Licean... odinioară

Citiţi prefaţa acestei cărţi.


Ion Agârbiceanu e un druid al spiritualităţii româneşti. Opera lui e atât de covârşitoare, ca întindere, şi atât de "săţioasă", la nivelul conţinutului, încât pare zămislită de o forţă supranaturală. (Cristian Bădiliţă)

Ianuarie 1942
Era pe la sfârşitul lunei mai din anul 1890, sărbătoarea sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena, "celor de Dumnezeu încununaţi şi întocmai cu Apostolii", cum sunt numiţi în cărţile bisericeşti.

Dăduse Dumnezeu în anul acela o primăvară timpurie, cu ploi la timp, cu căldură potrivită. Oamenii din Bogatu erau cu inima veselă: crescuseră holdele pe câmp până deasupra genunchiului; cucuruzăle săpate întâia oară începeau să acopere negreaţa arăturilor; ierburile prin lunci se apropiau de vremea cositului, marea lor de verdeaţă era zmălţuită în mulţimea colorilor florilor sălbatice; prin păşunile întinse vitele nu mai dovedeau iarba grasă; satul era aproape ascuns în verdeaţa pomilor, ca într-o pădure.

Uliţele erau măturate frumos în dimineaţa aceea de praznic. Prin văzduhul senin se ţesea zbor de rândunele. Soarele se înălţase de câteva suliţi pe cer.

Era încă dimineaţă, când începură să tragă din clopotniţa din deal clopotele, toate trei. Bing-bangul celui mare se amesteca şi se înfrăţea armonios cu vau-vaul celui mijlociu şi cu tingi-tangul celui mic. Clopotele din Bogatu erau vestite şi în satele din jur: când era văzduhul potrivit, se auzeau şi în vecini; când se răscoleau vara nori grei de furtună, toată nădejdea bogăţenilor şi a satelor vecine era în clopotele acestea: împrăştiau norii aducători de piatră. Erau clopote vechi, cu mult argint în pereţii lor. Fură cumpărate înainte cu vreo sută de ani de un creştin avut, un fel de boierinaş, care avea turme multe de oi.

Cântau frumos clopotele din Bogatu! Oricât de des le-ar fi auzit oamenii, când începeau să tragă, ochii li se luminau, faţa li se umplea de zâmbete şi, oriunde s-ar fi aflat, se opreau pe o clipă, îşi descopereau capul şi îşi făceau cruce. Şi mulţi, mai ales bătrânii şi bătrânele, nu uitau să spună în gând: "Doamne, odihneşte-l şi-i iartă păcatele lui moş Dumitru!". Moş Dumitru era românul care cumpărase aşa podoabă pentru biserica din sat.

În dimineaţa asta de praznicul sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena, clopotele traseră şi cu două ceasuri mai devreme decât de obicei şi, totuşi, abia se împrăştie peste sat cântecul lor de argint, şi creştinii, în port de sărbătoare, începură să se înşiruie pe uliţi, luând drumul bisericii.

Clădirea sfântului lăcaş lumina din coperişul alb de tinichea sus pe deal, lângă clopotniţă. Biserica era mare, de piatră, lungă şi largă, ca o biserică săsească. Nu era mai veche de douăzeci de ani. Creştinii se înmulţiseră tare şi nu mai încăpură în cea bătrână, de lemn. O cinstiră unui sat sărac, de departe, de la poalele munţilor. Oamenii o mutară în drumuri de câte cinci zile cu carul.

Când traseră a doua oară clopotele, biserica era pe jumătate plină de bărbaţi şi femei, de bătrâni şi bătrâne; când sunară a treia oară, de intrare în Liturghie, cât era de mare, biserica era ticsită de credincioşi. Abia răzbiră printre ei lungul şir de copii de şcoală - doi cu doi, două cu două - şi, în urma lor, învăţătorul Strâmbu.

Clopotele răsunau de aproape; suna şi toaca de lemn şi cea de oţel, şi pe câteva clipe cântările din strană ale diecilor fură copleşite de larma armonioasă a metalului, care pătrundea ca o ploaie nevăzută prin uşa şi ferestrele deschise, prin pereţi şi parcă prin coperiş.

Mireasma tămâiei, după cele trei cădelniţări, se amesteca cu a busuiocului şi a calapărului, care nu lipsea din mâna niciunei bătrâne, nici de la icoanele de închinat de pe cele două tetrapoade^[i]. Biserica avea icoane cu toate sărbătorile de peste an, zugrăvite pe table de tinichea. Azi erau puse la închinare chipurile sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena, despărţiţi de chipul Sf. Cruci.

Când încetară clopotele şi toaca, din altar se auzi un glas străin, nu al părintelui Ilie. Creştinii îşi ridicară capetele, să vadă peste uşile împărăteşti, deşi cei mai mulţi ştiau cine este, cunoşteau glasul protopopului. Venea de două-trei ori pe an în Bogatu, tot în zilele de duminecă sau de sărbătoare, şi totdeauna slujea la biserică.

Avea un glas adânc, puternic, armonios încă, deşi protopopul se apropia de şaptezeci de ani. Umplu numaidecât biserica.

Părintele Ilie slujea la dreapta lui. Purtau amândoi odăjdiile cele mai bune, pe care le avea parohia.

Îndată după binecuvântarea dată de protopop, pentru începutul Liturghiei, biserica răsună argintiu de corul copiilor de şcoală. Învăţătorul Strâmbu începu să dea cu braţul drept, întins, măsura şi tactul. Uneori, în mici pauze, la început de cântări, le dădea şi tonul, uitându-se ţintă în ochii elevilor.

Copiii cântau cu uşurinţă, slobozi, fără nicio teamă. Se vedea numaidecât că erau de mult obicinuiţi.

Unul dintre dieci, cel mai bătrân, îşi luă ochelarii de pe nas, se trase în fundul stranei, şi închise ochii - nu se ştie, de mulţumire că de-acum până la priceasnă nu mai are de cântat, ori de plăcere, ascultând glasurile acelea tinere, care umpleau bolta bisericii, cu cântări nevinovate şi fragede, ca de îngeri.

Creştinii ascultau pătrunşi şi neclintiţi sfânta slujbă. Din altar spunea ecteniile^[ii] pe rând, când protopopul, când parohul satului, părintele Ilie, care avea un mlădios glas de tenor.

Corul parcă tresări puţin, când protopopul ieşi întâia oară în uşile împărăteşti, să blagoslovească norodul. Copiii îl priviră pe o clipă, ţintă.

Apostolul îl citi elevul din clasa a patra, Ionică Albu. Ţinea cartea grea deschisă, fără să-i tremure mâna, şi cânta versetele cu întorsături şi mlădieri, cu un glas sigur, citind fluent pe chirilice, şi spunea cuvintele răspicat, cu accent bun.

Din uşile împărăteşti, protopopul asculta cu plăcere, înseninat, şi când spuse, la sfârşit, "Pace ţie!", îi înflori un surâs în mustaţa îmbinată cu barba albă. Părea că dădu binecuvântarea din toată inima.

Elevul se întoarse lângă strană cu obrajii arzând, cu ochii mari, negri, scăldaţi parcă în lacrimi. Dar nu erau lacrimi, ci numai nişte valuri fine de lumină.

Tot el spuse şi Crez-într-unul, simbolul credinţei. Tatăl Nostru, când îi veni rândul, îl recită o elevă din clasa a patra.

La sfârşitul Liturghiei, protopopul ieşi în uşile împărăteşti şi le vorbi în scurte cuvinte despre sfinţii împăraţi Constantin şi Elena, pe vremea cărora, şi prin ei, a biruit Sf. Cruce, şi s-a plecat lumea cea păgânească în faţa puterii lui Hristos şi a Bisericii Lui. "Dar azi, sfârşi el, voi aveţi şi altă sărbătoare, este ziua de examen a şcolarilor! Biruinţa luminii asupra întunerecului. Şcoala şi ştiinţa de carte aduc lumina şi pentru neamul românesc cel oropsit, ţinut atâta vreme în întunerec de neştiinţă. Acum să ne grăbim la şcoală, să vedem ce spor au făcut copiii în anul acesta!".

Abia erau ceasurile nouă, când a început examenul şi el ţinu până la unu după amiazi.

Clădirea şcolii era frumos împodobită în verdeaţă, şi pe dinafară, şi pe dinăuntru, coridorul, sala cea mare de învăţământ, curtea. Pe masă, la catedră, mulţime de buchete de flori, adunate în ajun de pe câmp, de către copiii de şcoală. Tot ei aduseră şi crengile verzi din pădure.

Părinţii, care veniseră să asiste la examen, nu încăpură toţi în sală; ascultau şi din coridor, şi din curte, şi de pe la ferestrele deschise.

Învăţătorii din douăzeci şi patru de sate ştiau că protopopul Rusu nu glumeşte la examene. Nu venea pentru paradă, ci pentru a se convinge ce ştiu copiii. Învăţătorul punea întrebările, iar protopopul striga din catalog numele şcolarului. Dacă i se părea că întrebările sunt prea uşoare, ori nu erau din întreg materialul ce trebuia învăţat în cursul anului la fiecare clasă, punea el întrebări. Nu era chip ca un şcolar să răspundă la o întrebare mai dinainte hotărâtă de învăţător, nici ca el să dea jumătate din răspuns în locul elevului, cu aparenţa că ştie bine.

De aceea, învăţătorii din întreg protopopiatul părintelui Rusu îşi vedeau de şcoală. Nu voiau să se facă de râs şi de ocară la examene, în faţa satului întreg.

Vreme de patru ceasuri fu încordare mare şi la examenul acesta din Bogatu, în ziua de Constantin şi Elena.

Învăţătorul Strâmbu era dintre cei harnici şi, totuşi, către amiazi nu mai răzbea să-şi zbicească faţa cu batista.

În decursul examinărilor erau vreo doi băieţi şi o fetiţă, care mereu ridicau degetul, când alţi şcolari nu puteau răspunde. Copila era [cea] care recitase Tatăl Nostru în biserică, iar copiii - Ionică Albu şi încă unul, Petru Olariu. Dar mai des decât toţi ridica degetul Ionică, cel cu Apostolul şi Crez-într-unul, din biserică.

Era un băiat voinic pentru vârsta lui de doisprezece ani, care, cât ţinu examenul, fu cu urechea mereu încordată şi cu privirile mereu aţintite la protopop şi la învăţător.

În mai multe rânduri, protopopul îl strigă el însuşi din catalog, afară de datele când răspundea pentru alţii, care nu ştiau, ori se împiedecau.

De câte ori îl auzea răspunzând, protopopul se înveselea, şi un surâs misterios îi lumina faţa şi barba albă.
- Bine, măi Ionică, foarte bine! îi spunea de fiecare dată.

Se recitară poezii, se cântară cântece, lumeşti şi bisericeşti, şi, la sfârşit, protopopul Rusu se declară mulţumit cu sporul acestui an, lăudă pe dascăl şi pe copiii silitori, dându-i drept pildă celor trei-patru mai leneşi, care ruşinară şi pe părinţii lor, şi pe învăţător. Bătrânul preot îi mângâie totuşi şi pe ei şi pe părinţii lor, zicându-le: "Este o vorbă adevărată că nu-i pădure fără uscături. Dar aici nu-i vorbă decât de vlăstare tinere, între care nu trebuie să fie uscături. Şi pot să înverzească toţi, numai să-şi dea silinţa, şi să-i ţină mai de scurt şi părinţii".

La vreo zece, care au ştiut mai bine, le dădu câte-o cărticică de rugăciuni, iar lui Ionică Albu şi o carte mai mare de poveşti.
- Părinţii copilului sunt de faţă? întrebă protopopul pe învăţătorul Strâmbu.
- De faţă.
- Cheamă-l puţin pe tatăl lui Ionică!

Copiii şi părinţii se împrăştiară îndată, alungându-i foamea. Porni şi Ionică cu mamă-sa.
- Ai un copil bun şi deştept, bade Albule! începu protopopul. Nu te-ai gândit să-l dai la şcoală la oraş?
- I-am spus şi eu de multe ori, zise învăţătorul.
- De gândit e uşor, răspunse omul, un român uscat şi înalt. Dar vorba e că nu-i de cheltuială.
- Mai ai copii?
- Mai am o fetiţă de cinci ani.
- Şi cât pământ?
- Vro şase jugăre!
- Şi vite?
- Doi boi şi două vaci.
- Oi?
- Vreo douăzeci de capete.
- Cu jumătate din averea asta m-a dat pe vremuri tata, fi'iertat, la şcoală! Era diac de biserică, şi vreme de patru ani mi-au adus mâncarea cu traista. Cu cât ai dumneata, poţi creşte un copil la şcoală!
- De, dacă zice şi domnul pătrupop! Aproape toţi sătenii spuneau aşa protopopului.
- Nu pentru că zic eu, ci pentru că-i păcat de Dumnezeu ca un copil aşa deştept şi silitor să nu înveţe mai departe. Satul e aproape de Blaj. Îi poţi aduce şi dumneata de mâncare cu traista. Pe jos faci drumul în trei ceasuri.
- De făcut, îl fac!
- Atunci, nu mai sta pe gânduri, că-i păcat!
- Mulţămesc, domnule pătrupop! Iată, m-am hotărât.

Şi femeia mi-a bătut mereu capul în anul ăsta.
- Dacă ţi l-a bătut, e semn că-i femeie cuminte. Să asculţi de sfaturile ei!

Omul sărută mâna protopopului şi a părintelui Ilie şi se îndepărtă destul de îngândurat.

Nici nu cuteză să-i spună nevestei ceva, până după vreo săptămână: se temu că-şi va schimba hotărârea.

Hotărârea nu şi-a mai schimbat-o, dar n-a ajuns să-şi ducă copilul la şcoală la oraş, în septemvrie. Îl apucă un povoi^[iii] mare în pădure, când era cu carul după lemne. Tot împingând de carul ce se înfunda cu roţile în tină, până ieşi din pădure şi apucă în vârful dealului, năduşi mereu, iar de deasupra, apa se vărsa cu găleata. Noaptea îl cuprinse friguri grele. Căzu în aprindere de plămâni, şi pe la mijlocul lui iulie, muri.

Cine să se mai gândească la şcoală? Ionică era mărişor, şi moartea tatălui său îi schimbă parcă întreaga fire. Zile întregi şezu nemişcat sub streaşina casei, pe pământul de lut, apoi băgă de seamă cât de strâmtorată rămăsese mamă-sa, şi sări să-i ajute. Tăia lemne, aducea apă de la fântână, tăia buruieni pentru porci, secera din porumbiştea din grădină mohor pentru viţei, lega şi dezlega vitele la iesle.

Dar ce folos că de car şi de plug încă nu era bun! "Dac-ar fi numai cu patru-cinci ani mai mare! ", zicea mamă-sa.

Ionică nu-i mai pomeni nimic de şcoală mamei sale. Îi spuseseră şi lui ce au de gând cu el, şi copilul se bucurase mult, fiindcă-i plăcea şcoala şi era dornic de învăţătură. Dar cu moartea tatălui său îi ieşi din minte. Fără nicio părere de rău se uita la hăinuţele noi, pe care le făcuse mamă-sa pentru şcoală. Îi părea rău după tatăl său şi gându-i zbura mereu la el, nu la şcoală.

Uneori i se năzărea că-l aude fluierând, cum îi era obiceiul, pe la jirada de lemne, în grajd, şi inima-i sărea în piept. Dar repede se încredinţa că numai i s-a părut, îşi aducea aminte că tatăl său dormea în cimitir, se ascundea în vrun ungher şi plângea mut, cu lacrimi mari.

Soru-sa, mai mică, se însenină mai degrabă decât el, şi începu să-şi vadă liniştită de lucrurile şi trebile sale. Dar tot mai mult se ţinea scai după mamă-sa şi, unde putea, sărea şi ea, să-i fie de ajutor.

La şase săptămâni, Safta puse parastas după răposat. Toată vremea n-a mai contenit din plâns, cu năfrămuţa^[iv] la ochi. Plânseră şi cei doi copii. La sfârşitul slujbei, părintele Ilie o luă pe Safta la o parte.
- Trebuie să ne împăcăm cu voia lui Dumnezeu!, zise el. E rău, e greu, adevărat, să rămâi singură cu doi copii mici. Dar durerea şi plânsul nu mai ajută la nimic.

Femeia izbucni şi mai tare în plâns, în loc să se liniştească la cuvintele preotului.

O lăsă să-şi verse tot focul. Era acolo şi învăţătorul

Strâmbu. Copila ieşise din biserică cu alţi copii. Ionică stătea rezemat de strana diacului şi privea întins în pământ.

Mamă-sa se linişti în sfârşit şi-şi şterse lacrimile.
- Uite ce este, Safto! zise preotul. E vara pe sfârşite şi se încep şcolile. Ştii că răposatul a hotărât să-l ducă pe Ionică la oraş, la şcoală.
- Ştiu, şi dorinţa mea a fost mereu asta. Numai eu ştiu cum mă doare sufletul că acum nu se mai poate.
- Pentru ce să nu se mai poată? Reazim de bărbat în el şi aşa nu poţi avea încă. E prea mic. Tot va trebui să-ţi bagi o slugă, pentru plug, pentru car, pentru coasă, pentru toată economia. Cu patru vite mari şi cu şase jugăre de loc e nevoie de un bărbat. Iar cu Ionică, ce să faci? Şcoala din sat a isprăvit-o. Cu vitele n-ai nevoie să-l trimeţi, că pot fi date tot aşa de bine şi în ciurdă.
- De, părinte, nu mă gândesc eu că m-aş putea ajuta prea mult cu el. E încă mic, deşi voinţă să mă ajute are mare. Nici nu mi-ar plăcea să-l pun la lucru prea greu de pe acum.
- Vorbeşti ca o femeie cu minte, zise dascălul Strâmbu. Dar atunci ce te împiedică?
- Mă gândesc că nu voi putea strânge banii de cheltuială. Un cap de muiere.
- De mâncare îi va putea duce şi sluga, cu straiţa. Şi apoi, îi vei putea să-i mai trimeţi şi prin alţii. Blajul e aproape. Mai în fiecare zi merge cineva de la noi la oraş, zise părintele Ilie.
- Şi trebuie să mai ştii că copilul, cum e deştept şi silitor, poate să fie ajutat şi de şcolile cele. Copiii care învaţă bine şi au purtare bună capătă tot la cinci zile o pâne mărişoară, adaose învăţătorul.
- Nu ştiu! Nu mă pricep la bani, la socoteli.
- De aici încolo va trebui să te pricepi şi la asta, că nu poţi duce o casă şi o economie^[v] fără socoteli! N-ai nicio grijă! Necazul o să te înveţe! Apoi, mai suntem şi noi aci, eu, cu domnul învăţător.

Ionică, răzimat de strană, se uita în podele, dar asculta întins.
- Mă voi mai gândi! zise Safta.
- Numai cât vreme multă de gândire nu-i. E aici septemvrie şi se încep şcolile.

Dar încă pe drum spre casă, Saftei i se împrăştiară gândurile. Mai toate fugeau la cel repausat, şi iar îi veniră lacrimile. Cum să îndrăznească ea, văduvă de abia şase săptămâni, să lucreze ca un bărbat? Un cap de muiere să-şi trimeată copilul la şcolile cele mari? Adevărat era că trebuia să-şi bage slugă, şi că Ionică nu-i putea fi de mare folos. Dar la oraş trebuia să plătească cvartir pentru copil, să-i cumpere cărţi, să plătească la şcoală nici nu ştia cât, la înscriere. Toate acestea le ştiricise ea din bună vreme, până-i trăia bărbatul, de la preuteasa. Ba ar fi trebuit ca Ionică să aibe baremi o dată pe zi o mâncare caldă. De unde bani? Şi câţi bani? Adevărat că ar fi putut vinde în piaţa Blajului câţiva saci de grâu ori de cucuruz. Dar cum să intre un cap de muiere în atâtea griji noi? Nu se mai gândi că ar fi cu putinţă.

Aşa că, peste trei zile, când vecinul Dinu, care avea cai, avu un drum la Blaj şi-l luă în căruţă şi pe copilul său, Ilie, de vreo zece ani, Safta nu se mai gândi la nicio şcoală, când Ionică dădu buzna în tindă, unde mamă-sa aţâţa focul de dimineaţă.
- Mamă, mă laşi să mă duc şi eu cu Ilie?
- Unde să te duci?
- Cu căruţa lor la Blaj. Pe el îl duce tatăl său şi mă duce şi pe mine, dacă mă laşi dumneata.

Safta ieşi la gard şi se uită în curtea vecină. Caii erau prinşi, iar Ilie se şi cocoţase în căruţă, deasupra fânului.
- Lasă-l, vecină, şi pe Ionică; se vor ţinea de mână şi nu le va fi urât până ce îmi voi vedea eu de treburi! zise vecinul Dinu, zărind-o la gard.
- D-apoi îl las, şi-ţi mulţumesc. Baremi va vedea şi el Blajul, că la şcoală acolo de-acum nu-l mai pot da. Fă bine aşteaptă numai oleacă, să-l primenesc puţin!

Îi dădu hăinuţele de dumineca, pe care Ionică le îmbrăcă într-o clipită, şi cu un codru de pâne în mână trecu repede în curtea vecinului şi se urcă lângă Ilie. Şi Ilie era în haine de sărbătoare, şi tatăl lui. Oamenii din partea locului nu se duceau la oraş în hainele de lucru de peste săptămână.


Ionică Albu, de când hotărâse tatăl său să-l dea la şcoală, voi să afle unele lucruri de la învăţătorul Strâmbu. Voi să ştie ce cărţi să-şi ducă cu el, dintre celea pe care le avea, şi află că de niciuna nu va mai avea nevoie acolo, afară de cărticica de rugăciuni, fiindcă va învăţa din alte cărţi. Voia să ştie cine va fi învăţătorul lui acolo, şi află că la şcoala la care mergea el erau mai mulţi învăţători, care se numesc profesori, şi că mai mare peste ei este unul pe care-l cheamă "domnul director". Află că este o clădire mare, unde sunt în cvartir peste o sută de copii, căreia îi zice internat, dar că acolo locuiesc şi au şi mâncarea numai copiii cu părinţi mai bogaţi, care pot plăti o sumă mai mare de bani la an. Mai află că locuinţe se pot găsi la locuitorii din oraş, unde stau câte trei-patru şi mai mulţi şcolari.

Învăţătorul Strâmbu îi dădu multe lămuriri, pe care copilul nu ştiu să le ceară, dar pe care şi le însemnase pe toate în minte în zilele bune de după examen, până trăia tatăl său. Pe urmă, le uită şi nu-i mai veniră în minte decât în ziua în care se sluji parastasul de şase săptămâni de la moartea tatălui său, când auzi pe preot şi învăţător vorbind iar cu mamă-sa despre trimeterea lui la şcoală la oraş.

De atunci îi păru lui a înţelege că mamă-sa era supărată greu nu numai pentru moartea tatălui său, ci şi pentru că nu-l mai putea trimete pe el la Blaj. În capul lui începu să sfredelească un gând: cum ar putea urma la şcoală, fără să-i facă greutăţi mamei sale? El ştia că mamă-sa dorise mai mult decât tatăl său să înveţe el mai departe, să ajungă învăţător ori chiar preot, cum îl alintase de multe ori, şi cum îi vorbea de atâtea ori, în vreme ce-i cosea hăinuţele pentru oraş. Îi făcuse şi saltea, şi haine de pat, tot ce-i spusese preoteasa că e nevoie să ducă cu el. Dar, după moartea tatălui său, mamă-sa le aşeză în fundul lăzii, ca pe nişte lucruri de care nu mai era nevoie.

Când îl chemă Ilie să vină şi el cu căruţa lor la Blaj, Ionică se gândi îndată: trebuie să merg, să văd cu ochii ce-i pe acolo.

Acum Dinu, tatăl lui Ilie, după ce-şi duse căruţa în curtea unui cunoscut, porni după trebile lui, lăsând pe cei doi copii să aibe grijă de căruţă şi de cai. Puteau ieşi şi la portiţă, să vadă oraşul.

Ei ieşiră la portiţă, ţinându-se de mână, dar nu rămaseră aici multă vreme. Nu vedeau de aici decât vârfurile turnurilor mănăstirii. Dinu trăsese în suburbia din marginea Câmpiei Libertăţii, şi copiii de la portiţă nu avură de văzut mare lucru. O luară încet pe deal în sus, tot ţinându-se de mână. La capătul urcuşului, li se deschise în faţă strada lungă, mărginită de amândouă părţile de acăţii^[vi] cu coroană rotunjită.

Copiii se mirară şi de lungimea străzii, şi de tivitura aceea de verdeaţă. În stânga zăriră însă turnurile înalte ale catedralei, şi, încet-încet, ajunseră în piaţă. Ionică îşi însemnase bine pe unde veniră, pentru a se şti înapoia.

---