Foto

Azi la şedinţa foto am avut o clientă mai specială. O bătrânică în jur de 80 de ani. Nu mai făcuse o poză de mult timp şi îşi dorea din tot sufletul să vadă cum arată. Eu şi asociatul meu am râs la început, dar am zis de ce nu, părea simpatică. Ne-a chemat acasă la ea. Ajunşi acolo, am fost serviţi cu prăjituri, suc şi discuţii despre cât de rea e bătrâneţea. Noi dădeam din cap şi înfulecam. Gata, pierdem timp, iar pentru profesionişti ca noi timpul este preţios.

În timp ce pregăteam aparatele de fotografiat şi luminile, bătrâna s-a aşezat pe scaun, şi-a aprins o ţigară slim, şi-a pus picior peste picior şi a ridicat mâna stângă.

Când ne-am uitat în vizorul aparatului, am văzut o femeie întinerită cu 60 de ani. Încremenită. Superbă. Impecabilă. Cu o ţigară fumegând între degete. Bine, în realitate nu era chiar aşa, arăta până în pragul pensiei. Trebuie să mă opresc cu exagerările. Dar, zgomotele declanşate de aparatele foto dobândiseră deodată ritmul unor bătăi de inimă. Apoi privirea i s-a schimbat brusc. O uşoară tristeţe i se citea pe faţă. Sau o împăcare. Pentru ultima poză am rugat-o să privească în obiectiv. Ea se uita la mine în timp ce colegul meu se tot chinuia să fixeze un reflector. Am apăsat pe declanşator. Imaginea de pe ecran s-a înnegrit. Clic. Nu ştiu dacă zgomotul a fost scos de aparat, de lampa circulară care tocmai s-a aprins sau de femeia de pe scaun. Aş fi vrut să întreb însă, nu ştiu cum, doamna dispăruse. Nu avea cum să plece fără ca noi să nu o vedem. M-am uitat în stânga, în dreapta şi apoi la asociat.
- Ce-ai făcut? m-a întrebat el.

N-am răspuns. Din toţi anii mei de experienţă ştiam să-mi fac clienţii să dispară prin photoshop. Dar, acum era cu totul altă situaţie. Nu puteam să-mi explic ce se întâmplase. O fi fost de la prăjituri?
- Pune aparatul la o parte şi linişteşte-te. Trebuie s-o găsim pe undeva.

Am început să căutăm peste tot. În cameră, în baie, în bucătărie. După înălţime, putea fi şi-ntr-un sertar. Nici acolo nu era. Dar nici nu e un loc demn pentru o persoană vârstnică care vrea să se ascundă.

După mult timp de căutat prin toată casa, am luat dispozitivul de fotografiat în mâini şi m-am uitat pe ecran. Dacă tot nu am găsit-o, măcar să văd ce a ieşit. Erau multe poze, dar nici una nu îmi aminteam să fi fost făcute de mine. Vedeam tot felul de oameni, un copil, plânsete, parcuri, prima zi de şcoală, jucării urâte, excursii la munte, zile de naştere, nişte copii pe un podium, altul se uită trist la ei, nu plânge, măcar eşti frumoasă, prima zi de liceu şi primul iubit. Nu se mai terminau. Colegul meu se uita plictisit la aparat.
- Hai să mergem, că ne-am pierdut timpul. Baba s-a dus dracului şi nu am chef să o mai caut. Nici banii nu i-am luat.

Eu mă uitam în continuare. La sfârşitul şirului de poze apărea o casă. Fotografia se vedea destul de neclar. Totuşi, părea să fie locuinţa în care mă aflam. Nu era nimic schimbat sau deosebit, doar bătrâna care stătea la geamul din spatele meu. Brusc, monitorul s-a închis şi aparatul a făcut implozie fix sub ochii mei. Camera s-a umplut cu un fum dens şi întunecat. Nu-mi venea să plec, mai ales că mirosea plăcut, a tutun Virginia.