E 18.30. Trebuia deja să fiu acolo, sub firma lui Vanghelie, noroc că a scris Parcul Sebastian la intrare, că altfel nu te prinzi că-i parc...
Fi-r-ar să fie... am ştiut că aşa o să se întâmple. Din momentul în care am pus capul jos (Irina vorbea biberoneza ei în coşul de lângă birou şi şi-o zornăia pe Frosalola, dar n-am mai putut, a trebuit să închid ochii printre gângurelile fiică-mii), din clipa aia, zic... înainte să mă fure somnul, am ştiut că am să întârzii... Degeaba m-am trezit la şase fără un minut, degeaba am mufat copila la biberon şi i-am turnat, literalmente, laptele pe gât în vreme ce ea încă plutea pe aripile viselor (e tare haioasă când papă din reflex, cu ochii închişi dar scoţând sunete caraghioase şi dând să prindă biberonul în mâinile ei mici...). La şase şi douăzeci mi-am dat seama că nu am cum să nu întârzii la întâlnirea asta. Damn it. Urăsc oamenii neparolişti.
“Vin, Dane, am să întârzii câteva minute că mă lupt cu căruţul ăsta dar viu”
Căruţul e făcut pachet şi paradoxal bucăţi din el zac pe jos în hol. Tragedia zilei de azi a fost că ziarul Lui îşi schimbă layout-ul tocmai acum când radioul Meu are nevoie de mine şi uite-aşa Irina face naveta de la Casa Presei la Casa Radio, purtată prin taxiuri conduse de şoferi demenţi, mă mir că încă suntem întregi toţi patru (Mitz e în mare pericol înainte de plecările noastre intempestive de-acasă). Aşa că depliez căruţul, arunc copila îmbrăcată ca vai de ea (mai mult neîmbrăcată dar e cald afară oricum), înşfac biberonul de ceai şi evit în ultima clipă pisica, încui uşa o singură dată şi o iau la goană pe străzi.
Nu-l cunosc pe Dan.D. Nu personal. Dar ştiu despre el câteva lucruri esenţiale. E tată de fată. Pardon, tată de fată şi de înger. Adică are acasă o copilă de 18 ani şi un înger de trei. Îngerul se numeşte Cosmina şi are ochi albaştri, superbi. Înger copil fără aripi şi speranţă. Aşa a scris Dan despre ea, şi-l cred. Dar nu despre Cosmina vorbim aici. Ci despre Dan şi Carmen. Carmen care din când în când îl priveşte pe Dan şi-i zice: cred că ar trebui să te duci să-i duci acasă pe oamenii ăia. Sau Dan care o priveşte pe Carmen şi-i zice: hai că nu e departe Curtea de Argeş. Oamenii ăia sunt nişte persoane evacuate de proprietar din camera în care locuiau cu chirie şi care pentru că nu mai au bani trebuie să ajungă înapoi într-un sat din Neamţ cu puţinul pe care l-au agonisit (câteva mobile, un frigider, un aragaz) şi cu comoara vieţii lor (trei prunci din care unul la fel de înger ca şi Cosmina). Iar la Curtea de Argeş undeva într-un sat e un copil, Mădălin , căruia îi trebuie pastile de hidrocortizon. La noi nu se găsesc decât fiole. Dar a trimis cineva din străinătate pastilele prin altcineva la Bucureşti şi trebuie să le ducă altcineva acolo, în satul ăla, peste cinşpe dealuri şi peste cinşpe văi, ca în bancurile cu împăratul Roşu. Mai sunt undeva doi părinţi care suferă pentru că n-au bani să-i trimită pe trei dintre cei nouă copii ai lor în excursie cu şcoala. Excursia costă 350.000 de lei. Şi Carmen iar zice numai atât, “Dane...” pe urmă îi pune în braţe nişte banane (câteva kilograme) şi nişte jucării şi Dan se duce să le ducă acelor copii bani de excursie şi fructe.
Dan şi Carmen sunt doi dintre oamenii care găzduiesc în casele lor îngeri. Aşa le-a spus duhovnicul lor, când n-au mai putut şi au întrebat, “bine părinte... dar de ce lasă Dumnezeu atâta suferinţă, într-un copil atât de mic?” Vedeţi dumneavoastră, trebuie că le-a spus preotul încercând să-i mângâie, ei se nasc deja mântuiţi. Sunt îngerii lui Dumnezeu care trăiesc printre noi o vreme. Şi trecerea lor prin această lume este importantă...
Când am ajuns la intrarea în parcul lui Vanghelie, Dan mă aştepta liniştit.
“Dacă ştiam că va fi aşa, nu veneam”
Am îngheţat. Abia acum mi-am dat seama de gafă. L-am chemat pe omul ăsta într-un loc plin de ţânci care aleargă, râd, se zbat, îşi julesc genunchii, strigă după mama şi molfăie ciocolată. Îngerul Cosmina nu poate face nimic din toate astea. Colac peste pupăza uite-o şi pe Irina mea, bobocel de fată, cu tălpile goale atârnând în căruţ într-o poziţie smucită (alergasem cale de 5 blocuri, să nu mă fac de râs întârziind şi mai mult...) şi privindu-l pe Dan, toată un zâmbet cu ochi verzi...
“Ea e Irina” mai apuc să zic cu un nod în gât....
“A, o Irina mai am şi eu acasă, una de 18 ani...”
Mulţumesc lui Dumnezeu în gând pentru Irina lui de 18 ani, cea care trebuie să atârne în balanţa dreptăţii pentru aceşti oameni cât un copil şi-un înger la un loc... De-acum putem să vorbim fără nod în gât, avem în comun Irine.
Ne aşezăm pe bancă. Eu, Dan, Mădălina şi Irina mea care se strâmbă din cauza soarelui. Punem la cale o emisiune radio. Începem să discutăm ce e “important”. Şi-aşa îl văd pe Dan cum se luminează la faţă când povesteşte cum s-a rătăcit pe drumul spre Mădălin, era iarnă şi a trebuit să meargă pe jos câţiva kilometri dar a ajuns ... Şi cum în casa familiei cu 9 copii tot răsăreau câte două căpşoare de după uşi şi el nu avea destule fructe ... “9 copii, tu-ţi dai seama, şi eu cu o pungă de banane, ce să le ajungă...”
“Aş putea să scriu o carte despre experienţa noastră cu Cosmina şi am de gând să o scriu. I-aş spune Îngeri printre oameni“ îmi zice Dan, trăgând din ţigare.
“Mă doare, Andreea, când văd alţi copii aşa... Nu mă înţelege greşit, îi iubesc pe toţi copiii şi mă rog şi pentru mămicile însărcinate pe care le văd pe stradă. Dar nu pot să nu mi-o închipui pe Cosmina....” avea să-mi spună la sfârşitul discuţiei noastre. Normal că îl doare sufletul, mă mir cum de mai e întreg la minte...
“Sunt oameni care ne compătimesc. Ei nu înţeleg că Dumnezeu te întăreşte.”
Rămân cu gura căscată a doua oară. N-a trecut o lună de când o altă mamă aflată într-o situaţie disperată îmi zicea: “Noi ne simţim binecuvântaţi. N-am ştiut că Dumnezeu ne va da asemenea încercări dar uite că ne-a dat şi puterea să trecem peste ele şi norocul de a întâlni oameni minunaţi“.
Pe 19 iunie în alte ţări se sărbătoreşte Father’s Day – Ziua Tatălui. La noi taţii nu prea sunt serbaţi. Totuşi, La mulţi ani, Dane! Ce bine că printre noi sunt oameni ca tine şi Carmen... Oameni care adăpostind în casele lor câte un înger, ne amintesc că deşi uneori ni se pare nedrept ce ni se întâmplă, Dumnezeu, în mila Lui nu ne dă decât rareori, cât putem duce.
Clubul prietenilor
Pe 17 iunie 2005, la ora 3 dimineaţa la Bucureşti s-a născut Maxim, fiul lui Flori şi al lui Andrei, nepotul Deliei. Avea 4 kilograme dar câţi centimetri încă nu ştim. Mătuşa Delia va reveni cu amănunte.
Aflăm şi că într-o zi de noiembrie anul ăsta, la Beirut se va naşte fiul sau fiica Dianei şi a(l) lui Patrick. Aşteptăm să aflăm cine o locuieşte pe Diana, peste două săptămâni, după ecografia morfofetală.
Încă nu ştim cum se va chema fetiţa Norei şi a lui Jordi pe care o aşteptăm în august la Paris.
[email protected]