01.12.2024
Nicăieri nu e mai dulce melancolia toamnei decât acasă!
Are ea așa un dar de a-ți atinge sufletul și de a-l face să se scuture de toate zorzoanele și efervescența verii, lăsând la vedere adevărata structură a omului.
Când privești afară, întreaga natură pare a fi dominată de agitație și schimbări, îndemnându-te parcă să privești în tine însuți mai mult ca niciodată.
Există un moment magic, undeva spre sfârșit de septembrie, când aerul începe să capete o răceală ușoară, când lumina soarelui se schimbă parcă devenind mai blândă, mai caldă și mai aurie.
Este semnul că toamna s-a strecurat pe nesimțite în viața noastră, cu acea grație unică a unui anotimp care știe cum să transforme totul în artă.
O minunată vrajă a toamnei care scoate din joben lumina din frunze și cele mai minunate nuanțe.
Este atât de încântător încât aproape poți gusta culoarea.
Frunzele ruginii parfumează întreg decorul, se transformă într-un covor țesut din aur și bronz ce prinde glas odată ce este mângâiat de pașii noștri.
Apoi vine grăbit octombrie care își arde nestingherit torțele arămii în valuri nesfârșite, ca o explozie de culori ce mă duce cu gândul la o galerie de artă sub cerul liber unde natura își expune capodoperele.
Cerul pătat de fum strigă după soare, norii apar și dispar ca o iluzie, ceața zglobie joacă feste întregii păduri, iar vântul, tovarăș nedespărțit, se pornește să cânte din naiul scorburilor încercând să străbată ceața diafană ce îneacă împrejurimile.
Diminețile devin mai reci, bruma se așterne ca o pătură la picioarele răsăritului și te face să îți strângi haina în jurul gâtului.
Păsările gălăgioase se învârt în cerc, se cheamă și pleacă în depărtări, prevestind parcă singurătatea iernii ce va să vină.
N-am știut tot timpul să iubesc toamna, orbită fiind de strălucirea verii, dar am învățat să o fac.
O simt în primul rând aproape de suflet și potrivită firii mele: caldă și rece în același timp, uneori mohorâtă, alteori însorită, câteodată tristă, altădată plină de voie bună... într-un fel asemănătoare mie, un amalgam de contraste. Poate că trebuie să fii puțin melancolic din fire ca să o poți iubi necondiționat pentru că nu este un anotimp mereu vesel și zglobiu, dar cu siguranță este cel mai romantic și profund.

Azi, asociez toamna cu un nou început.
Simt că toamna vine acum ca o răsplată în viața mea, cu roade și belșug, învățături și recompense, lăsând în același timp loc și neprevăzutului.
Am învățat că e diferită prin simbol și trăire, că ne pregătește pentru a trece peste orice și a o lua de la capăt, că trezește în noi puterea de a merge mai departe cu fiecare frunză care cade și ne îndrumă calea.
Am înțeles că toamna este și un anotimp al maturității, al înțelepciunii, că frunzele care își cântă rapsodia culorilor și zboară... zboară o singură dată în viață, atunci când mor.
Se aștern cuminți pe pământ, bucuroase că și-au împlinit menirea, căptușind parcă leagănul naturii cu toată agoniseala lor de o viață pentru ca primăvara să poată naște muguri de speranță, vise noi și minuni neimaginate încă.

(click pe oricare fotografie pentru slideshow)







































1 comentariu

  • Da!
    GhP, 01.12.2024, 11:47

    "... poți să guști culoarea...", să asculți tăcerile toamnei din fotografiile ei. Bravo!

Publicitate

Sus