23.04.2005
Au trecut deja 20 de minute de când apa fierbinte îmi încălzeşte coloana vertebrală. Încă mai simt locul acela unde a intrat acul. Nu mai doare, dar e acolo, îl simt mai mult pentru că ştiu că mai bine de 16 ore n-am îndrăznit să mă mişc din poziţia în care mă lăsaseră brancardierii. Îmi spusese anestezista: ai grijă să nu te freci cu spatele de cearşaf să nu iasă acul. Ştiam că intervenţiile astea asupra coloanei vertebrale sunt delicate aşa că am stat cuminte, cu mâinile pe lângă corp. Nu că m-aş fi putut eu mişca prea uşor, dar mă obseda ideea asta că încă e acolo acul şi nu trebuie să iasă. Cum, nu v-au scos cateterul? avea să se mire a doua zi dimineaţă o doamnă doctor al cărei nume n-am să-l aflu niciodată. Lăsaţi că trimit pe cineva să vi-l scoată, mi-a spus şi a plecat liniştită. Probabil a uitat sau acel cineva trimis să îmi scoată cateterul din spinare s-a rătăcit. Noroc că a trecut pe-acolo doctorul meu, altfel aş fi rămas cu acul ăla înfipt în coloană alte 16 ore.

Nu am amintiri prea frumoase din spital. De câte ori mă gândesc la acele două zile şi jumătate, mi se strânge inima. Nu mi s-a întâmplat nimic îngrozitor acolo, l-aş mânia pe Dumnezeu să spun că m-au chinuit sau ca n-au avut grijă de mine. Dar ştiţi spitalele româneşti... paturile covăţite, căldura îngrozitoare, teama de a merge la toaletă, ceaiul neîndulcit pe care nu l-am primit pentru că uitasem să pun în bagaj şi o cană, supa strecurată şi iaurtul “supliment” – singurul aliment pe care l-am putut înghiţi în ziua în care am plecat acasă... Brrrrr!

Am păstrat în minte trei episoade, a propos de asistente. Mă mişcam foarte greu, încă nu reuşisem să cobor singură din pat. Una dintre asistente a deschis uşa şi ne-a invitat la sala de toaletă.
- Grăbiţi-vă, că se răceşte apa şi pe urmă vă plângeţi...
I-am explicat că nu pot să cobor din pat.
- Nu-i nimic, vin eu la dumneavoastră, a spus nu foarte veselă.

Aflasem de la colegele de rezervă că această asistentă se uită la culoarea bancnotei pe care i-o strecori în buzunar: dacă e verde, te spală cu apă rece. Dacă e mov, mai ai o şansă să nu-ţi îngheţe sufletul când trece cu tamponul ud peste proaspăta operaţie.
- Aş dori dacă se poate să fie caldă apa cu care mă spălaţi.
- Bine, dar nu pot încălzi apa oxigenată...
- Nu cea oxigenată, apa normală cu care mă spălaţi, am insistat

S-a întors după 10 minute, cu o ploscă, şi o carafă cu apă călduţă.
- Să-mi daţi tamponul şi vata.
- Nu pot să mă aplec, fiţi drăguţă si luaţi-le dumneavoastră din valiză, valiza e sub pat.
- Ce vă mai scot de aici, dacă tot m-am aplecat...
- Păi vă rog scoateţi cămaşa de noapte şi o pereche de şosete, mulţumesc.

M-a spălat, m-a îmbrăcat în hainele mele (eram mai mult decât fericită să scap de cămaşa de spital, curată dar despicată până mai jos de buric) mi-a refăcut pansamentul. I-am mulţumit cu o bancnotă portocalie. I s-a luminat faţa şi înainte să închidă uşa şi-a fluturat degetele şi mi-a spus “te pup”.

Câteva ore mai târziu, spre seară, o altă asistentă, mai în vârstă, a venit să mă întrebe de ce nu mă dau jos din pat.
- Nu pot, doamnă, mă doare tot trupul şi mi-e greu să mă ridic.
- Nu-i nimic, am să vin să vă scot la plimbare.

Era aproape de ora 12 noaptea când s-a întors. M-a obligat să cobor din pat şi am urât-o preţ de câteva secunde, până am reuşit să îmi pun papucii. Apoi m-a târât pe hol, şi mi-a arătat fereastra de la capătul culoarului:
- Până acolo mergem.
- E tare departe...
- Încet... o să ajungem.

Am ajuns. Vedeam luminile oraşului pentru prima dată după mai multe săptămâni de stat doar în casă.
- E frumos Bucureştiul, nu-i aşa?
- Frumos...
- Să mergem la cabinet să vă fac un algocalmin.

M-a ajutat să mă urc pe pat.
- Să-mi spuneţi dacă vă doare
- Spun.
- Doare?
- Nu...
- Acum doare?
- Nu...
- Acum?
- Nu
- Gata! Aţi văzut, o nimica toată.

Într-adevăr, o nimica toată după cea mai lungă plimbare din viaţa mea. A doua zi dimineaţă a venit să mă întrebe cum mă simt. N-am apucat să-i mulţumesc. Dacă nu ar fi insistat să mă dau jos din pat, dacă nu m-ar fi dus până la fereastra aia nenorocită, mi-ar fi fost mult mai greu să mă mişc singură. Deja în ultima mea dimineaţă în spital fusesem în stare să mă spăl puţin, să mă pieptăn, să îmi pun ordine în valiza plină de tot soiul de nimicuri pe care nu le-am folosit, să ajung singură să-mi ridic copila în braţe.

Al treilea episod cu asistente. Una dintre mămicile cu care eram în salon nu avea lapte şi fetiţa ei plângea de foame. O hrăneau asistentele, cu linguriţa dintr-o căniţă. 25 de linguriţe la o masă, atât putea înghiţi micuţa. Mamei îi era frică să o hrănească. Dacă nu fac ceva bine... În ultima noapte, asistenta copiilor a trecut cam din două în două ore să vadă ce fac micuţii. Un înger de femeie. Copiliţa plângea, mama plângea... Doar îngerul ăsta de care povesteam a fost în stare să liniştească fetiţa în 30 de secunde. O priveam cu gura căscată cu câtă siguranţă manevra boţul de om. Cât de repede reuşea să-i dea linguriţă după linguriţă şi cu cât drag o ţinea în braţe, de parcă ar fi fost a ei şi nu doar un copil pe care n-avea să-l mai vadă probabil niciodată. Pe Irina doar a schimbat-o şi a învelit-o, dar nu a uitat s-o mângâie înainte să plece. Domnişoara Dana. Să-i dea Dumnezeu sănătate...

Cu jumătate de oră înainte să vină doctorul care hotăra cine pleacă acasă şi cine nu, am fost invitate la micro. Maternitatea e la etajul cinci, micro se făcea undeva pe la etajul unu parcă. Un cârd de lăuze urma să se aşeze la coadă la liftul din stânga (cel din dreapta oprea doar la etajele pare). Şi-n vremea asta cine stă cu bebeluşii? Irina abia aţipise, unde să plec?
- Mergeţi voi, le-am spus colegelor de cameră. Stau eu cu copiii şi când vă întoarceţi, mă duc şi eu.

Bineînţeles la 30 de secunde după ce mămicile au închis uşa, copiliţa de care povesteam mai sus a început să plângă. Am luat-o în braţe. Abia aterizase pe lumea asta şi deja fusese purtată pe braţe de o mulţime de persoane, nici nu mai ştia care din ele era mămica ei. În vreme ce o legănam, Irina şi-a revendicat dreptul de a fi luată în braţe. Şi uite-mă, abia mergând, “alergând” de la o copilă la cealaltă, rugându-mă în gând să nu înceapă şi băieţelul să plângă.
- Ce faceţi, doamnă? De ce nu aţi mers la micro? De ce vreţi să ne faceţi probleme? Refuzaţi micro? Scrieţi dumneavoastră pe fişă că refuzaţi micro?

Asistenta care ţipa la mine părea să nu înţeleagă motivul pentru care nu m-am aliniat în cârd.

- Nu vreau să vă fac probleme dar cum era să lăsăm trei copii singuri?
- Păi şi-aşa ce aţi rezolvat? Nu sunt asistente pe etaj? Mergeţi la micro. Haideţi că am vorbit eu cu o colegă să vă aştepte la lift. Grăbiţi-vă că s-ar putea să nu vă descurcaţi să ajungeţi singură...

Am stat 10 minute în faţa liftului din stânga. Aceeaşi asistentă care mă certase a bătut puternic în uşă şi-a strigat: am o lăuză la cinci... În cele din urmă, un alt lift, din celălalt capăt al holului, a deschis uşile. “Colega” încă mă aştepta. Hai, mămico... încetişor.
Şi cu multă, multă blândeţe m-a luat de braţ şi m-a dus aproape târâş până la micro...

“Ai să uiţi!” îmi spune toată lumea. Cum să uit... N-am uitat şi n-aş mai trece prin aşa ceva sub nici o formă, îmi spun ori de câte ori privesc papucii cei roşii... papucii de spital.

Şi-acum, în fiecare seară las apa fierbinte să-mi curgă pe spate, preţ de cel puţin 20 de minute. Apoi stau aşa, cu aburii ieşindu-mi din piele, îmi cuprind genunchii cu mâinile şi ascult zgomotele casei. E linişte. Copilaşul meu doarme. Când am să deschid uşa băii trebuie să am grijă să nu calc pe Mitz, motanul tolănit lângă prag. Mitz ne păzeşte tot timpul, e mai degraba un suflet de căţel într-un trup de pisoi. De fapt şi el tot un copil care-şi varsă castronelul cu apă doar ca să-l bag în seamă. Chit că-l cert. Din camera de zi se aude zgomotul tastelor. Bărbatul meu (al treilea copil din casă) îşi savurează liniştea în felul lui: o cană de cafea proaspătă şi fierbinte, o ţigară şi o incursiune pe Atys, planeta virtuală pe care el vânează animale ciudate şi forează după pietre preţioase din care “îi va face cercei fetei”.




Iubesc liniştea asta. E semn că am ieşit din tură, am mai trăit încă o zi în care copila a mâncat o dată la 3-4 ore preţ de 20 de minute, a reuşit să-şi murdărească şi body-ul şi costumaşul care acum stau la înmuiat în lighenaşul roşu, a plâns de mi-a rupt inima, mi-a zâmbit când mă aşteptam mai puţin şi m-a topit în o sută de feluri, cum doar un bebeluş e în stare să o facă.




Serile sunt frumoase la noi acasă. Mâncăm strângând din dinţi – pentru că Irina plânge, dar avem nevoie de 20 de minute pentru noi doi. Pe la nouă, nouă jumătate îi facem baie copilaşului – deja ştim fiecare ce trebuie să facem, avem ritualul nostru, în trei. Când o ridic din pătuţ, după porţia zdravănă de plâns, are ochii roşii şi lacrimile i se scurg pe tâmple înspre urechi. Mătuşa Delia mi-a explicat că n-am ce-i face, uneori copiii plâng nu pentru că îi doare sau pentru că vor ceva ci pur şi simplu, să se audă. Irina are cinci tonuri diferite de plâns dar ăsta de seară pare să fie cel mai sfâşietor. Ai zice că o mie de furnici îi mărşăluiesc prin pampers. În sfârşit... cădiţa e la locul ei, copilaşul se linişteşte imediat ce ajunge pe masa de înfăşat. Îi şterg ochii şi mă apuc să-i scot hăinuţele.
- Hai mai repede că se răceşte apa, zice expertul.

Îşi ia apoi comoara în braţe şi o lasă încet în apă. Irinei îi place apa călduţă. Îşi priveşte tăticul drept în ochi, cu o admiraţie nemărginită în privirea ei albastru-verzuie. Baia durează cam zece minute, apoi Tati o scoate din apă şi o înveleşte în prosopelul care s-a încălzit pe calorifer. O ţine puţin în braţe. Se aşează cu ea pe pat şi o face pacheţel alb cu danteluţă. Prosopul are un soi de glugă dantelată. Cu gluga asta pe căpşor Irina seamănă cu o ţarină încoronată.
- Dacă îi rămân ochii ăştia atât de albaştri va fi într-adevăr o frumuseţe, cugeta soţul meu într-una din seri...

O pune cu grijă pe masa de înfăşat. O masez cu ulei apoi merg să mă spăl pe mâini şi să mă pregătesc pentru masa de seară a Irinei. Irina dă ultima reprezentaţie în vreme ce tăticul ei o îmbracă. Mă aşez în balansoarul meu de la fereastră. Mi-o pune în braţe. Copila mănâncă repede, cu înghiţituri mari, dând din picioruşe şi mişcându-şi mânuţele, strâmbându-se sau zâmbind, după cum curge lăpticul. Uneori adoarme preţ de câteva secunde, apoi se trezeşte ca şi cum şi-ar fi amintit că n-a terminat de mâncat. Când se satură îşi lasă căpşorul într-o parte şi stă aşa, cu ochii închişi, răpusă de oboseală.

Înfăşată în păturică, se ghemuieşte pe umărul meu. Ne legănăm încetişor, pe întuneric. Îi spun Tatăl Nostru şi-o închin şi exact când dau să mă ridic din balansoar, oftează şi îşi face cuib mai bine, trupuşorul ei lipit de pieptul mamei. Nu mă lasă inima s-o dezlipesc de mine şi uite-aşa, în fiecare seară, copila îmi fură încă vreo zece minute. De fapt nu ştiu pentru care dintre noi două e mai bun legănatul ăsta... Pentru ea, care nu-şi dă seama decât că tanti aia cu lăpticul şi cu plimbatul e caldă şi moale... sau pentru mine, care nu mă îndur s-o pun în coşuleţul ei. În cele din urmă mă ridic. O învelesc şi ies în vârful picioarelor. Apoi intru în cadă unde preţ de 20 de minute las apa fierbinte să îmi curgă pe coloană. Încă mai simt locul acela unde a intrat acul. Apoi îmi amintesc cum a zâmbit fetiţa mea astăzi şi nimic nu mai contează. Noapte bună.


ademir[email protected]

0 comentarii

Publicitate

Sus