Industria cu urs

"Eu nu înţeleg... de ce toate lucrurile pentru copii sunt cu urşi? Ce e nebunia asta cu ursu'? Ursul e un animal periculos, capabil să te atace dacă îi e foame, e total neprietenos şi în plus nu trăieşte pe lângă casa omului. De ce le băgăm copiilor în cap că urşii sunt drăguţi?"
Iar are dreptate. Omul ăsta nu oboseşte niciodată să tot aibă dreptate?

Irina e stăpână peste un popor întreg de urşi de pluş. La doar 4 luni are vreo opt de diverse mărimi, culori şi texturi, cu sau fără păr, primiţi cadou sau cumpăraţi de mami pe vremea când încă nu-şi punea problema că într-adevăr, ursul este de fapt un animal periculos. În rest... urşi pe lenjerie, urşi pe biberoane, urşi pe hăinuţe, carusel cu urşi, baveţele cu urşi, pernuţă cu urs... Toate, toate sunt inimaginabil de scumpe. 4 biberoane noi plus 2 tetine de rezervă plus lichid pentru sterilizare la rece: un milion trei sute mii lei. Pampers plus lapte cantităţi pentru o săptămână: un milion lei. E mai bine să nu mai facem proiecţii de buget. Sunt inutile şi ne imbolnăvesc de inimă, Doamne, cum or trăi alţii mai săraci ca noi, că zău dacă pricep.

De trei săptămâni am reînceput să merg la serviciu şi în fiecare dimineaţă plec de-acasă mai greu. Bunica Gabica şi-a rupt mâna aşa că îmi las pruncuţa cu soţul. Care e bărbat. Care nu prea are el răbdare. Căruia îi e greu cu un copil atât de mic, atâtea ore... Şi care se descurcă onorabil, dacă ţinem seama că de câte ori mă întorc acasă găsesc copila zâmbind, iar el nu pare să fie mai cărunt decât l-am lăsat dimineaţa. Dar suntem obosiţi şi ne mai dăm cu stângul în dreptul, pentru că puştoaica are personalitate şi nu doreşte nici măr cu biscuiţi la ora 10, nici supă cu legume pasate la ora 14. Ea doreşte lapte. Poate jumătate de biscuite seara, aşa... ca hatâr că mami se străduieşte. În rest plânge cu lacrimi cât bobul de orez, se înroşeşte, se înneacă şi tuşeşte de zici că acuş îşi scuipă plămânul stâng şi dacă îi dai morcovi cu linguriţa.... vai de mine, morcovi... ţipă ca şi cum ar zice "mie îmi dai tu morcovi, mie... morcovi.... Păi tu ştii cine sunt eu? Tu ştii cine e tata? să-i mâncaţi voi pe morcovii ăia..."

Minunatele tetine italieneşti (anticolici, antisughiţ) speciale pentru lichide groase, cu flux reglabil, o grămadă de bani... le-am tăiat cu foarfeca. Molfăia copila câte 45 de minute şi nici o picătură de supă nu trecea prin orificiul ăla pentru care cercetătorii italieni au cheltuit timp şi bani. Şi după 45 de minute mami dădea în criză de nervi şi îndesa din ce în ce mai apăsat tetina în gura fetei "Mănâncă, Miţo, că fac moarte de om" şi fata începea să ţipe şi uite-aşa, masa se transforma într-un coşmar pentru toată familia, de la cap (citeşte soţ) la coadă (adică motan care începe şi el să miaune în acelaşi timp cu fata în semn de solidaritate, strigă pre limba lui pisicească: fă-o să tacă, pentru numele lui Dumnezeu!)

Trebuie alte tetine. Trebuie alte biberoane. Trebuie blender vertical. Trebuie oală minune sub presiune. Trebuie recipiente speciale pentru păstrat supa şi legumele copilului şi trebuie linguriţă d-aia în unghi.
Ar trebui să dăm de petrol, socoteşte bărbatu-meu privindu-mă cum mă-nvârt în vria industriei cu urs.

Tracey râde de mine. Drăguţă, nu mai arunca banii pe fereastră că-i îmbogăţeşti pe ăia. Ia un ac şi mai dă o gaură în tetină. Fierbe matale un cartof mic, pune un vârf de cuţit de unt şi un vârf de cuţit de sare, amestecă-l bine, bine cu nişte lapte de-al fetei şi dă-i-l cu linguriţa aia de plastic dintr-o ceaşcă de cafea.

Am renunţat la măr. Am renunţat la supă. Am trecut un băţ de frigărui prin toate tetinele, acum curg în flux decent. Irinei îi place laptele, eu iubesc liniştea, masa se termină în maxim 30 de minute apoi cu puţin noroc copila adoarme preţ de jumătate de oră. Sau o oră... sau două ore...

Doamne, să dorm şi eu 14 ore la rând... Nu mai vreau concediu, Doamne, numai să pot să dorm 14 ore neîntoarsă. Fără să mă întreb dacă nu cumva se va deschide geamul de la camera Irinei pentru că în prostia mea imensă am uitat să-l încui... şi dacă bate vântul şi se deschide şi copilul meu e dezvelit, face pneumonie şi moare.

Şi dacă Valu adoarme şi n-o aude plângând dacă îşi pune iar pătura pe faţă şi se sufocă?

Şi dacă sare pisica în coşul copilei şi-i scoate ochii? Mi-a zis mie doctoriţa. Pisicile astea sunt demente, se reped direct la ochi.

În fiecare zi Dumnezeu are grijă să mă scuture. Să-mi amintească în felul lui ce e important, ce contează.

Important e că Irina e sănătoasă. Că avem din ce-i cumpăra lapte şi pampers. Că suntem împreună în aventura asta. Că n-am luat-o nici unul la sănătoasa. Că ne iubim, aşa obosiţi cum suntem şi nervoşi şi exasperaţi de tetinele cu sistem cretin de reglare (dacă le strângi prea tare nu curg, dacă nu le strângi suficient, curge laptele pe lângă filet). Că Irina şi-a dat drumul la guriţă şi "vorbeşte" pe limba lor (căpcăuneza, cum a ţinut să precizeze tat'so) că dă din picioare şi zâmbeşte şi ne vede şi ne aude şi ne cunoaşte.

Am cunoscut-o pe mama lui Mihai Hogaş, copilaşul despre care scriam în urmă cu două săptămâni. L-am cunoscut şi pe soţul ei. Mihai şi-a trecut mânuţa peste obrazul meu în semn de mângâiere. De la depărtare ai fi zis că mi-a tras o palmă, dar aşa mângâie el. Era gălbior până în albul ochilor, bietul pui, iar părinţii lui erau rupţi de oboseală dar n-au renunţat nici o clipă. Şi Dumnezeu i-a văzut. Acum când scriu rândurile astea, au toţi banii necesari pentru operaţie. Până când le veţi citi dumneavoastră, şanse sunt ca Mihai să fie deja operat şi în siguranţă. Dar am gustat şi eu lângă ei, preţ de două săptămâni dezamăgirea de a vedea cum oameni de la care nu mă aşteptam, mi-au întors spatele când le-am cerut un ajutor pentru Mihai. Sau nu m-au crezut pe cuvânt. Sau au ridicat din umeri. Sau mi-au ignorat mesajele. Şi am trăit bucuria de a-i avea pe toţi la radio într-o emisiune despre care culmea, am auzit că a fost ascultată. Mi-a fost greu să nu plâng în direct, mai ales când am auzit-o pe Gabi spunând: credem în Dumnezeu, credem că putem să trecem şi peste încercarea asta. Am trăit bucuria de a anunţa că au strâns 77.000 de euro şi că le mai trebuie doar opt mii şi bucuria că pe site-ul postului meu de radio a figurat anunţul umanitar şi că unii dintre cei care m-au crezut pe cuvânt au dus mai departe vorba asta: le mai trebuie doar opt mii de euro. Salvaţi-l pe Mihăiţă.
Apoi i-am văzut la Poveştiri Adevărate şi am plâns, mi-am luat copila în braţe şi i-am mulţumit lui Dumnezeu că e sănătoasă, că nu pentru ea am întins mâna prietenilor şi cunoscuţilor şi nu pentru ea am înghiţit amarul nepăsării.

Apoi am auzit că la TVR, Gabriela care se dusese convinsă că se va face apel pentru Mihai, a primit în locul apelului un cec de 10.000 de euro. N-am văzut cu ochii mei, îmi hrăneam Irina cu biscuiţi la ora aia. Dar am citit pe forum şi mă înclin în faţa celor ce au reuşit să o introducă pe Gabi la o Andree, mai celebră şi cu mai mare putere de convingere decât subsemnata.

Şi am zis iar, Doamne, Îţi mulţumesc pentru lecţiile pe care mi le oferi şi pentru tot ce îmi arăţi, îţi mulţumesc pentru sănătatea copilului meu şi pentru liniştea casei mele, pentru viaţa mea cea necomplicată şi pentru toate pe care mi le-ai dăruit...

Apoi mi-am făcut cruce şi-am mai trecut o dată băţul de frigărui prin orificiul tetinei italieneşti (anticolici, antisughiţ), strivindu-mi pe buze, înainte de a o pronunţa, înjurătura la adresa ursului din industrie...


Clubul prietenilor Pe 12 iunie 2004, la Karlsruhe, Catrina Alexandra, fiica Oanei şi a lui Ionu s-a născut la 33 de săptămâni. Avea 1750 kg, 39-41 de cm (la naştere au zis 39, a doua zi 41).


[email protected]