Azi chiar avem treabă. Nu putem trece însă la lucruri serioase înainte de a spune că Irina şi-a descoperit mânuţele. Îşi petrece acum minute bune frământându-şi palmele cu o figură foarte concentrată, de parcă ar spune "Doamne, am probleme serioase, îmi plâng copiii de foame şi n-am cu ce plăti chiria". Are o făţucă tare expresivă, minunea mea... e toată numai ochi. Mai nou îşi spune singurică poveşti. Stă în pătuţ şi gângureşte.. O aud dimineaţa din dormitorul meu, cum face vocalize şi mă topesc aşa încă puţin... Draga mamei, zice ea ce zice şi pe urmă dintr-o dată se supără, se încruntă, i se întunecă privirea şi începe să plângă. "Nu i-o fi plăcut finalul" zice Valu amuzat.
"Ce faci, mămico, te-ai certat cu jucăriile?"
"eeeeeee" zâmbeşte fiică-mea cu toată gura
" Nu se mai învârt clovnii ăştia... Hai să-i răsucim încă o dată"
"îîîîîî"
şi muzica începe iar şi clovnii se răsucesc şi fata mea îi petrece cu privirea pe fiecare în parte, până vine încă unul şi încă unul şi încă unul.
"Nu mă mai satur s-o privesc... Mă mir că nu ameţeşte". Mi-e drag să-l văd cum stă aşa sprijinit de tocul uşii, cu ochii spre ochii fiică-sii. "Vii cu laptele ăla?"
"Vin, vin..."
"Azi, dacă se poate."
Oberfuhrer nu se dezlipeşte de uşă, doar bate din picior. A ieşit din tură, e rândul meu. Am făcut ture, el noaptea, bunica dimineaţa, mami după-amiaza. În felul ăsta toată lumea apucă să doarmă, să mearga la lucru şi să-şi mai vadă şi de propria persoană. Vin cu biberonul şi începe circul de dimineaţă: "Very Early in the Morning Show with Irina."
Ei... astea au fost veştile bune. Trec acum la o poveste a altei mămici. O cheamă Gabriela pe mămica asta. Pe copilaşul ei îl cheamă Mihăiţă. Mihai e mai mare decât Irina cu un an şi-o săptămână dar dacă i-ai vedea ai spune că-s din aceeaşi generaţie. Irina are 6 kilograme, Mihai are 7. Irina încă nu are dinţi dar zâmbeşte cu gura până la urechi. Mihai zâmbeşte şi el dar ceva mai reţinut. Încă nu a intrat în faza ruşinoasă a existenţei sale, cea în care se ascunde după fusta mamei când vede persoane străine. Pentru că vede tot timpul feţe noi, e înconjurat de o mulţime de oameni care din când în când, îl pipăie, îl măsoară, îl palpează... Mihai ştie să spună "tata" şi "mama", e destul de vioi, dă să alerge face câţiva paşi dar oboseşte uşor, aşa că se opreşte, îşi trage sufletul şi o ia de la capăt. Nu renunţă. Ca si Irina, numai ochii sunt de el. Ia priviţi-l:
Un copil reuşit, nu-i aşa? E puţin palid. A fost răcit zilele astea dar acum îşi revine încet încet. Nu-i plac acele şi a învăţat deja să asocieze halatele albe cu ideea de înţepătură. Ăştia mici ştiu tot, fi-r-ar să fie, nu-i prea mai poţi păcăli.
Ei... Şi să trecem la subiect, acum că v-am făcut cunoştinţă. Copilaşul acesta moare. Pentru că suferă de "atrezie de căi biliare atât intrahepatice, cât şi extrahepatice şi ciroză biliară secundară." Aşa li s-a spus la Fundeni. Lipsa căilor biliare face ca bilirubina (un pigment provenit din degradarea hemoglobinei în sânge, principalul constituent al bilei), care nu se elimină să îi otrăvească ficatul şi întreaga circulaţie sanguină. Deja splina lui este afectată. Se poate rezolva problema asta prin transplant, Gabriela şi Daniel, părinţii lui, au găsit deja donator compatibil 99%. La Fundeni nu vor să-l opereze, anestezistul a zis că nu-şi asumă riscul să-i moară pe masă. Un alt anestezist din Bruxelles a zis "hai că mi-asum eu riscul ăsta". Dar evident, şi asta costă. 85.000 euro. Nu e o sumă aşa de mare, un fotbalist din cei bine cotaţi pe piaţă nici nu s-ar deranja să-şi lege şireturile de banii ăştia. Când însă câştigi doar 600 de dolari pe lună şi primeşti scrisori politicoase de la doctori care îţi explică "da, doamnă, vi-l operăm dar atâta ne costă pe noi spitalul, mâna de lucru nici n-am pus-o" te cam apucă disperarea. Mai auzi şi câte-un "las', că sunteţi tineri, faceţi altu', ce să-l chinuiţi pe bietul copil" şi parcă mai abitir îţi vine să baţi din picior şi să spui "auzi, cucoană, io îl vreau p-ăsta, că pe ăsta îl făcurăm din dragoste, şi-l aşteptarăm 9 luni cu sufletul la gură şi de un an jumate pentru ăsta tremur zilnic, mama ei de soartă amărâtă... "
S-a rezolvat şi o parte din problema financiară. Au strâns din donaţii peste 30.000 euro. Au făcut rost de bilete de avion. Au pus urne de plastic la fast-fooduri. Au scris încolo, încoace... Dar mai e cale lungă până la 85.000 şi fiecare zi în plus înseamnă durere în plus, pentru un copil atât de mic şi pentru părinţii lui, care nu s-au lepădat de el la camera de gardă a maternităţii. Am zis şi eu în stânga, în dreapta pe la cunoştinţe. Zic şi-aici. Moare copilul. Îl lăsăm? "Măi, tu-i cunoşti p-ăştia că sunt o mulţime de ţepari care zic au şi vai şi când colo...". "Dragă, n-am copilărit cu Gabriela, nici cu Daniel. Nu bem cafele zilnic. Ei sunt în Iaşi, eu la Bucureşti, nu-i cunosc personal. Dar am trimis-o pe Manuela, colega mea de redacţie LiterNet, la ei acasă. Manuela, ia vezi mamă, râde copilul ăla? Să-l dăm la radio." S-a întors Manuela aproape plângând. "Tu, Ada... e atât de mic, zici că-i un bebe de câteva luni..."
Ei ... şi-n vreme ce Irina îşi studiază degetele lângă mine, aşteptându-şi biberonul de sâmbătă ora 10 dimineaţa (stai mămico, puţin), viu şi vă zic cam cum cânta un aurolac în metrou: "Doamnelor şi Doamnelor...Dacă puteţi şi dacă aveţi posibilitatea" daţi un click aici pentru mai multe detalii despre cum să nu-l lăsăm pe Mihăiţă să moară. Dacă puteţi şi dacă aveţi posibilitatea.
[email protected]