Te lepezi de Satana?

O cheamă Irina Ioana. De fapt cred că pe ea o cheamă Alexandra ... de când am adus-o acasă tot Alexandra îmi vine să-i spun, aşa, fără logică. "Stai, Alexandra mamă... " Ar fi trebuit poate s-o cheme şi Alexandra. Dar o cheamă Irina Ioana, încă de dinainte să se fi născut, deşi ni s-a spus "aveţi răbdare nu vă grăbiţi să-i alegeţi un nume, trebuie întâi să o vedeţi şi apoi veţi şti cum o să o cheme." N-am avut răbdare, copilul oricum trebuie declarat imediat după naştere... aşa că numele ei secret, cel pe care îl va spune doar cui vrea ea, va fi Alexandra, aşa cum şi mama ei are un nume secret.

Dar azi încerc să scriu despre botezul Irinei, fără patimă. Încerc să îmi reprim furia, emoţia, tristeţea şi toate celelalte sentimente care mă copleşesc de câte ori îmi amintesc ziua de sâmbătă, 7 mai. Botezul unui copil ar trebui să fie un prilej de mare bucurie, de apropiere de Dumnezeu - nu doar pentru "micul păgân" ci pentru toată familia acestuia. Într-o zi atât de importantă – când copilul tău primeşte un înger să-l păzească, ar trebui să ai timp să înţelegi ce se întâmplă şi de ce, să reflectezi la pildele ce îţi sunt servite, să îţi tragi sufletul şi să nu uiţi să-I mulţumeşti Domnului în primul rând pentru că ai avut ocazia să intri în casa Lui, aducându-I ce ai mai de preţ.

Nu sunt supărată pe Biserica Ortodoxă Română. Nici pe preotul care a oficiat slujba de botez pentru Irina. Sunt supărată pe mine, pe semenii mei, pe graba în care trăim, pe lipsa de conţinut real, pe telefoanele mobile, pe faptul că în loc să apucăm să luăm aminte la marele lucru care ni se întâmpla, am fost expediaţi "pe repede înainte".

Copiii nebotezaţi nu sunt primiţi în biserica ortodoxă decât în ziua creştinării lor. Nici când preotul paroh a venit cu botezul, nu avrut să-mi binecuvânteze fata. "N-avem voie!" . De ce? Pentru că aşa se face.

Botezul costă. Fiecare biserică are taxa ei. La unele mai mult, la altele mai puţin, după cât de darnic e naşul sau cât de dezinhibat e preotul... "Cam cât, părinte?" "Ei... Pentru biserică... acolo...cât vreţi dumneavoastră, vreo două milioane..." "A-ha..." "Ştiţi, e cu cor... şi mai trebuie pentru femeia care cară apa pentru cristelniţă" "Cam cât, părinte?" " Ei... cât vreţi dumneavoastră, vreo 800.000." Şi după slujbă, cam cât vreţi dumneavoastră pentru preot, dacă sunt doi... x 2. Pentru că aşa se face.

Pentru că aşa se face, mama copilului nu are voie să intre în biserică la botezul pruncului ei. Fără altă explicaţie, decât poate aceea că este impură. Dacă mi-ar fi explicat cineva că emoţiile mele se vor transmite copilului şi că în loc s-o calmeze, prezenţa mea îi face mai rău, aş fi stat cuminte la uşă. Aşa... am zis, nu, eu trebuie să fiu acolo, să văd cu ochii mei ce se întâmplă cu copilul meu. Rezultatul a fost că am plâns toată slujba, şi eu şi Irina.

În acelaşi timp erau botezate alte două fetiţe. Asta m-a supărat, pentru că am crezut că vom putea avea puţină intimitate, de-aia am şi invitat doar oamenii foarte apropiaţi nouă. Mi s-a explicat că dragoste există pentru toţi copiii şi că nu trebuie să mă supăr... la alte biserici sunt botezaţi câte 10 de-odată. Noi chiar am avut noroc. Dar de ce se botează la grămadă? Sunt atât de puţine biserici în Bucureşti? Sunt atât de mulţi copii? E o slujbă atât de lungă încât să nu-ţi permiţi să ai propriul tău moment cu preotul şi cu Dumnezeu? Copiii oricum nu înţeleg ce li se întâmplă. Se trezesc deodată înconjuraţi de o mulţime de necunoscuţi, care foşnesc, se agită, vor să-i atingă, să-i ia în braţe, să-i pupe... În biserică e frig, e întuneric, mama nu e nicăieri, suna telefoanele, mirosurile sunt total străine, nu e aer, muzica asta e cam înspăimântătoare, te lepezi de Satana, se leapădă naşa de trei ori, te-ai lepădat de Satana, m-am lepădat... şi deodată bâldâbâc în apă, preotul mai încurcă numele... şi hai să ne învârtim şi repede-repede îmbrăcarea, nu e aer şi trei vorbe spuse aşa, printre dinţi, să luăm aminte... pune-i căciula, dă-i jos căciula s-o ungă cu mir, pune-i căciula, dă-i-o jos iar să o tundă niţel, ce-a făcut popa cu părul, Hristos a Înviat, să vă trăiască. Următorul.

Afară turna cu găleata. Tuna. Fulgera. Nici vorbă să se oprească. "Semn de belşug, nu mai fii tristă Andreea mamă, lasă, să aibă noroc"... "N-o pupa că îi iei mirul." "N-ai voie s-o iei în braţe până nu ţi-o dă naşa peste un prag, să-ţi spună Ţi-am luat-o păgână, ţi-am adus-o creştină". Nici un prag... daţi-mi fata! Acum.
Abia se liniştise copila din plâns când iar mi-a luat-o din braţe. Tatăl ei a dus-o la altar şi acolo pe şoptite, i-a promis ceva, numai ei doi ştiu ce. Apoi preotul a-ntrebat care-i mama. Mă văzuse plângând.
"V-aţi liniştit?"
"Da, părinte".
"Haideţi cu mine la icoane să o închinăm şi apoi vă dau copilul"

Mergeam în urma preotului, fără să văd prea bine pe unde calc. Se grăbea părintele... "Vă închinaţi, sărutaţi icoana şi veniţi după mine. "
A trecut pe la fiecare icoană mare de la altar şi a închinat copilul. Am încercat să ţin pasul cu el. După ultima icoană, a pus-o pe Irina pe jos şi trecând în viteză pe lângă mine mi-a aruncat peste umăr un "mergeţi şi luaţi-vă copilul de pe jos". Aş vrea să îmi pot explica de ce m-a şocat atât de mult gestul preotului. Am aflat mai târziu că aşa e tradiţia. Că e contactul cu pământul sfinţit... Că aşa se face. Dar privindu-mi copila lăsată pe jos, am avut senzaţia cumplită că preotul a abandonat-o şi că atunci îmi văd fiica pentru prima oară, de-adevărat. Irina tăcuse. Nu mai plângea, făcuse ochii mari şi mă căuta din priviri. Ca să o pot ridica a trebuit să îngenunchez în faţa altarului. Am strâns-o la piept, cu o disperare ilogică, dar n-am mai fost în stare să mă ridic. Soţul meu era deja în spatele meu şi m-a ajutat. Ceea ce în realitate a durat doar câteva secunde, pentru mine a fost un soi de încremenire a timpului. Un timp în care mi-a fost frig şi frică, un timp în care mi-am jurat că niciodată Irina nu va mai fi abandonată, orice s-ar întâmpla.

N-am înţeles nimic din slujba de botez. Am rămas cu sentimentul abandonului şi cu dorinţa de a mă întoarce la acel preot şi de a-l ruga să îmi explice măcar acum, post factum, ce s-a întâmplat atunci. Oaspeţii mai în vârstă susţin însă că predica a fost frumoasă şi că nu e nici o nenorocire că fetiţa a plâns, aproape toţi copiii plâng la botez.

Irina a fost apoi cuminte până seara. Le-a zâmbit tuturor, a gângurit, a dormit cuminte ca o pisică. Şi apoi acasă ne-a mai arătat încă o dată marea ei descoperire: a aflat că are picioruşe şi principala distracţie e să ţi le vâre sub nas: "Uite, am un picior! Uite, am două picioare! Uite, pot să ţi le pun pe faţă pe-amândouă, ca şi cum ţi-aş cuprinde obrajii în palme. Pardon, încă nu ştiu ce-s alea palme dar voi sunteţi liberi să vă închipuiţi în continuare ce gândesc eu. Hihiiii! Vai, ce s-a auzit? Eu am făcut aşa? Deci pot să chiui. Ia să mai încerc o dată. Hiii! Uite, mami, am învăţat să chiui!"



Calendarul prietenilor Pe 14 mai, la ora 16.22, la Cincinnati, Ohio s-a născut Alexandra Olivia, fiica lui Cătălin şi a Monicăi. Avea 2.800 g si 48 de cm.

[email protected]