Cândva, odată, mai demult, iubitul meu a tăcut aşa cam vreo trei ore şi'un minut. Când în sfârşit a început să vorbească din nou, spunea nimic. Dar eu îl tot încurajam. Şi nu era deloc în zadar. Căci el tăcea într'una, de parcă nu îl mai durea gura. Mai că îţi venea să zici că era cine ştie ce mare orator. Tăcea cu o voce gravă, ca un tenor. Gesticula nimic. Ziceai că parcă nu mai tăcuse hăăăt de vreo lună. Iar eu, ca o ascultătoare bună, l-am încurajat vorbind într'una. Să se audă el tăcând.
