După cutremur, oamenii au ales să plece din locul în care pământul se răzvrătea pe nepusă masă. Nu mai puteau trăi cu nesiguranţa care se cuibărise în sufletul lor ca un animal gata să le muşte din viaţă. Oraşul e un cimitir de ziduri prăbuşite, de amintiri îngropate sub cărămidă spartă. Eu am rămas sub o bârnă de lemn, cu un picior retezat, două decenii. Apoi, într-o zi, am simţit nişte mâini delicate care mă curăţau de praf. M-am trezit după prima atingere de clapă. Acum respir Bach sub reflectoare, pe o scenă.
