
A-nceput copila să-şi ridice capul şi cercetează tot ce intră în raza ei vizuală. Ei, şi să ferească Sfântul s-o pui în coşuleţ pe lumină, când ea are de văzut atâtea lucruri, că imediat mă ştie tot blocul. Bietul meu vecin al cărui dormitor are un perete comun cu camera Irinei mele... Dacă eu aud noaptea cum îşi drege vocea sau cum tuşeşte... oare la el cum s-or auzi răcnetele fiică-mii? Şi dacă stai bine să te gândeşti de unde au boţurile astea atâta forţă să răcnească, domnule?
N-am ştiut în ce mă bag, îmi spun de fiecare dată când mă apucă disperarea. Am câteva întrebări esenţiale pe care mă văd periodic nevoită să le analizez. În fond ce sunt colicii ăştia şi cum scăpăm de dânşii? La ce bun să dau 2 milioane pe o pompă de sân dacă mândreţea mea scuipă laptele mamei când îl primeşte din biberon? Cine a inventat cărucioarele cu roţile din faţă fixe şi de ce nu se gândeşte nimeni (mai ales importatorii) că aceste minunate obiecte trebuie să ÎNCAPĂ în lifturile româneşti? Cum să intrăm în Europa dacă nu există rampe nicăieri şi dacă eram eu în cărucior cum reuşeam să îmi cumpăr o pâine?
De câteva zile, aventura mea cu Irina a intrat într-o etapă nouă: aş numi-o "50 de metode de a-mi înfuria mămica". Mai nou, răcneşte când o pun la sân şi gângureşte de plăcere când o îndop cu milumil. Se zbate circa 2 ore şi cu 40 de minute înainte de a se face iar vremea de mâncat, adoarme zâmbind şi pas de-o mai scoală... Seara nu adoarme decât legănată. Şi ca să fie tacâmul complet, dacă dau să o îmbrac s-o scot afară, plânge, dacă o bag în casă după plimbare - toată durerea lumii se strânge în suspinele ei...

În rest am un îngeraş de fată, să-mi trăiască, şi ai dumneavoastră la fel.
[email protected]