raul Şorban: "acesta e unic în istorie - făcuse doi ani la Litere la unguri, o vară la o universitate mussoliniană, în Italia, dar nu avea licenţă. A ajuns decanul Facultăţii de Teatrologie (al Institutului), şeful Catedrei de Istoria Literaturii dramatice şi propriul său student în anul unu sau doi. Dădea examen cu sine însuşi." În: Scrisori către bunul Dumnezeu, ed. cit., pp. 160-161.
12. Conform Certificatului de absolvire, eliberat la data de 7 iulie 1947. Apud Nicolae Oprea, vol. cit., p. 39.
13. Ion D. Sîrbu, Scrisori către bunul Dumnezeu, ed. cit., p. 160.
14. Idem, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, ed. cit., vol. II, p. 67.
15. Idem, ibidem.
16. Idem, ibidem.