În ultime vreme, când ies cu copiii pe stradă, evit contactul vizual cu oamenii din jur ca să le ucid din faşă dorinţa de a afla dacă sunt toţi patru ai mei şi dacă mai facem. La fel şi azi, doar că nu-ştiu-ce m-a făcut să mă uit în jur şi am zărit o bătrână îndreptându-se spre noi. Las ochii în jos, regulamentar. Cu toate astea, aud: sunt toţi ai dumneavoastră? Ceva din privirea ei m-a făcut să răspund calm: da. Ochii ei s-au umplut de lacrimi şi a spus: Ce fericită sunteţi, eu nu am pe nimeni.
