Oricât aş fi citit şi oricât m-aş fi gândit, ceea ce s-a întâmplat mă obligă la ideea unei dedublări, să alerg în alt univers şi să vă spun de acolo cum a fost.
Şi orice aş spune este banal... asta trebuie să reţineţi.
Eşti singur în faţa unui rău difuz, care încearcă să te ia de lângă ai tăi şi să îţi ducă gândurile şi corpul într-un malaxor incredibil care te rupe şi te duce într-o lume pe care nu ai fi crezut, cu toate cărţile citite şi simfoniile ascultate, că poate exista.
Te simţi ca într-un ochean întors invers, cu viziuni dureroase fără formă care îţi intră în retină... sentimentul este de fără de sfârşit început de iad; un iad pe care nu îl meriţi dar pe care îl descoperi la fiecare respiraţie.
Imensul meu noroc au fost cei din jur şi copiii, care m-au ajutat imens să trec peste hăul pe care până la urmă, în cea mai mare parte datorită celor apropiaţi, am avut şansa să îl străbat şi să îl dovedesc - sper - cumva.
Nu am mers la spital, alegând să mă tratez acasă - cu ajutorul soţiei care este medic.
Nu recomand nimănui să facă asta, dar eu am ales această cale pentru că a fost posibil - am închiriat şi un concentrator de oxigen fără de care nu am mai fi stat acum de vorbă.
Dar mare atenţie, nu vă jucaţi cu focul.
Altfel am trecut printr-o călătorie nu dureroasă prin cumplitele senzaţii de sfârşit de lume, ci prin gândurile care se adună precum norii de cenuşă după o explozie a unui vulcan... doamne dacă îi pierd... da... faţă de rima asta a poeziei durerile, care chiar seamănă cu cele ale unui jar fierbinte care te năuceşte, credeţi-mă, chiar nu contează.
Una dintre alinările acelor momente au fost secundele când am putut să iau aparatul de fotografiat în mână, pentru a-i fotografia pe cei din jur... fotografia ar trebui să fie recomandată de OMS ca medicament...
Asta mi-a dat energie să trec puntea şi să ajung acum să văd cu totul şi cu totul altfel viaţa.
Apoi am arătat acele imagini făcute, în timpul de care nu vreau să îmi amintesc, unor prieteni... care au spus ca ar trebui neapărat să le vadă mai mulţi.
Deci iată-mă; am zis să public şi eu câteva aici.
Indecis ca un om care a uitat să vorbească, încurcându-i Dumnezeu limba în perioada de covid, am zis să o iau mai încet... ce ar fi să încep chiar cu asta noua mea prezenţă la LiterNet... perioada mea de covid...
Aşa că dragii mei vă invit să vedeţi partea frumoasă a acestei perioade, partea în care am avut pofta şi puterea de a ţine un aparat în mână... că restul zilelor numai Bunul Dumnezeu le ştie... şi cei ce au fost lângă mine... cărora le şi mulţumesc...
Al vostru Horea Preja, ardelean şi cel puţin pe perioada covid, SIGUR bătut în cap... de o chestie mică, microscopică chiar...
https://www.instagram.com/horeapreja/