Peisajul maiestos care, pe măsură ce te afunzi în el te face să te simți din ce în ce mai mic, fizic și metaforic, în combinație cu verdele plin, din primăvară și până în miezul verii, au fost ancorele care m-au ținut continuu agățat de munte.
Amploarea cu care te întâmpină cornișa crestelor, odată ajuns pe cele mai înalte vârfuri, nu se poate compara cu nicio altă senzație în natură.
Și totuși, muntele păstrează pentru cei mai răbdători dintre noi miezul existenței sale, fără de care peisajul ar fi deseori sec iar parcursul până sus lipsit de caracter.
Pădurea este sufletul muntelui; prin ea muntele respiră, prin ea muntele își manifestă personalitatea, și tot prin ea muntele își ține aproape cele mai dragi viețuitoare, oferindu-le adăpost și șansa hranei.
Am o plăcere nestăvilită să intru în intimitatea Pădurii, să descopăr personalitatea diferită a arborilor - dincolo de specie, fiecare are o formă unică care-i definește evoluția, fiecare are propriul ritm de creștere, cicatrici care îi demonstrează reziliența, și fiecare are un mod unic prin care se întinde, an după an, spre lumină.
Esența Pădurii este, pentru mine, dialogul tăcut, dar atât de impunător, al tuturor arborilor apropiați și îndepărtați pe măsură ce fiecare își spune propria poveste.
Împreună, prin dinamica stărilor și a înfățișării lor, arborii creează ipostaze unice care însuflețesc Pădurea pe măsură ce lunile se scurg iar bioritmul își pune amprenta asupra muntelui.
Primăvara te surprinde sunetul păsărilor nerăbdătoare, care fac din Pădure o sală de concerte naturală, în timp ce coronamentele proaspete, încă în dezvoltare, intermediază perfect acustica unei săli intime, închise, cu rezonanța îndepărtată specifică unui spațiu amplu, fără limite.
Vara Pădurea te cuprinde vizual cu vegetația deasă și coronamentele înalte, într-un ritm auditiv de foșnet rotund al frunzelor pline de lumină.
Toamna începe să se distileze totul în jur, într-un proces natural cu accente picturale, susținut de ecoul fin al frunzelor care au renunțat.
Într-un ultim act, în iarnă, liniștea seacă a arborilor acum golași lasă loc unui vuiet grav care taie Pădurea în lung și în lat printre crengile sugrumate de frig.
Sufletele Pădurii au amuțit acum și, cumva, liniștea aceasta, dacă o asculți, te cuprinde și îți limpezește gândurile adunate după un an întreg de încercări și reușite; devii parcă una cu Pădurea chiar și acum, când în jur totul este lipsit de viață evidentă, într-un neîncetat contrast cu zumzetul viu de peste câteva luni când Sufletele Pădurii se vor reîntoarce într-o reverențială demonstrație de reziliență.
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
