Destui ani au trecut apoi fără să lase vreo urmă afectivă a legăturilor mele cu cățeii. Dar, la un moment dat, la prietenii care mă luau cu ei la țară am descoperit tot felul de câini. Ne plimbam pe dealuri sau la pârâu.
Alți prieteni mi-au dat cărți de etologie; Konrad Lorenz a scris povești științifice minunate: câinii pe care îi studia îmi deveneau noi eroi.
Iar în 1993 am descoperit în Newsweek o reclamă pentru Chivas Regal în a cărei imagine un câine de vânătoare ridica bărbia mândru (fotografia amintea portretele de familie din conacurile englezești) și al cărei text spunea: As long as a noble heart can be recognized no matter what the disguise... there will always be Chivas Regal. Nu e de ici, de colo să vinzi asemenea whisky arătând poze cu căței. Ați înțeles foarte bine, dar nu mă pot opri să nu vă spun ce am înțeles eu: inimi nobile au și ființele deghizate cu blană și colți; iar eu mă înnobilez recunoscând asemenea deghizări.
Am înfiat căței fără stăpân și i-am pus în pensiune la vecini în sat. Ca să plătesc pensiunea făceam ore suplimentare, mă duceam cam două săptămâni la două luni să-mi văd pensionarii. M-am apucat să fotografiez câini.
Știam deja că privirea e un instrument de supraviețuire.
Ațintită, e semn de agresivitate. Ca să inhibi agresivitatea celui care te privește fix, te uiți în altă parte.
Încercați: când stați pe scaun în metrou, de pildă, uitați-vă țintă în ochii celui de pe scaunul din față. Cât puteți s-o faceți? Dacă vă răspunde, cât puteți să-i susțineți privirea? Veți ceda înaintea lui sau va întoarce el capul.
Așa e și cu câinii.
Când îndreptam spre ei obiectivul, ochiul acela negru și rău, unii mă priveau țintă la rându-le, mârâiau, își arătau dinții, lătrau și își lingeau buzele.
Nu era bine.
Alții își îndreptau capul în altă direcție și așteptau să plec (sunt convins că voiau să vadă ce fac, ca să știe și ei ce să facă).
În fine, unii închideau ochii și puneau botul pe labe.
Să reușești o fotografie cu căței depinde de multe lucruri: cât de rău (nu neapărat mare) e câinele, cât de bine te cunoaște, ce experiențe asemănătoare a mai avut (un prieten mi-a povestit o sesiune foto cu un ditamai câinele pufos la o cabană; mulți voiau să-l pozeze: așezat pe o piatră, el își schimba poziția și expresia ca să bucure fotografii) etc.
Animalele în general își arată greu emoțiile (de cele mai multe ori nu e bine s-o facă), și nu și le arată numai din priviri: expresia feței (buzele, urechile...), poziția corpului sunt toate acolo și se sprijină.
Tot văzându-i, începi să înveți să distingi emoțiile adevărate de cele antropomorfizate (pe care li le atribui tu, umanizându-i), sau emoțiile adevărate de ceea ce pare să fie emoție, dar nu este (un câine care privește visător-melancolic, ai zice, nu vrea adesea decât să-ți arate că nu are nici o intenție agresivă și să o inhibe pe cea pe care o bănuiește în ochiul tău negru, obiectivul).
Dar poți avea norocul să-i prinzi într-o stare afectivă pe care ți-o arată.
Unul din motivele pentru care m-am apucat să-i fotografiez căutându-le privirile este că fiecare (în timp am avut în total opt în pensiune) se bucura altfel când mă vedea abia venit de la București.
Oaie (era albă, și cel care mi-a dat-o o striga așa, la alt nume nu răspundea) sărea de câteva ori pe verticală lingându-mă scurt pe nas. Când deschid portiera mașinii, Focsi îmi sare în brațe și mă tot împunge cu nasul. Hera alerga de-a lungul curții, un du-te-vino amețitor. Sira mi se băga în picioare, nu puteam face un pas. Natașa se trântea pe-o parte și își înălța capul cerându-mi să o mângâi. Bruch îmi spăla ochelarii.
Dar dragostea și-o arătau continuu.
Natașa crescuse la niște vecini (era o mioritică de șaizeci de kilograme), se plimba în largul ei prin curte dar în casă nu intra niciodată. Odată mă grăbisem să ajung în antreu, nu apucase să mă vadă. Atunci a stat în dreptul ușii și când gazda a deschis-o, a intrat. Ai casei mi-au jurat că niciodată nu i se mai întâmplase, le era limpede că o făcuse pentru mine.
Pe Hera am luat-o la țară când la București începuse vânătoarea de câini. Cu o iarnă înainte fusese un viscol teribil; ea dormea sub o mașină abandonată, apărată pe trei laturi de troiene. Am coborât din bloc și m-am aplecat să văd dacă e la adăpost. De vânt îmi dăduseră lacrimile. A ieșit ca o nălucă de sub mașină, m-a lins pe nas și a fugit înapoi. La țară, Hera își arăta adesea pasul mândru - de aceea primise nume de zeiță - înălțând capul și privirea. Dar când am certat-o că tot lătra un prieten pe care îl invitasem în curte m-a privit urât de tot, de-a curmezișul (chiar dacă își lipise urechile de cap a supunere).
Cel mai drăgăstos era Bruch (îi dădusem numele marelui compozitor, culmea e că răspundea la chemări); apărea pe prispa prietenilor, mi se așeza pe picioare și începea un joc precum al fetițelor care își bat palmele în toate felurile și în toate ritmurile.
Câinii care își îndreaptă capul într-o direcție și te privesc cu coada ochiului, chiar dacă nu-i la mijloc vreo agresivitate, sunt inteligenți. Sunt alții care își schimbă des căutătura pentru că știu că îți place și vor să-ți facă o plăcere (câinii sunt altruiști și devotați). Alții nu tocmai siguri pe ei adoptă poziții de supunere sau pline de demnitate pașnică. Destui îți arată că îi sâcâi tot învârtindu-te în jurul lor. Unii, când stai de vorbă, întorc ochii de la tine la celălalt ca să vadă cum merg lucrurile. Iar alții se bagă între participanți și moțăie abia clipind. Ș.a.m.d.
Când îmbătrânesc, li se vede asta și în priviri, care își pierd strălucirea.
Cui îi plac cățeii astfel de lucruri îi sunt cunoscute.
Cum mi-a spus cineva de încredere, câinii au început să se desprindă de lupi acum 14.000-20.000 de ani, exact în epoca în care omul își începea drumul de Homo sapiens.
Am crescut împreună.
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
